Poveștile traducătorului

(Ne)mulțumiri

Dacă e ceva ce urăsc să traduc, dar urăsc de-a binelea, din toți rinichii mei, din ficat, cu o ură de-aia grea și adevărată, cum ura Sauron lumina, apăi alea sunt mulțumirile de la finalul cărților. Mai ales că de un timp au devenit tot mai lungi și mai scremute.
În primul rând, mă enervează de mor cum se căciulesc scriitorii pe lângă tot personalul de la editură, până la femeia de serviciu, cu o grijă ipocrită de a nu uita pe cineva. Am uneori impresia că autorii cer schema de personal de la editură și pe urmă se apucă să scrie mulțumirile. Pricep să le mulțumești editorului, redactorului, corectorului și ăluia de ți-a făcut coperta, dar cred că e cazul să ai puțină demnitate și să te oprești aici, că până la urmă cartea aia e opera ta, totuși, oi fi având și tu un merit că a apărut, că n-ați scris-o la comun. În plus, cinica din mine îmi suflă că asta-i treaba editurii, să scoată cărți, n-a făcut-o ca pe o favoare pentru tine și, dacă romanul se va vinde, tot ea, editura, va scoate mai mulți bani decât o să capeți tu.
Mai grave însă sunt toate glumițele scrâșnite ca un cui pe tablă și metaforele neinspirate ca sarea-n cafea ale unui autor care încearcă să spună ceva despre fiecare și e evident că n-are ce. Curg epitetele de genul „fidel”, „salvator”, „mai mare decât viața”, „m-a suportat pe perioada”, „supererou în viața reală” „agent literar și prieten credincios” (e fabulos cât de des merg astea mână-n mână, dacă e să te iei după mulțumirile de la final!), „a făcut cartea mai bună”, încât rămâi cu impresia că lucrarea pe care tocmai ai citit-o sau tradus-o a fost un soi de apocalipsă care era să se petreacă dacă nu sărea această armie de avengerși în ajutor!
Nu în ultimul rând, mă scoate din sărite că la final (familia vine întotdeauna ultima, asta e ordinea naturală a recunoștinței: întâi editura, apoi agentul, apoi editorii din străinătate, apoi cei de la vânzări, prietenii care au citit primele versiuni ale cărții și abia după aia familia, soția întotdeauna după părinți) unii le mulțumesc copiilor lor abia născuți sau… animalelor de companie, ceea ce aruncă în derizoriu recunoștința exprimată pe cele trei pagini de mai înainte.
Cred că singurele mulțumiri pe care le-am tradus cu plăcere au fost cele exprimate de Guy Gavriel Kay la finalul romanului fantasy „Pământul iubit de zei”. Unde omul le mulțumea istoricilor din lucrările cărora se documentase despre China și, mai ales, celor care îi răspunseseră la e-mailuri, dându-i lămuririle suplimentare solicitate.
În fine, n-am o concluzie – și oricum n-ar băga-o nimeni în seamă – dar am scris și eu ca să mă răsuflu după șapte ani de tradus mulțumiri în genul celor de mai sus. Uff!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.