Plecată prin vecini

(Probabil) primele spadasine din literatura fantasy

Drept e că n-am citit nici eu chiar tot, așa că este posibil ca prin încă incomplet exploratele lucrări ale lui Lord Dunsany, George McDonald, William Morris și alți precursori ai lui Tolkien să se mai afle vreo tânără prințesă care știe cum să țină spada în mână. De aceea „probabilul” din titlu. Așadar eroinele de mai jos sunt poate nu primele, dar unele dintre primele spadasine din literatura fantasy. Au ieșit de sub penița creatorilor lor – sau mai bine-zis de sub tastele mașinilor lor de scris – destul de devreme, prin anii ‘30, dar n-au stârnit prea multe valuri și nici n-au făcut prozeliți. Așa că vreme îndelungată eroinele din romanele genului au continuat să fie suave, gingașe și neajutorate, vioara a doua sau motivația aventurilor eroului, nicidecum personaje principale în propria lor poveste. Mai jos vom face cunoștință cu excepțiile, femei care își iau la propriu povestea vieții în mâini și-și croiesc un drum al lor, în acest caz cu sabia. În ordinea publicării, iată-le, așadar, pe:

  1. Jirel de Joiry

Jirel, înaltă, roșcată, cu ochi aurii, îmbrăcată mai mereu în armură, este doamna și stăpâna domeniului Joiry, aflat într-o Franță medievală destul de neclar înfățișată (fiindcă e doar un pretext). Ne este descrisă ca fiind „la fel de înaltă ca un bărbat și la fel de sălbatică precum cel mai nestăpânit dintre ei (…) Fața de deasupra armurii ei poate că nu ar fi fost la fel de frumoasă sub o podoabă femeiască, dar în învelișul ei de oțel avea o frumusețe tăioasă, ca străfulgerarea unei lame de sabie.” (The Black God’s Kiss, 1934). Sărutând-o cu forța după ce a învins-o în luptă, dușmanul ei, Guillaume, declară: „E ca și cum ai săruta un tăiș”. E capabilă să lupte în armură completă și să mânuiască o spadă pentru două mâini. Nu se sfiește să se răstească la oamenii ei când o dezamăgesc și nu se dă îndărăt să înjure „cu fluența unui soldat”. Uneori ia chiar numele Domnului în deșert, „cu o voce care e(ra) o blasfemie în sine”. Ca fire, „era o creatură a paradoxurilor extreme această doamnă războinică de Joiry, fierbinte ca un cărbune încins, rece ca oțelul, cu trupul ca satinul și sufletul tare ca fierul. Bărbia ei era fermă, dar gura ei trăda o tandrețe pe care ar fi murit mai degrabă decât s-o admită.” (Jirel Meets Magic, 1934).

Acest personaj formidabil, apărut în anii ‘30 într-o serie de povestiri din revista Weird Tales, este creația lui C.L. Moore (1911-1987), unde C.L. vine de la Catherine Lucille. Tânăra secretară debutantă într-ale literaturii la numai 22 de ani a preferat să semneze cu inițialele nu ca să treacă drept bărbat, cum s-ar putea crede, ci ca să nu se prindă șefii ei că e vorba despre ea. Eroina ei, Jirel de Joiry, despre care americanii jură că e cea dintâi spadasină din literatura fantasy, este protagonista a cinci povestiri adunate ulterior într-un volum purtând numele personajului. Mai multe despre acestea găsiți pe Galaxia 42, aici.

În continuarea clasamentului nostru, ajungem iarăși la Howard, Robert E., părintele literar al lui Conan Barbarul, deși nu m-aș fi așteptat. Iată însă că, în ordine cronologică după Jirel de Joiry (pe care v-am prezentat-o în episodul trecut), următoarea femeie mânuitoare de spadă din literatura fantasy este:

2. Valeria, femeia-pirat membră a Frăției Roșii.

Eroina povestirii „Red Nails” a lui Howard, publicată în 1936, este probabil singura femeie care poate să lupte umăr la umăr cu Conan și să apară alături de el fără să fie eclipsată. O femeie-pirat, în largul ei în pantaloni și cu sabia în mână, dar care nu-și ascunde feminitatea, Valeria este bătăioasă, curajoasă, „iute și feroce ca o tigroaică”, de o vitalitate debordantă și o curiozitate pe măsură. „Își demonstrase curajul ei nesăbuit de o mie de ori, în bătălii dezlănțuite pe mare și pe uscat, pe punțile alunecoase de sânge ale navelor de război, în timpul asedierii cetăților fortificate și pe nisipul răscolit al plajelor unde membrii Frăției Roșii își scăldaseră cuțitele unul în sângele altora într-o luptă disperată pentru putere.” Cunoaște frica, dar nu-i permite s-o domine. Nu se panichează în fața morții, ci a senzației de neputință: atâta timp cât are o armă în mână, e gata să întâmpine orice apare de după colț. Spre deosebire de Jirel de Joiry a lui C.L. Moore, pe care, după cum am scris în primul episod, nu prea o vedem în acțiune, pe Valeria o vedem luptând de câteva ori și descurcându-se de minune chiar și când înfruntă mai mulți dușmani.

Mai multe despre Valeria și despre celelalte eroine ale acestui clasament, în partea a doua a articolului din Galaxia 42, aici.

Plecată prin vecini

Conan cimerianul și umbra sa, Robert texanul (II)

Conan în limba română. Ilustrator: Tudor Popa

(continuare. articolul precedent, aici)

Printre sursele care l-au inspirat pe Howard să-l creeze pe Conan se numără, fără îndoială, cărțile lui Jack London. Sigur, Howard nu a spus niciodată asta, dar nu întotdeauna un scriitor își dă seama de miile de influențe care se contopesc în opera sa. Știm însă din scrisorile lui că London era scriitorul său favorit (alături de poetul Omar Khayyam), iar o lectură a povestirilor cu Conan urmată de una a Operelor alese ale lui Jack London scoate la iveală în mod incontestabil asemănările dintre eroul lui Howard și personajele principale ale câtorva dintre romanele lui London.

Atât Martin Eden, protagonistul romanului cu același nume, cât și Lup Larsen, căpitanul tiranic din Lupul de mare, sunt bărbați înzestrați cu o mare forță fizică și intelectuală, porniți de jos, din sărăcie extremă, și ridicându-se prin forțe proprii, fără ajutor din partea părinților sau al societății. Au în comun cu Conan tenacitatea în fața obstacolelor, o vitalitate și o rezistență fizică ieșite din comun și capacitatea de a învăța repede regulile unui loc nou și de a domina oriunde ajung. De fapt, până și cele două animale care sunt personaje principale în cărțile lui London Colț Alb și Chemarea sălbăticiei au aceleași caracteristici: forță fizică peste medie, inteligență asemenea, o înclinație spre însingurare și capacitatea de a domina o haită.

Martin Eden e lucrător în fabrică, marinar, pescar pe o insulă tropicală și iar marinar, înainte să devină scriitor și să ia cu asalt lumea bună, la fel cum Conan e mercenar, pirat și căpitan de pirați, șef de trib, înainte să ajungă rege al Aquiloniei. Howard insistă în fiecare povestire pe vitalitatea excepțională a lui Conan, „specifică barbarilor”. Ruth, iubita din lumea bună a lui Martin Eden, e fascinată de vitalitatea tânărului încă de la prima lor întâlnire și se luptă în mod constant cu impulsul de a-și pune mâinile pe gâtul lui vânjos. Lup Larsen își domină echipajul prin prezența sa fizică impunătoare și prin capacitatea de a răspunde la violență cu o violență și mai mare, trăsături pe care le are și eroul lui Howard. (Deși, prin comparație cu Larsen, Conan nu e crud din fire, după cum vom vedea mai jos.)

Cadrul social în care evoluează majoritatea oamenilor pe eroii lui London nu-i încape. (Nu-i de mirare că Howard însuși s-a regăsit în ei.) Martin se luptă să-și afle locul în înalta societate, dar, odată ajuns acolo, descoperă că se simte străin printre niște inși ale căror preocupări i se par superficiale. Lup Larsen blestemă ziua când a deschis prima carte, căci cultura sa îl condamnă la plictiseală în mijlocul echipajului său analfabet. Ca să se integreze, ambii ar trebui să facă niște schimbări fundamentale, care ar perverti însăși esența lor și la asta ei nu pot consimți. Asemenea lor, Conan evoluează prin lumea civilizată fără să-și găsească locul în ea. Diferența e că el, fidel adevăratei sale firi, nici nu-și propune asta vreo clipă.

(restul articolului în Galaxia 42)

Plecată prin vecini

Clasicii literaturii fantasy: Conan cimerianul și umbra sa, Robert texanul (I)

Conan cimerianul

În dimineața de 11 iunie 1936, Robert E. Howard a ieșit din locuința familiei sale din Cross Plains fără să adreseze niciun cuvânt nimănui, s-a așezat la volanul mașinii sale și s-a împușcat în cap cu un pistol împrumutat de la un prieten. Își făcuse temele temeinic: îl întrebase pe taică-su, medic, cum să faci ca să nu supraviețuiești unui glonț în cap și bătrânul îi spusese că, dacă glonțul străbate creierul dintr-o parte într-alta, șansele de a scăpa sunt minime.

Zis și făcut. La etaj, maică-sa trăgea să moară din pricina tuberculozei care o chinuise o viață; a mai trăit o zi, fără să afle că fiul ei i-o luase înainte, la numai 30 de ani.

Howard murea aproape necitit de puținii săi prieteni și complet ignorat de comunitatea din Cross Plains, care habar nu avea că în sânul ei trăia un scriitor. Deși publicase povestiri în revistele pulp ale vremii (mai ales în Weird Tales), el însuși nu intuia ce longevivă avea să se dovedească una dintre creațiile sale și cum avea să-i asigure renumele de „creator al genului sword and sorcery în America”. Deși Howard îl abandonase după douăzeci de povestiri și un roman – mai întâi renunțând la genul fantasy și scriind povestiri cu teme western sau din lumea boxului și apoi zburându-și creierii -, Conan cimerianul avea să răzbată la lumină, ca în fiecare din povestirile al căror erou este, urcând la suprafață din negura uitării așa cum ieșea din peșterile, închisorile subterane și alte locuri întunecoase în care îl închidea părintele său literar. Și, așa cum cimerianul mereu târa după el câte o domniță pe care o apăra de primejdii, l-a târât și pe Howard cu el către o glorie postumă.

Restul articolului pe Galaxia 42

Plecată prin vecini

Eternii campioni ai lui Michael Moorcock

 „Nici Legea, nici Haosul nu trebuie să domine destinele pe planurile muritorilor. Trebuie să existe un echilibru. Uneori, Balanța se înclină. Ea trebuie îndreptată. Și aceasta este puterea muritorilor, să ajusteze Balanța.”

The Moorcock Library: Elric The Eternal Champion Collection by Michael Moorcock: 9781785869556 | PenguinRandomHouse.com: Books

Acest citat din The Knight of The Swords definește perfect rolul Eternului Campion din opera autorului britanic Michael Moorcock, din păcate prea puțin cunoscut la noi. Fie că-i cheamă Erekose, Corum sau von Bek, Jhereck Carnelian, Elric sau Jerry Cornelius, eroii săi împărtășesc aproape toți această soartă: ori de câte ori balanța înclină de o parte sau de alta, un asemenea erou se naște pentru a restabili echilibrul cosmic. Unii vor lupta de partea Haosului, alții de partea Legii. Viața eroilor va fi subsumată acestei lupte și ei nu vor cunoaște liniștea decât ca interludiu între două bătălii. La un moment dat, mai toți vor deveni conștienți de acest rol pe care nu și l-au ales, dar pe care nu-l pot lepăda. De fapt, indiferent de care parte luptă sau cărei rase îi aparțin, ei toți sunt unul, încarnarea aceluiași Etern Campion în diverse locuri și momente din Multivers. Uneori, în ciuda faptului că ei sunt unul singur în esență, se vor întâlni câte doi sau câte trei traversând timpul și

Amazon.com: The Eternal Champion: The Eternal Champion Sequence 1 (9781783291618): Moorcock, Michael: Books

Multiversul pentru a lupta împreună pentru o cauză mai mare.

Eroii lui Moorcock sunt numeroși. O listă a tuturor Campionilor Eterni din opera lui găsiți aici: https://stormbringer.fandom.com/wiki/Eternal_Champion

Eu am ales câțiva pe care i-am socotit ilustrativi și care sunt din zona fantasy (pentru că Moorcock a mai scris și SF și are campioni și acolo.) Mai multe, în revista online Galaxia 42, în rubrica intitulată Clasicii Literaturii Fantasy.

Plecată prin vecini

Clasicii fantasy, pas cu pas

Din această lună, voi publica în revista online Galaxia 42 o rubrică destinată clasicilor literaturii fantasy. Dacă pe clasicii SF-ului i-am cunoscut în traducerile din anii 90 și din reeditările ulterioare, fantasy clasic nu prea s-a tradus la noi și este chiar păcat. Pentru că ratăm bijuterii cum este „The Broken Sword” de Poul Anderson, cu care am deschis această rubrică.

Mai multe, aici:
https://galaxia42.ro/recenzii/clasicii-literaturii-fantasy/spada-franta-a-lui-poul-anderson-la-nord-de-tolkien-8899.html

Poveștile traducătorului

(Ne)mulțumiri

Dacă e ceva ce urăsc să traduc, dar urăsc de-a binelea, din toți rinichii mei, din ficat, cu o ură de-aia grea și adevărată, cum ura Sauron lumina, apăi alea sunt mulțumirile de la finalul cărților. Mai ales că de un timp au devenit tot mai lungi și mai scremute.
În primul rând, mă enervează de mor cum se căciulesc scriitorii pe lângă tot personalul de la editură, până la femeia de serviciu, cu o grijă ipocrită de a nu uita pe cineva. Am uneori impresia că autorii cer schema de personal de la editură și pe urmă se apucă să scrie mulțumirile. Pricep să le mulțumești editorului, redactorului, corectorului și ăluia de ți-a făcut coperta, dar cred că e cazul să ai puțină demnitate și să te oprești aici, că până la urmă cartea aia e opera ta, totuși, oi fi având și tu un merit că a apărut, că n-ați scris-o la comun. În plus, cinica din mine îmi suflă că asta-i treaba editurii, să scoată cărți, n-a făcut-o ca pe o favoare pentru tine și, dacă romanul se va vinde, tot ea, editura, va scoate mai mulți bani decât o să capeți tu.
Mai grave însă sunt toate glumițele scrâșnite ca un cui pe tablă și metaforele neinspirate ca sarea-n cafea ale unui autor care încearcă să spună ceva despre fiecare și e evident că n-are ce. Curg epitetele de genul „fidel”, „salvator”, „mai mare decât viața”, „m-a suportat pe perioada”, „supererou în viața reală” „agent literar și prieten credincios” (e fabulos cât de des merg astea mână-n mână, dacă e să te iei după mulțumirile de la final!), „a făcut cartea mai bună”, încât rămâi cu impresia că lucrarea pe care tocmai ai citit-o sau tradus-o a fost un soi de apocalipsă care era să se petreacă dacă nu sărea această armie de avengerși în ajutor!
Nu în ultimul rând, mă scoate din sărite că la final (familia vine întotdeauna ultima, asta e ordinea naturală a recunoștinței: întâi editura, apoi agentul, apoi editorii din străinătate, apoi cei de la vânzări, prietenii care au citit primele versiuni ale cărții și abia după aia familia, soția întotdeauna după părinți) unii le mulțumesc copiilor lor abia născuți sau… animalelor de companie, ceea ce aruncă în derizoriu recunoștința exprimată pe cele trei pagini de mai înainte.
Cred că singurele mulțumiri pe care le-am tradus cu plăcere au fost cele exprimate de Guy Gavriel Kay la finalul romanului fantasy „Pământul iubit de zei”. Unde omul le mulțumea istoricilor din lucrările cărora se documentase despre China și, mai ales, celor care îi răspunseseră la e-mailuri, dându-i lămuririle suplimentare solicitate.
În fine, n-am o concluzie – și oricum n-ar băga-o nimeni în seamă – dar am scris și eu ca să mă răsuflu după șapte ani de tradus mulțumiri în genul celor de mai sus. Uff!

Scrise pe marginea paginii

Descarcă „Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun” – EBOOK GRATUIT!

Acum poți să citești Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun dintr-un foc. Accesează linkul de mai jos și descarcă gratuit povestirea (în formatele epub și mobi) pentru o lectură continuă, nefragmentată de constrângerile publicării pe Internet.

Ca bonus, poți citi un scurt fragment din următoarea povestire, care va fi publicată pe celălalt blog al meu, începând de săptămâna viitoare.

Lectură plăcută!

Scrise pe marginea paginii

Teaser: Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun

Întrucât uneori traducătorii și cititorii au propriile lor povești, iată una scrisă de mine. O găsiți pe celălalt blog, cu desene originale, făcute special pentru ea.

În toate filmele, supereroii duc o viață banală pe timpul zilei, dedicându-și nopțile misiunii secrete de a face lumea un un loc mai bun. Însă el nu mai crede în eroi și căile nelegiuririi îi sunt mai familiare. Faceți cunoștință cu Rigmor Mână-Lungă, noaptea răufăcător, ziua polițist în cadrul Forțelor Terrane de Menținere a Ordinii (FTMO) din Nomensla.

Episodul 1. Un licean îl angajează pe Rigmor să o găsească pe fosta lui prietenă, o fată nu tocmai cuminte care a dispărut de acasă.

Episodul 2. Rigmor face cunoștință cu familia fetei dispărute și descoperă lucruri care-i dau de bănuit.

Episodul 3. Căutările lui Rigmor îl poartă prin casele de plăceri din Nomensla.

Episodul 4. Rigmor descoperă că Vyan, clientul lui, i-a ascuns anumite lucruri. Ancheta devine mai periculoasă decât se aștepta.

Episodul 5. Eroul nostru își pune pielea la bătaie și descoperă un posibil suspect.

Episodul 6. În care Rigmor se pomenește față-n față cu tentația și, credincios firii sale, nu-i rezistă.

Episodul 7. Rigmor se convinge că secretul dublei sale identități a fost descoperit și trebuie să decidă pe cine să scoată din joc ca să se protejeze.

Episodul 8. Rigmor decide să întindă o cursă, ca să vadă cine pică în ea.

Episodul 9. În loc să avanseze în rezolvarea cazului, eroul suferă o pierdere serioasă.

Poveștile traducătorului

Guy Gavriel Kay: „Sunt adesea surprins de ceea ce fac personajele mele”

Făcând ordine pe blog, unde, din motive de dedline-uri, n-am mai intrat de

Guy Gavriel Kay
Sursa: Facebook

mult, descopăr că am uitat să postez interviul pe care mi l-a acordat Guy Gavriel Kay (prin e-mail) cu prilejul apariției traducerii românești a romanului său Under Heaven (Pământul iubit de zei). Iată-l, așadar, cu acordul editurii Paladin, pe blogul căreia a fost publicat inițial.

Un bărbat stă singur pe malul unui lac de munte, înconjurat de plânsul nălucilor celor morți în numeroasele războaie ce s-au purtat în acel loc. Din zori și până în seară le înmormântează osemintele, fără să-i pese dacă au fost compatrioții săi sau soldați în oastea dușmană. Și își amintește… Însă un dar de mare preț îl va smulge din această viață liniștită, aruncându-l în vâltoarea intrigilor curții imperiale a Kitaiului (care e și nu e China), condusă de un împărat bătrân și plictisit.

Așa începe, not with a bang, but with a whisper, romanul Under Heaven al scriitorului canadian Guy Gavriel Kay, prezentat cititorilor de editura Paladin sub titlul Pământul iubit de zei (o transpunere a conceptului chinez „tianxia”ce desemnează totalitatea pământurilor ocupate de China, asupra cărora, spre deosebire de celelalte, se revarsă binecuvântarea zeilor).

Pământul iubit de zei (Under Heaven) va fi cel dintâi contact al cititorilor din România cu romanele dumneavoastră. De ce preferați ficțiunea istorică? Și, în acest caz, de ce ați ales China?

– Dintotdeauna am fost fascinat, obsedat chiar, de istorie. În gândirea și în imaginația mea ea joacă un rol mai important decât fantasy-ul, dar găsesc că provocarea de a contopi cele două genuri este extrem de satisfăcătoare din punct de vedere creativ. Am scris despre multe epoci și locuri diferite, așa că să scriu o carte – de fapt două – inspirată de istoria Chinei a fost o consecință a acestui fapt.

Aveți un personaj preferat? La prima vedere aș fi zis Shen Tai, dar pe urmă mi-am amintit de Spring Rain, Bytsan, Wen Jian. Ba cred că am detectat o undă de simpatie și pentru arogantul acela de Wen Zhou.

– Încerc să nu fac favoritisme! Dar aveți dreptate, chiar încerc să înțeleg motivațiile și caracterul personajelor negative din cărțile mele. Vreau să creez personaje complexe, credibile, care să pătrundă în viața cititorului. Asta înseamnă că trebuie să încerc să le vizualizez pe toate și să mă gândesc la absolut toate, până și la cele neimportante.

Știți, nu-mi amintesc vreun personaj din cărțile dvs pe care chiar să-l detest. Începi să urăști pe cineva și deodată ta-daaa! Are motive întemeiate pentru ceea ce face sau are o trăsătură care să-l reabiliteze în ochii cititorului, fie și puțin, chiar dacă asta nu îl salvează în final. Considerați că aceasta este o abordare mai realistă a complexității naturii umane sau încercați să înfățișați lumea așa cum ați dori să fie?

– Cred că asta are legătură cu răspunsul anterior. Pe măsură ce m-am maturizat și am căpătat experiență într-ale scrisului au început să mă plictisească personajele simpluțe, eroul sută la sută și răul absolut. Și în calitate de cititor gândesc la fel! (Pentru că toți scriitorii sunt și cititori.) Deci da, aveți dreptate: în aproape toate cazurile sunt convins că natura umană este complexă și că un scriitor care poate reflecta asta este un scriitor mai bun.

Ați avut ezitări cu privire la alegerile pe care le fac personajele dumneavoastră în Pământul iubit de zei? Este vreun moment în care acțiunea ar fi putut lua o altă întorsătură?

– E complicat să privești retroactiv. Nu-mi fac un plan general al cărților înainte să le scriu, așa că adesea sunt surprins de ceea ce fac personajele mele sau de întorsătura pe care o iau lucrurile. Dar încerc să nu mă împotrivesc, să lucrez cu elementul surpriză. Dacă autorul descoperă cartea pe măsură ce o scrie, cred că și cititorul va împărtăși acest intens sentiment de a nu ști (și a dori să afle) ce urmează și va fi mai captivat de poveste. Nu cred că a existat vreun moment în Pământul iubit de zei în care să-mi fi dorit cu adevărat ca lucrurile să fi decurs altfel. Dar adesea mă întristează moartea personajelor mele. Nu îmi face plăcere să omor oameni! Pe bune!

Ce scenă a fost cel mai greu de scris și de ce?

– Scena de început a cărții – una de care sunt foarte mândru – a fost o adevărată provocare. Mă decisesem să încep foarte discret, cu un bărbat singur pe malul unui lac de munte, copleșit de amintiri… și un început liniștit trebuie să fie scris extrem de bine ca să captiveze cititorul. Mai ales acum când filmele, serialele și cărțile ne-au obișnuit cu începuturi pline de explozii și dramatism.

Cât de fidel simțiți că trebuie să fiți în raport cu istoria reală? Am senzația că i-ați înfrumusețat considerabil pe Wen Jian și pe împărat, inspirați de personalități istorice reale. În realitate el a poruncit ca ea să fie sugrumată. De ce nu ați înfățișat-o ca pe o femeie avidă de putere, dar incapabilă să o manevreze, așa cum a fost, și pe el drept un ins slab, capabil să-și ucidă iubita ca să-și salveze pielea?

– Scena la care faceți referire este destul de apropiată de evenimentele istorice reale, începând cu ceea ce s-a întâmplat cu armatele în trecătoarea muntoasă din est și cu fuga împăratului din capitală. Dar avantajul când ai de a face cu ficțiunea istorică (în carte e vorba despre Dinastia a Noua a Kitaiului, inventată de mine, nu de Dinastia Tang a Chinei) este acela că poți crea personaje inspirate de personalități istorice reale, dar care în mod evident nu sunt acelea. Asta îmi dă o mare libertate, atât din punct de vedere etic (nu iau o personalitate care a existat și mă apuc să fac ce vreau eu cu ea), dar și creativ. Îmi permite să accentuez teme și idei pe care vreau să le explorez. Continuă lectura „Guy Gavriel Kay: „Sunt adesea surprins de ceea ce fac personajele mele””

Poveștile traducătorului

Cinci ore cu Pierce Brown

Cu autorul, pe scena teatrului Apolo 111. Eu sunt cea din stânga. FOTO: Editura Paladin

Pierce Brown e un tip de treabă, mereu cu o glumă la îndemână și fără fasoane. Mănâncă mititei cu mâna, se extaziază gustând icre și le face o poză pe care o urcă imediat pe Instagram. Spune că singura chestie pe care a încercat-o vreodată și nu i-a plăcut a fost uger de scroafă. În China. Era, chipurile, cam ca un cauciuc. E tobă de istorie, inclusiv istorie antică, și poate să-ți povestească aspecte din Iliada pe care tu nici nu le-ai remarcat. Îi plac Joe Abercrombie și Dan Simmons, dar nu și Brandon Sanderson. După ce va termina actuala trilogie, din care a apărut prima parte, Iron Gold, ar vrea să spună alte povești, în alte universuri decât cel al lui Darrow. Are pe telefon o poză a cățelușei lui, o maidaneză roșcată cu mutră de vulpiță pe care o cheamă Eo, și la un moment dat sigur ți-o va arăta. Prietena lui nu-l lasă să fumeze nicăieri în America, ceea ce m-a făcut să mă simt extrem de tolerantă, căci eu măcar îi dau voie prietenului meu să fumeze pe balcon. La cina nefestivă cu membrii editurii Paladin, de marți seara, am reușit să-l învăț cum se pronunță ă, ș și ț, dar la î s-a dat bătut. Își ia foarte în serios personajele și am dezbătut despre Cassius și Darrow, ajungând la concluzia că dintre ei doi Cassius e un om mai bun, mai onorabil, dar că tocmai de aceea nu ar fi putut fi un agent al schimbării, ca Darrow. Crede despre Darrow că, asemeni lui Napoleon, e mai croit pentru război decât pentru construcția noii lumi de după victorie. Întrucât sunt traducătorul noii serii, îmi dă niște mici indicii despre ceea ce se va petrece în volumul următor, Dark Age, dar pe astea le țin pentru mine. După aia lasă deoparte seriozitatea și se duce să facă o poză cu bustul lui Lenin. Ajungem la prăjituri și nu ne putem decide ce să alegem de pe platoul de prezentare, așa încât cerem să ni se aducă toate, după care noi și autorul le împărțim frățește: dă-mi un sfert din aia, ia jumătate din asta. Și uite așa râdem cu toții, dezbatem câte-n lună și-n soare și ne despărțim după patru ore fără să fi stabilit ce o să facem a doua zi, la evenimentul oficial.

Nu contează, pentru că publicul și invitatul ne fac singuri aproape toată treaba, publicul umplând sala teatrului Apollo 111 și punând întrebări peste întrebări, iar autorul fiind el însuși, la fel de degajat ca la cina de cu o seară înainte, la fel de pus pe glume, dar, în spatele acestei fațade, mult mai atent la ceea ce spune. Publicul, foarte tânăr, ne face o frumoasă reclamă neavând nevoie de translator ca să urmărească discuția și punând întrebări direct în engleză. Mă mir că la o serie din categoria SF-ului militarist majoritatea fanilor prezenți sunt fane, după care mă mai uit o dată la autor și nu mă mai mir deloc.

Provocat de public, Brown povestește că a creat universul din Furia Roșie pornind de la tragedia antică Antigona și încercând să-și imagineze ce a simțit logodnicul fetei executate pentru că și-a înmormântat fratele. Mărturisește că modelul pentru Mustang este mama lui, iar Sevro este inspirat după un prieten extrem de loial din copilărie. Se declară surprins de preferințele diferite ale fanilor seriei sale: în State, favoritul tuturor e Sevro. Aici foarte multă lume o place pe Mustang. (Fetele din primul rând aprobă entuziaste.) Îi surprinde pe toți declarând că i-a făcut plăcere să-l scrie pe Șacal, apoi laudă înțelepciunea lui Lorn au Arcos, întrebându-se în glumă: dacă Lorn e înțelept, asta înseamnă că și el, autorul lui, e înțelept? Și dacă laudă înțelepciunea lui Lorn nu e cumva laudă de sine? Povestește că a reintrat în posesia drepturilor de ecranizare pentru seria lui – cumpărate de Universal Studios – și că ia în calcul un serial de televiziune, ba chiar poartă discuții în acest sens. Simte că un serial ar prezenta mai bine cărțile și spune că scenariul pentru un film de cinema lăsa pe dinafară prea multe personaje. Îl provoc să își imagineze distribuția. Nu știe cine l-ar putea juca pe Darrow, ar vrea un actor mai puțin cunoscut, fără bagajul altor roluri celebre. În schimb, într-o distribuție ideală l-ar vedea pe Gary Oldman în rolul lui Mickey Artizanul și pe Jeremy Irons ca Lorn au Arcos. La final, îl las pe autor dinaintea unei cozi uriașe la autografe și mă întorc la traducerea mea, nu înainte ca el să-mi ureze spor la muncă.