Stuart Kelly – Cartea cărților pierdute (2005)
Titlu original: The Book of Lost Books
Editura: Nemira (2007)
Traducere: Irina Negrea
„Întreaga istorie a literaturii este totodată și istoria pierderii operelor literare”, scrie încă
din primele pagini Stuart Kelly. Opere pierdute și opere neterminate sunt trecute în revistă în această carte, laolaltă cu tot soiul de detalii despre scriitorii respectivi, unele de-a dreptul savuroase și mai interesante poate decât cele despre lucrările care s-au pierdut. Ba chiar am impresia că pe unii scriitori, cum ar fi Moliere, Kelly i-a introdus aici numai ca să poată vorbi despre ei, căci nu cred că-i neapărat o pierdere faptul că s-a rătăcit o traducere făcută de Moliere din Lucrețiu.
Cică Sofocle și Euripide stăteau într-un bar…
Vorbind despre cărți pierdute Kelly ne dezvăluie o întreagă lume, mai ales atunci când trece în revistă piesele dramaturgilor antici, printre care, în mod firesc, se înregistrează cele mai multe victime. E o lume în care Sofocle și Eschil se prezintă la un festival de teatru din Atena și câștigător iese debutantul Sofocle, iar nu consacratul Eschil, care părăsește Atena jignit. O lume în care Aristofan participă la un concurs cu două piese, una în nume propriu și alta sub pseudonim, reușind să se învingă pe el însuși; piesa sub pseudonim, ieșită câștigătoare, s-a pierdut. Agaton, bun prieten cu Euripide, scandalizează publicul prezentând o piesă cu o intrigă inventată chiar de el în locul Fedrelor și Oedipilor cu care era obișnuit publicul. A câștigat un premiu la festivalul anual de teatru, a fost acid criticat de Aristofan, a fugit împreună cu Euripide în Macedonia și de pe urma lui nu s-a păstrat nici măcar o singură piesă.
Primul caz de piraterie literară
Și tot așa, Confucius și Kalidasa, ghinionistul Camoens și Torquato Tasso, care pare a fi primul caz de piraterie literară. Tasso, nesigur pe sine, trimitea tot timpul ciornele Ierusalimului eliberat unor cunoscuți, cerându-le părerea. Așa se face că la un moment dat a apărut pe piață o ediție neautorizată a poemului, pe care autorul lui nu-l considera încă terminat.
Un alt soi de piraterie, căruia i-a căzut victimă însuși Shakespeare, consta în lansarea pe piață de ediții false, scoase cu ajutorul unor actori-mercenari care memorau cât mai mult cu putință din piesă. Ele puteau fi deosebite de originale, ne spune Kelly, din pricina greșelilor provocate fie de memoria deficitară, fie de auzul nu tocmai bun, care a făcut să fie înlocuit, de exemplu, „impotent” (probabil cu sensul de vlăguit, neputincios) cu „impudent”. Ironia face ca una dintre piesele pierdute ale lui Shakespeare, Pericle, prințul din Tyr, să fi supraviețuit tocmai datorită acestor acte de piraterie literară.
Rivali celebri
Că scriitorii nu-s întotdeauna cei mai buni prieteni se știe, dar uneori ajung să treacă foarte rapid de la starea de prieteni la cea de dușmani. Este cazul cu Cervantes și mai tânărul Lope de Vega. Nu se știe de ce s-au certat ei precis, dar Vega a atacat Don Quijote spunând că „va face ocolul lumii din cur în cur”, adică sub formă de hârtie de șters la fund. Unii îl suspectează pe Vega că ar fi fost autorul anonim al primului plagiat celebru din istorie: după primul volum din Don Quijote a apărut un roman, scris de un pretins Avellaneda, care continuă chipurile aventurile Cavalerului Tristei Figuri (și la care Cervantes face referire în cea de-a doua parte a lui Quijote). Am putea spune că istoria l-a răzbunat pe Cervantes, care e azi mai cunoscut decât Lope de Vega.
O dușmănie pe viață și pe moarte a izbucnit între Racine și Moliere. Racine a adaptat o piesă pentru trupa lui Moliere, ceea ce a constituit debutul său ca dramaturg. Nu se știe de ce, Racine a oferit următoarea sa piesă, Alexandru cel Mare, atât lui Moliere cât și unei companii rivale, deși Moliere deja investise în decoruri și costume. Piesa a avut premiera simultan la ambele teatre și de-atunci Moliere nici c-a mai vorbit cu Racine.
Tragedia lui Walter Scott
Desigur, figurează aici și Edwin Drood al lui Dickens și niște posibile răspunsuri la întrebarea dacă a murit sau nu Drood (eu zic că da) și cine l-a ucis?, cartea pe care Melville și Hawthorne s-au tot poftit unul pe altul să-o scrie până n-a mai scris-o niciunul și tot soiul de memorii sau confesiuni arse. Cel mai tragic episod mie mi se pare cartea pe care n-a mai scris-o Walter Scott care, victimă a unei serii de atacuri cerebrale și trimis într-o călătorie ca să se odihnească, se străduia să scrie în ciuda recomandării medicilor, „ca și cum ar fi avut o dependență vicioasă de actul scrierii”. Rezultatul este dureros, pentru că autorul nu mai era capabil să schițeze cum trebuie nici literele, darămite o intrigă: „Opera în sine este o carte-fantomă. Chiar dacă mai trăia, din punct de vedere artistic Scott era ca și mort”, conchide Kelly. Cel mai bun serviciu pe care i l-a făcut ginerele-și-editorul său a fost să nu o publice.
Să fim triști că aceste opere s-au pierdut? E greu de spus, zice autorul, exemplificând cu faimosul autor grec de comedie Menandru. În epoca lui era comparat cu Homer. Devenise unitatea de măsură a geniului: Iulius Cezar spunea că Terențiu valora cât un sfert de Menandru. Plutarh se întreba ce motiv poate avea un om cultivat să intre la teatru dacă nu o piesă de Menandru. De piese, însă, nici urmă. Vai, ce pierdere! s-a lamentat frustrată lumea literară. Asta până când, în 1905, au fost dezgropate niște documente pentru care piesele lui Menandru avuseseră rolul de papirus de împachetat. După ani de muncă pe texte, s-a dovedit că intrigile erau neverosimile, iar versurile de o calitate mediocră. „Pierdut, Menandru a fost genial, găsit, a devenit jenant”, conchide autorul. Să ne dorim așadar să găsim cărțile pierdute sau să avem încredere că istoria a păstrat deja ceea ce merita păstrat?
PE ACEEAȘI TEMĂ:
Biblioteca Babel 