Plecată prin vecini

Clasicii literaturii fantasy: Conan cimerianul și umbra sa, Robert texanul (I)

Conan cimerianul

În dimineața de 11 iunie 1936, Robert E. Howard a ieșit din locuința familiei sale din Cross Plains fără să adreseze niciun cuvânt nimănui, s-a așezat la volanul mașinii sale și s-a împușcat în cap cu un pistol împrumutat de la un prieten. Își făcuse temele temeinic: îl întrebase pe taică-su, medic, cum să faci ca să nu supraviețuiești unui glonț în cap și bătrânul îi spusese că, dacă glonțul străbate creierul dintr-o parte într-alta, șansele de a scăpa sunt minime.

Zis și făcut. La etaj, maică-sa trăgea să moară din pricina tuberculozei care o chinuise o viață; a mai trăit o zi, fără să afle că fiul ei i-o luase înainte, la numai 30 de ani.

Howard murea aproape necitit de puținii săi prieteni și complet ignorat de comunitatea din Cross Plains, care habar nu avea că în sânul ei trăia un scriitor. Deși publicase povestiri în revistele pulp ale vremii (mai ales în Weird Tales), el însuși nu intuia ce longevivă avea să se dovedească una dintre creațiile sale și cum avea să-i asigure renumele de „creator al genului sword and sorcery în America”. Deși Howard îl abandonase după douăzeci de povestiri și un roman – mai întâi renunțând la genul fantasy și scriind povestiri cu teme western sau din lumea boxului și apoi zburându-și creierii -, Conan cimerianul avea să răzbată la lumină, ca în fiecare din povestirile al căror erou este, urcând la suprafață din negura uitării așa cum ieșea din peșterile, închisorile subterane și alte locuri întunecoase în care îl închidea părintele său literar. Și, așa cum cimerianul mereu târa după el câte o domniță pe care o apăra de primejdii, l-a târât și pe Howard cu el către o glorie postumă.

Restul articolului pe Galaxia 42

Plecată prin vecini

Eternii campioni ai lui Michael Moorcock

 „Nici Legea, nici Haosul nu trebuie să domine destinele pe planurile muritorilor. Trebuie să existe un echilibru. Uneori, Balanța se înclină. Ea trebuie îndreptată. Și aceasta este puterea muritorilor, să ajusteze Balanța.”

The Moorcock Library: Elric The Eternal Champion Collection by Michael Moorcock: 9781785869556 | PenguinRandomHouse.com: Books

Acest citat din The Knight of The Swords definește perfect rolul Eternului Campion din opera autorului britanic Michael Moorcock, din păcate prea puțin cunoscut la noi. Fie că-i cheamă Erekose, Corum sau von Bek, Jhereck Carnelian, Elric sau Jerry Cornelius, eroii săi împărtășesc aproape toți această soartă: ori de câte ori balanța înclină de o parte sau de alta, un asemenea erou se naște pentru a restabili echilibrul cosmic. Unii vor lupta de partea Haosului, alții de partea Legii. Viața eroilor va fi subsumată acestei lupte și ei nu vor cunoaște liniștea decât ca interludiu între două bătălii. La un moment dat, mai toți vor deveni conștienți de acest rol pe care nu și l-au ales, dar pe care nu-l pot lepăda. De fapt, indiferent de care parte luptă sau cărei rase îi aparțin, ei toți sunt unul, încarnarea aceluiași Etern Campion în diverse locuri și momente din Multivers. Uneori, în ciuda faptului că ei sunt unul singur în esență, se vor întâlni câte doi sau câte trei traversând timpul și

Amazon.com: The Eternal Champion: The Eternal Champion Sequence 1 (9781783291618): Moorcock, Michael: Books

Multiversul pentru a lupta împreună pentru o cauză mai mare.

Eroii lui Moorcock sunt numeroși. O listă a tuturor Campionilor Eterni din opera lui găsiți aici: https://stormbringer.fandom.com/wiki/Eternal_Champion

Eu am ales câțiva pe care i-am socotit ilustrativi și care sunt din zona fantasy (pentru că Moorcock a mai scris și SF și are campioni și acolo.) Mai multe, în revista online Galaxia 42, în rubrica intitulată Clasicii Literaturii Fantasy.

Plecată prin vecini

Clasicii fantasy, pas cu pas

Din această lună, voi publica în revista online Galaxia 42 o rubrică destinată clasicilor literaturii fantasy. Dacă pe clasicii SF-ului i-am cunoscut în traducerile din anii 90 și din reeditările ulterioare, fantasy clasic nu prea s-a tradus la noi și este chiar păcat. Pentru că ratăm bijuterii cum este „The Broken Sword” de Poul Anderson, cu care am deschis această rubrică.

Mai multe, aici:
https://galaxia42.ro/recenzii/clasicii-literaturii-fantasy/spada-franta-a-lui-poul-anderson-la-nord-de-tolkien-8899.html

Poveștile traducătorului

(Ne)mulțumiri

Dacă e ceva ce urăsc să traduc, dar urăsc de-a binelea, din toți rinichii mei, din ficat, cu o ură de-aia grea și adevărată, cum ura Sauron lumina, apăi alea sunt mulțumirile de la finalul cărților. Mai ales că de un timp au devenit tot mai lungi și mai scremute.
În primul rând, mă enervează de mor cum se căciulesc scriitorii pe lângă tot personalul de la editură, până la femeia de serviciu, cu o grijă ipocrită de a nu uita pe cineva. Am uneori impresia că autorii cer schema de personal de la editură și pe urmă se apucă să scrie mulțumirile. Pricep să le mulțumești editorului, redactorului, corectorului și ăluia de ți-a făcut coperta, dar cred că e cazul să ai puțină demnitate și să te oprești aici, că până la urmă cartea aia e opera ta, totuși, oi fi având și tu un merit că a apărut, că n-ați scris-o la comun. În plus, cinica din mine îmi suflă că asta-i treaba editurii, să scoată cărți, n-a făcut-o ca pe o favoare pentru tine și, dacă romanul se va vinde, tot ea, editura, va scoate mai mulți bani decât o să capeți tu.
Mai grave însă sunt toate glumițele scrâșnite ca un cui pe tablă și metaforele neinspirate ca sarea-n cafea ale unui autor care încearcă să spună ceva despre fiecare și e evident că n-are ce. Curg epitetele de genul „fidel”, „salvator”, „mai mare decât viața”, „m-a suportat pe perioada”, „supererou în viața reală” „agent literar și prieten credincios” (e fabulos cât de des merg astea mână-n mână, dacă e să te iei după mulțumirile de la final!), „a făcut cartea mai bună”, încât rămâi cu impresia că lucrarea pe care tocmai ai citit-o sau tradus-o a fost un soi de apocalipsă care era să se petreacă dacă nu sărea această armie de avengerși în ajutor!
Nu în ultimul rând, mă scoate din sărite că la final (familia vine întotdeauna ultima, asta e ordinea naturală a recunoștinței: întâi editura, apoi agentul, apoi editorii din străinătate, apoi cei de la vânzări, prietenii care au citit primele versiuni ale cărții și abia după aia familia, soția întotdeauna după părinți) unii le mulțumesc copiilor lor abia născuți sau… animalelor de companie, ceea ce aruncă în derizoriu recunoștința exprimată pe cele trei pagini de mai înainte.
Cred că singurele mulțumiri pe care le-am tradus cu plăcere au fost cele exprimate de Guy Gavriel Kay la finalul romanului fantasy „Pământul iubit de zei”. Unde omul le mulțumea istoricilor din lucrările cărora se documentase despre China și, mai ales, celor care îi răspunseseră la e-mailuri, dându-i lămuririle suplimentare solicitate.
În fine, n-am o concluzie – și oricum n-ar băga-o nimeni în seamă – dar am scris și eu ca să mă răsuflu după șapte ani de tradus mulțumiri în genul celor de mai sus. Uff!

Scrise pe marginea paginii

Descarcă „Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun” – EBOOK GRATUIT!

Acum poți să citești Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun dintr-un foc. Accesează linkul de mai jos și descarcă gratuit povestirea (în formatele epub și mobi) pentru o lectură continuă, nefragmentată de constrângerile publicării pe Internet.

Ca bonus, poți citi un scurt fragment din următoarea povestire, care va fi publicată pe celălalt blog al meu, începând de săptămâna viitoare.

Lectură plăcută!

Scrise pe marginea paginii

Teaser: Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun

Întrucât uneori traducătorii și cititorii au propriile lor povești, iată una scrisă de mine. O găsiți pe celălalt blog, cu desene originale, făcute special pentru ea.

În toate filmele, supereroii duc o viață banală pe timpul zilei, dedicându-și nopțile misiunii secrete de a face lumea un un loc mai bun. Însă el nu mai crede în eroi și căile nelegiuririi îi sunt mai familiare. Faceți cunoștință cu Rigmor Mână-Lungă, noaptea răufăcător, ziua polițist în cadrul Forțelor Terrane de Menținere a Ordinii (FTMO) din Nomensla.

Episodul 1. Un licean îl angajează pe Rigmor să o găsească pe fosta lui prietenă, o fată nu tocmai cuminte care a dispărut de acasă.

Episodul 2. Rigmor face cunoștință cu familia fetei dispărute și descoperă lucruri care-i dau de bănuit.

Episodul 3. Căutările lui Rigmor îl poartă prin casele de plăceri din Nomensla.

Episodul 4. Rigmor descoperă că Vyan, clientul lui, i-a ascuns anumite lucruri. Ancheta devine mai periculoasă decât se aștepta.

Episodul 5. Eroul nostru își pune pielea la bătaie și descoperă un posibil suspect.

Episodul 6. În care Rigmor se pomenește față-n față cu tentația și, credincios firii sale, nu-i rezistă.

Episodul 7. Rigmor se convinge că secretul dublei sale identități a fost descoperit și trebuie să decidă pe cine să scoată din joc ca să se protejeze.

Episodul 8. Rigmor decide să întindă o cursă, ca să vadă cine pică în ea.

Episodul 9. În loc să avanseze în rezolvarea cazului, eroul suferă o pierdere serioasă.

Poveștile traducătorului

Guy Gavriel Kay: „Sunt adesea surprins de ceea ce fac personajele mele”

Făcând ordine pe blog, unde, din motive de dedline-uri, n-am mai intrat de

Guy Gavriel Kay
Sursa: Facebook

mult, descopăr că am uitat să postez interviul pe care mi l-a acordat Guy Gavriel Kay (prin e-mail) cu prilejul apariției traducerii românești a romanului său Under Heaven (Pământul iubit de zei). Iată-l, așadar, cu acordul editurii Paladin, pe blogul căreia a fost publicat inițial.

Un bărbat stă singur pe malul unui lac de munte, înconjurat de plânsul nălucilor celor morți în numeroasele războaie ce s-au purtat în acel loc. Din zori și până în seară le înmormântează osemintele, fără să-i pese dacă au fost compatrioții săi sau soldați în oastea dușmană. Și își amintește… Însă un dar de mare preț îl va smulge din această viață liniștită, aruncându-l în vâltoarea intrigilor curții imperiale a Kitaiului (care e și nu e China), condusă de un împărat bătrân și plictisit.

Așa începe, not with a bang, but with a whisper, romanul Under Heaven al scriitorului canadian Guy Gavriel Kay, prezentat cititorilor de editura Paladin sub titlul Pământul iubit de zei (o transpunere a conceptului chinez „tianxia”ce desemnează totalitatea pământurilor ocupate de China, asupra cărora, spre deosebire de celelalte, se revarsă binecuvântarea zeilor).

Pământul iubit de zei (Under Heaven) va fi cel dintâi contact al cititorilor din România cu romanele dumneavoastră. De ce preferați ficțiunea istorică? Și, în acest caz, de ce ați ales China?

– Dintotdeauna am fost fascinat, obsedat chiar, de istorie. În gândirea și în imaginația mea ea joacă un rol mai important decât fantasy-ul, dar găsesc că provocarea de a contopi cele două genuri este extrem de satisfăcătoare din punct de vedere creativ. Am scris despre multe epoci și locuri diferite, așa că să scriu o carte – de fapt două – inspirată de istoria Chinei a fost o consecință a acestui fapt.

Aveți un personaj preferat? La prima vedere aș fi zis Shen Tai, dar pe urmă mi-am amintit de Spring Rain, Bytsan, Wen Jian. Ba cred că am detectat o undă de simpatie și pentru arogantul acela de Wen Zhou.

– Încerc să nu fac favoritisme! Dar aveți dreptate, chiar încerc să înțeleg motivațiile și caracterul personajelor negative din cărțile mele. Vreau să creez personaje complexe, credibile, care să pătrundă în viața cititorului. Asta înseamnă că trebuie să încerc să le vizualizez pe toate și să mă gândesc la absolut toate, până și la cele neimportante.

Știți, nu-mi amintesc vreun personaj din cărțile dvs pe care chiar să-l detest. Începi să urăști pe cineva și deodată ta-daaa! Are motive întemeiate pentru ceea ce face sau are o trăsătură care să-l reabiliteze în ochii cititorului, fie și puțin, chiar dacă asta nu îl salvează în final. Considerați că aceasta este o abordare mai realistă a complexității naturii umane sau încercați să înfățișați lumea așa cum ați dori să fie?

– Cred că asta are legătură cu răspunsul anterior. Pe măsură ce m-am maturizat și am căpătat experiență într-ale scrisului au început să mă plictisească personajele simpluțe, eroul sută la sută și răul absolut. Și în calitate de cititor gândesc la fel! (Pentru că toți scriitorii sunt și cititori.) Deci da, aveți dreptate: în aproape toate cazurile sunt convins că natura umană este complexă și că un scriitor care poate reflecta asta este un scriitor mai bun.

Ați avut ezitări cu privire la alegerile pe care le fac personajele dumneavoastră în Pământul iubit de zei? Este vreun moment în care acțiunea ar fi putut lua o altă întorsătură?

– E complicat să privești retroactiv. Nu-mi fac un plan general al cărților înainte să le scriu, așa că adesea sunt surprins de ceea ce fac personajele mele sau de întorsătura pe care o iau lucrurile. Dar încerc să nu mă împotrivesc, să lucrez cu elementul surpriză. Dacă autorul descoperă cartea pe măsură ce o scrie, cred că și cititorul va împărtăși acest intens sentiment de a nu ști (și a dori să afle) ce urmează și va fi mai captivat de poveste. Nu cred că a existat vreun moment în Pământul iubit de zei în care să-mi fi dorit cu adevărat ca lucrurile să fi decurs altfel. Dar adesea mă întristează moartea personajelor mele. Nu îmi face plăcere să omor oameni! Pe bune!

Ce scenă a fost cel mai greu de scris și de ce?

– Scena de început a cărții – una de care sunt foarte mândru – a fost o adevărată provocare. Mă decisesem să încep foarte discret, cu un bărbat singur pe malul unui lac de munte, copleșit de amintiri… și un început liniștit trebuie să fie scris extrem de bine ca să captiveze cititorul. Mai ales acum când filmele, serialele și cărțile ne-au obișnuit cu începuturi pline de explozii și dramatism.

Cât de fidel simțiți că trebuie să fiți în raport cu istoria reală? Am senzația că i-ați înfrumusețat considerabil pe Wen Jian și pe împărat, inspirați de personalități istorice reale. În realitate el a poruncit ca ea să fie sugrumată. De ce nu ați înfățișat-o ca pe o femeie avidă de putere, dar incapabilă să o manevreze, așa cum a fost, și pe el drept un ins slab, capabil să-și ucidă iubita ca să-și salveze pielea?

– Scena la care faceți referire este destul de apropiată de evenimentele istorice reale, începând cu ceea ce s-a întâmplat cu armatele în trecătoarea muntoasă din est și cu fuga împăratului din capitală. Dar avantajul când ai de a face cu ficțiunea istorică (în carte e vorba despre Dinastia a Noua a Kitaiului, inventată de mine, nu de Dinastia Tang a Chinei) este acela că poți crea personaje inspirate de personalități istorice reale, dar care în mod evident nu sunt acelea. Asta îmi dă o mare libertate, atât din punct de vedere etic (nu iau o personalitate care a existat și mă apuc să fac ce vreau eu cu ea), dar și creativ. Îmi permite să accentuez teme și idei pe care vreau să le explorez. Continuă lectura „Guy Gavriel Kay: „Sunt adesea surprins de ceea ce fac personajele mele””

Poveștile traducătorului

Cinci ore cu Pierce Brown

Cu autorul, pe scena teatrului Apolo 111. Eu sunt cea din stânga. FOTO: Editura Paladin

Pierce Brown e un tip de treabă, mereu cu o glumă la îndemână și fără fasoane. Mănâncă mititei cu mâna, se extaziază gustând icre și le face o poză pe care o urcă imediat pe Instagram. Spune că singura chestie pe care a încercat-o vreodată și nu i-a plăcut a fost uger de scroafă. În China. Era, chipurile, cam ca un cauciuc. E tobă de istorie, inclusiv istorie antică, și poate să-ți povestească aspecte din Iliada pe care tu nici nu le-ai remarcat. Îi plac Joe Abercrombie și Dan Simmons, dar nu și Brandon Sanderson. După ce va termina actuala trilogie, din care a apărut prima parte, Iron Gold, ar vrea să spună alte povești, în alte universuri decât cel al lui Darrow. Are pe telefon o poză a cățelușei lui, o maidaneză roșcată cu mutră de vulpiță pe care o cheamă Eo, și la un moment dat sigur ți-o va arăta. Prietena lui nu-l lasă să fumeze nicăieri în America, ceea ce m-a făcut să mă simt extrem de tolerantă, căci eu măcar îi dau voie prietenului meu să fumeze pe balcon. La cina nefestivă cu membrii editurii Paladin, de marți seara, am reușit să-l învăț cum se pronunță ă, ș și ț, dar la î s-a dat bătut. Își ia foarte în serios personajele și am dezbătut despre Cassius și Darrow, ajungând la concluzia că dintre ei doi Cassius e un om mai bun, mai onorabil, dar că tocmai de aceea nu ar fi putut fi un agent al schimbării, ca Darrow. Crede despre Darrow că, asemeni lui Napoleon, e mai croit pentru război decât pentru construcția noii lumi de după victorie. Întrucât sunt traducătorul noii serii, îmi dă niște mici indicii despre ceea ce se va petrece în volumul următor, Dark Age, dar pe astea le țin pentru mine. După aia lasă deoparte seriozitatea și se duce să facă o poză cu bustul lui Lenin. Ajungem la prăjituri și nu ne putem decide ce să alegem de pe platoul de prezentare, așa încât cerem să ni se aducă toate, după care noi și autorul le împărțim frățește: dă-mi un sfert din aia, ia jumătate din asta. Și uite așa râdem cu toții, dezbatem câte-n lună și-n soare și ne despărțim după patru ore fără să fi stabilit ce o să facem a doua zi, la evenimentul oficial.

Nu contează, pentru că publicul și invitatul ne fac singuri aproape toată treaba, publicul umplând sala teatrului Apollo 111 și punând întrebări peste întrebări, iar autorul fiind el însuși, la fel de degajat ca la cina de cu o seară înainte, la fel de pus pe glume, dar, în spatele acestei fațade, mult mai atent la ceea ce spune. Publicul, foarte tânăr, ne face o frumoasă reclamă neavând nevoie de translator ca să urmărească discuția și punând întrebări direct în engleză. Mă mir că la o serie din categoria SF-ului militarist majoritatea fanilor prezenți sunt fane, după care mă mai uit o dată la autor și nu mă mai mir deloc.

Provocat de public, Brown povestește că a creat universul din Furia Roșie pornind de la tragedia antică Antigona și încercând să-și imagineze ce a simțit logodnicul fetei executate pentru că și-a înmormântat fratele. Mărturisește că modelul pentru Mustang este mama lui, iar Sevro este inspirat după un prieten extrem de loial din copilărie. Se declară surprins de preferințele diferite ale fanilor seriei sale: în State, favoritul tuturor e Sevro. Aici foarte multă lume o place pe Mustang. (Fetele din primul rând aprobă entuziaste.) Îi surprinde pe toți declarând că i-a făcut plăcere să-l scrie pe Șacal, apoi laudă înțelepciunea lui Lorn au Arcos, întrebându-se în glumă: dacă Lorn e înțelept, asta înseamnă că și el, autorul lui, e înțelept? Și dacă laudă înțelepciunea lui Lorn nu e cumva laudă de sine? Povestește că a reintrat în posesia drepturilor de ecranizare pentru seria lui – cumpărate de Universal Studios – și că ia în calcul un serial de televiziune, ba chiar poartă discuții în acest sens. Simte că un serial ar prezenta mai bine cărțile și spune că scenariul pentru un film de cinema lăsa pe dinafară prea multe personaje. Îl provoc să își imagineze distribuția. Nu știe cine l-ar putea juca pe Darrow, ar vrea un actor mai puțin cunoscut, fără bagajul altor roluri celebre. În schimb, într-o distribuție ideală l-ar vedea pe Gary Oldman în rolul lui Mickey Artizanul și pe Jeremy Irons ca Lorn au Arcos. La final, îl las pe autor dinaintea unei cozi uriașe la autografe și mă întorc la traducerea mea, nu înainte ca el să-mi ureze spor la muncă.

Citește un fragment!

Teaser: Supraviețuire

Da, știu, trebuie să mai lucrez la titluri. Dar ideea e că am mai scris o povestire care a apărut în noul număr al Gazetei SF. Mi-am propus ca anul ăsta să mă ocup serios de scris, fără scuze gen a trebuit să muncesc/n-am avut timp/n-am avut inspirație etc. Deci țineți-mi pumnii. 

Și, până atunci, iată o poveste care are ca eroină… o frunză.

PE PIEPTUL pacientului se odihnea o frunză îngălbenită. Agitată de adierea ce autumn_leaves_5-wallpaper-960x600pătrundea pe fereastră, palpita pe materialul spălăcit al pijamalei de spital, lângă mâna inertă a bolnavului. Intrând în salon, doctorița abia apucă s-o observe căci, antrenată de curentul făcut de ușa deschisă, frunza se ridică în aer, pluti ușor și dispăru dedesubtul unui pat de parcă s-ar fi ascuns.

— Căldura asta de-afară e înșelătoare, soră. E toamnă totuși, o dojeni doctorița pe asistentă.

Femeia, umilită, se duse să închidă fereastra.

— Și știi bine ce scandal e acum în presă pe tema condițiilor din spitale. Vrei să spună careva că ne lăsăm bolnavii să fie îngropați sub frunze? Parcă și văd o poză pe Facebook!

Continuând s-o dojenească se aplecă asupra pacientului. Nicio schimbare. Pulsul bărbatului fugea de sub degetele ei ca un animal speriat. Oasele ascuțite îi împungeau obrazul, se insinuau la clavicule, pe la încheieturi, de parcă s-ar fi grăbit să iasă la suprafață. Pe fișa medicală citi un nume pe care-l uită imediat și o vârstă cu câțiva ani mai mică decât a ei. Da, își aminti, fusese adus la spital după ce căzuse pe stradă. După trei zile de spitalizare ochii îi rămâneau cu încăpățânare închiși, respirația un firicel, diagnosticul neclar.

Zări frunza sub patul de alături, ca și cum ar fi pândit-o de acolo. Se aplecă s-o ridice și aceasta, purtată de un curent imperceptibil, pluti câțiva centimetri îndepărtându-se de mâna ei. Doctorița puse un genunchi pe podea și se întinse, apucând-o, apoi se ridică răsucindu-și captura între degete. Greu de spus ce soi de frunză era, una dintr-acelea în formă de inimă, cu marginile zimțate, cu o codiță lungă și suplă, cu galbenul ei viu stropit de pete ușoare ca niște pistrui. O lăsă pe noptieră și își întoarse atenția asupra pacientului.

— A avut vizitatori?

— Nu, zise asistenta, nu s-a interesat nimeni de el.

E prea tânăr, își zise doctorița ieșind, prea tânăr ca să fi reușit, deja, să fie atât de singur. Și totuși așa era.

*

          REVENIND a doua zi în salon, zări din nou frunza așezată pe pieptul bolnavului ca o mână afectuoasă. Geamurile erau, de data asta, închise. Era aceeași frunză? O răsuci pe toate părțile. Își aminti că o uitase pe noptieră cu o zi în urmă. Când ieși la finalul vizitei o luă cu sine și-o aruncă într-un coș de gunoi de pe hol.

*

          EI, SE PARE că era bântuită de frunze oriunde s-ar fi dus, își spuse seara, ajungând acasă și scuturându-și o frunză îngălbenită de pe umărul pardesiului. O frunză în formă de inimă, cu margini zimțate. Cărui soi de copac i-o fi aparținut? Unuia destul de răspândit prin oraș de vreme ce se împiedica de ele peste tot. O contemplă cu sprâncenele încruntate și o puse pe un raft al bibliotecii.

Uitase de ea cu totul a doua zi, o duminică în care luă un mic dejun târziu cu soțul ei, pe care nu-l văzuse cum trebuie toată săptămâna. Lenevea încă în halat și papuci, gândindu-se ce carte să citească, prea obosită pentru ceva serios, prea puțin răbdătoare pentru ceva ușurel, când el o strigă din sufragerie.

Maya, frumoasa lor pisică birmaneză, se juca cu frunza. O fugărea și o acoperea când cu o labă, când cu alta. O prindea între lăbuțele din față și se ridica pe cele din spate azvârlind frunza în aer și fugind s-o pândească. Se repezea asupra ei prinzând-o și se rostogolea cu prada în gheruțe, mușcând-o ușor. Fugea câțiva pași și se punea din nou la pândă.

— Nu-i drăgălașă? o întrebă bărbatul, care, așteptându-se la o explozie de exclamații, era nedumerit de încruntarea ce se ivise între sprâncenele ei.

El nu observase că Maya, spaima vrăbiuțelor și dușmanul perdelelor, nu-și înfigea de fapt gheruțele, că se prefăcea numai că mușcă fără ca însă dințișorii ei să perforeze frunza. Și oare i se părea ei sau, pândită de pisică, frunza fremăta ușor pe covor ca s-o ațâțe, plutea depărtându-se câțiva pași atunci când mâța se repezea asupră-i, iar când pisica sărea după ea în aer șfichiuind cu lăbuțele, frunza-i dansa discret pe dinaintea ochilor, ba scăpând, ba lăsându-se prinsă.

Cu un gest brusc puse capăt jocului, apucând frunza de codiță și contemplând-o. Galben viu pe față, galben palid pe dos, pistrui ruginii.

— Ce frunză-i asta? își întrebă ea soțul care o privea nedumerit. El ridică din umeri. Nu știa. Doctorița ținu frunza de codiță și o legănă ușor pe dinaintea pisicii. Aceasta se repezi, nerăbdătoare.

*

          A DOUA ZI, plecând la muncă, luă frunza cu ea. N-ar fi putut să explice de ce. În mintea ei se cocea, nedeslușit, ideea că ar fi trebuit s-o supravegheze. Să vadă dacă este o frunză obișnuită.

Toată dimineața, frunza se purtă ca o frunză, adică nu făcu nimic. Stătu pe biroul ei, neprotestând când era acoperită de teancuri de hârtii și nu schiță nicio tentativă de-a fugi pe fereastră când doctorița o deschise. O luă cu ea în buzunarul halatului când făcu turul saloanelor.

Pacientul era în aceeași stare în care-l lăsase. Mâzgălind o modificare a conținutului perfuziei, se întrebă încă o dată cum de nu se interesa nimeni de el. Era tânăr, de condiție aparent bună, era cineva care avea părinți, o profesie, colegi, prieteni. Unde erau toți? Clătină din cap și se concentră asupra celorlalți pacienți din salon, care nici ei nu erau într-o stare mai bună, dar care erau fie bătrâni, fie prea bolnavi, fie în mod evident fără alt domiciliu decât strada.

Nu descoperi lipsa frunzei decât peste vreo două ore, când bea o cafea rezemată de automatul de pe hol și-și strecurase mâna în buzunar. Erau multe locuri unde ar fi putut s-o piardă, dar știu imediat unde s-o caute.

Frunza ședea pe pieptul bolnavului, a cărui respirație o făcea să freamăte ca o inimă neliniștită. O ridică în fața ochilor și-o contemplă îndelung. Dintr-un impuls, o așeză pe pieptul altui bolnav, un bătrân cu un fes cenușiu pe cap. Frunza nu se clinti, dar nici nu mai palpită. Rușinată, cerând-i scuze în gând bătrânului, o prinse din nou de codiță și se opri ezitând în mijlocul salonului. În cele din urmă, clătinând din cap, se îndreptă spre fereastră și deschizând-o, lăsă hoinara pradă vântului de-afară. Închise geamul bine.

(Continuarea o puteți citi online, în Gazeta SF)

Cărţi iubite · Poveștile traducătorului

Poveștile traducătorului: Când sfârșitul lumii e doar începutul

N.K. Jemisin Al cincilea anotimp

Titlu original:The Fifth Season

Gen: Fantasy (Sci-Fantasy)

Editura: Paladin (2017)

Traducere: Laura Ciobanu

Când am citit „The Fifth Season” (tradus cu titlul „Al cincilea anotimp”), cea dintâi carte din seria „Pământul sfărâmat” a lui N.K. Jemisin, n-am bănuit ce mă aștepta, zicându-mi chiar: „Ehei, cine o s-o traducă pe asta o să aibă ceva bătaie de cap, nu l-aș invidia, zău”.

Și pe urmă am primit-o la tradus și chiar am avut ceva bătăi de cap, dar a meritat. Curaj, ăsta e cuvântul prin care aș defini aventura lui Jemisin. Dacă în seriile ei anterioare a cochetat cu fantasy-ul clasic, reușind să scoată din el povești noi, aici creează o lume complet aparte, o orânduire care nu-i nici medievală, nici modernă și căreia în general reperele noastre nu i se aplică. Autoarea nu se teme să scoată cititorul de fantasy din zona lui de confort. În plus, înfățișează tragedia unor oameni cu o economie de mijloace pe care de când traduc am ajuns să o admir, fără cuvinte sforăitoare, fără descrieri poetice, fără artificii sentimentale – ba chiar una dintre eroinele ei e antipatică de-a binelea, de la un capăt la altul – contând pur și simplu pe forța poveștii pe care o are de spus. E ca și cum ar paria pe inteligența propriilor cititori, având încredere că le va plăcea și fără să îi insulte cu tot soiul de false „cârlige” sau prelungind artificial suspansul. Premiul Nebula primit anul trecut pentru „The Fifth Season” și premiul Hugo de anul acesta pentru al doilea roman, „The Obelisk Gate”, demonstrează că pariul e unul câștigător.

Dar despre ce este vorba în serie? Păi cum, despre sfârșitul lumii!

Continuă lectura „Poveștile traducătorului: Când sfârșitul lumii e doar începutul”