Posts from the ‘Cărţi: Fişa de citate’ Category

Rarele momente în care cultura bate războiul

Îmi croiesc drum cu greu prin Meridianul sângelui de McCarthy și e ca și cum ai umbla prin căldură pe un drum arid și nesfârșit în timp ce te chinuie o febră de vreo 38 de grade care face ca lucrurile să pară puțin ireale și mustind de înțelesuri care îți scapă. Până o să ies la celălalt capăt, mă mai tratez și cu alte chestii. Cum ar fi aceasta:

ResurrectionÎn Italia, în 1944, aliații au ajuns la Toscana, la Sansepolcro, localitate pe care o dețineau germanii. Ofițerul britanic care ar fi trebuit să bombardeze orășelul citise însă că în muzeul de acolo se află Înviereade Piero della Francesca, despre care Huxley a scris că este cea mai frumoasă pictură din lume. De aceea, omul și-a zis să nu se grăbească și a întrziat bombardamentul până când nemții s-au retras singuri. În aceeași vară se dădeau lupte la sud-vest de Paris, unde, la Anet, castelul Dianei de Poitiers se păstrează din secolul al XVI-lea, când l-a construit marele arhitect Philibert Delorme. După câteva zile de bombardament, în orășel a pătruns în goană primul jeep american, din care a sărit un maior de aviație, întrebând dacă a scăpat castelul. Omul dirijase tirul cu preocuparea să-l protejeze: își făcuse teza despre Philibert Delorme. Așadar, chiar în momentele cele mai critice, au fost oameni care au înțeles că există o datorie și față de civilizația universală, cu nimic mai prejos de alte datorii cu care poate intra în conflict.

Andrei Pippidi Case și oameni din București, vol II, Humanitas (2012)

Trebuie neapărat să scriu despre cartea asta. Pentru cine se-ntreabă cum arată castelul Dianei de Poitiers, ăsta este:

castelul din anet

Neadevărat, dar frumos…

Am ajuns la o teorie: că odată am fost reali și adevărați, dar că am ajuns, murind, în această stare pe care o numim „existență” – că am adus cu noi din cealaltă parte, din existența reală, din care am pierit, noțiunea de Adevăr, și axiomele, și principiile, și generalizările – idei care chiar însemnau ceva când eram cu adevărat vii, dar care, firește, acum, în existența noastră fantomatică (…) nu pot avea decât înțelesuri-fantomă, și de aici nesfârșita și veșnic nesatisfăcuta noastră căutare a realității pierdute.

Charles Hoyt FortWild Talents

Vieillir c’est partir un peu…

Din Sefarad al lui Arturo Munoz Molina, povestirea Ministrantul

„Doar cei care-am plecat ştim cum era oraşul nostru şi ne dăm seama cât s-a schimbat; cei ce-au rămas nu şi-l mai amintesc, deoarece văzându-l zi cu zi l-au pierdut şi l-au lăsat să se urâţească, deşi cred că ei i-au rămas credincioşi şi că noi suntem, într-o oarecare măsură, dezertorii”.

care mă face să mă gândesc că de fapt adevăratul exil nu este acela de loc, ci acela în timp şi că nu se măsoară în kilometri, ci în ani şi că, în sensul ăsta, suntem toţi nişte eterni exilaţi fără şansa de a obţine un bilet de întoarcere.

Românii, neschimbaţi?

Vreo două-trei zile, cât am treabă de nu-mi văd capul de ea – şi, după cum bine se ştie, „unde nu-i cap, sabia nu-l taie„, cum ar zice Monsieur Pierre Albert, pe care voi nu l-aţi cunoscut (încă) – vreo două-trei zile o să vă mai ţin ocupaţi cu chestii de-astea, făcute la repezeală. După aia, oricât de târziu ar fi, o să revin cu o relatare despre lansarea antologiei „Pangaia” şi o să mai recuperez din restanţe (ştiţi voi, Marquez, Djuvara, d-astea).

Să lăsăm acum scuzele şi să trecem la lectura următorului fragment, extras din lucrarea „Revoluţiile Valahiei„, scrisă de Anton-Maria del Chiaro, secretar particular al lui Constantin Brâncoveanu, şi publicată în 1718. Şi să tragă fiecare ce concluzii vrea.

„De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. (…) În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături”.

„În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi, catolicii, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă decît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare, abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii”.

Boierii umblă în oraş călare, însoţiţi de un alai de slugi după demnitatea ce ocupă (şi noi ne mai mirăm de ce se dau miniştrii cu girofarul – n.m.) , iar la intrarea în curtea palatului descalecă şi, înainte de a sui scara Curţii, îşi scot ghetele, punând în picioare nişte pantofi, numiţi turceşte papuci; acelaş obicei respectuos se întrebuinţează la vizitele între boieri”.

„Patul nu se desface decât noaptea, pentru dormit, aşa încât saltelele umplute cu bumbac şi plapumele sunt strânse înfoiat şi îndoite la capete, formând o masă patrată şi înaltă şi acoperită cu un cearşaf alb şi subţire, cu flori de mătase şi terminată apoi cu perne din aceiaşi pânză”.

„Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii”.

Valahii sunt deci mărinimoşi, mai cu seamă faţă de străini, dar sunt şi răsbunători şi nu uită insulta nici odată, nici faţă de proprii părinţi. Sunt plini de curtoazie între ei, şi începutul şi sfârşitul unei urări e sănătatea (…);

„Cât priveşte industria sticlăriei, era o fabrică la 2 mile italiene departe de Târgovişte, care producea o sticlă foarte transparentă şi curată, cu toate că era de culoare albastră ; se aducea din Polonia o sticlă mai albă, dar plină de pete şi alte defecte, care nu suporta comparaţia cu cea fabricată în Valahia. Boierii însă, ca şi străinii, obişnuiţi cu risipa, importau cristaluri din Ungaria şi din Boemia, care erau aduse de două ori pe an, de negustori ce vin din Lipsca şi cu alte mărfuri”.

„La nunţile celor mai nevoiaşi şi chiar la negustori, când se serveşte la masă friptura, se obişnuieşte a se împărţi invitaţilor câte o basma ce li se pune pe umăr. Atunci fiecare comesan, aruncă în farfurie câte o sumă de bani, pe care îi strânge apoi cuscrul într-o basma legată şi o încredinţează miresei, care e adusă în sala de masă, cu faţa acoperită şi unde sărută mâna cuscrului”.

Del Chiaro nu e defăimător, cum s-ar putea crede poate după citatele alese de mine. El relatează tot ce a văzut, cu o minuţiozitate izvorâtă tocmai din simpatia pentru români, cărora le laudă hărnicia, curăţenia, capacitatea de a deprinde orice meşteşug de la italieni, greci, turci, este convins că poporul se trage din coloniştii romani de odinioară şi invocă diverse argumente în sprijinul acestei teorii. Prima parte a lucrării lui, disponibilă integral aici înfăţişează totodată lucruri inedite din viaţa de zi cu zi a norodului şi a boierilor – dar despre astea mâine sau poimâine – redă obiceiuri şi ceremonii ale vremii. Mi se pare extrem de interesantă această fotografie de epocă, aşa, cu tot ce-am avut şi cu tot ce am pierdut înainte de venirea fanarioţilor.

Lumea aşa cum suntem

„(…) în noaptea asta am visat că mă înecam. M-am văzut dându-mă la fund, mângâind, cu plămânii plini de apă, calcanii. Mă înecam, însă nu strigam după ajutor. Şi toată lumea din mare făcea la fel. Toţi înotătorii se scufundau fără să strige după ajutor”.

Uneori, până şi un maestru al superficialului ca Beigbeder poate nimeri un diagnostic corect.

Cine ne vor fi ambasadorii?

În epoca puterii aristocratice, Calderon şi Shakespeare scriau un teatru pentru mulţime. Într-o epocă a puterii maselor, Ionesco şi Beckett scriu pentru un public de iniţiaţi. La drept vorbind, asistăm astăzi la două manifestări estetice distincte, cu prea puţine puncte de interferenţă. Pe de o parte, o artă de clişee pentru mase: cinema, televiziune, refrene muzicale repetate ziua întreagă pentru milioane de ascultători (…). Pe de altă parte, avem o artă a căutării, fragmentată în timp şi spaţiu într-o puzderie de grupuscule, uneori animate de personalităţi talentate, sincer zbuciumate, dar uneori şi de alţii care sunt la un pas de şarlatanism, şi  în jurul cărora gravitează nebuloase de snobi, aflaţi în divorţ complet, orice s-ar spune, cu spiritul masei. Michelangelo şi Rafael, Rabelais şi Shakespeare, Haydn şi Mozart se aflau în contact direct cu masa; artiştii de astăzi sunt nişte izolaţi.

(…) Arta contemporană, cu toate manifestările ei, este o artă pentru iniţiaţi. De asemenea, în raport cu standardizarea progresivă a tuturor formelor de artă pentru mase, pe care mijloacele moderne de propagare a imaginii şi a sunetului le răspândesc la scară mondială, ce şanse au oare aceste încercări ezoterice, indiferent de valoarea lor intrinsecă, de a fi într-o zi cu adevărat reprezentative pentru epoca noastră?”.

Neagu DjuvaraCivilizaţii şi tipare istorice

Adică, traduc eu, Coelho sau Llosa? Beatles sau Lady Gaga? Stephenie Meyer sau Tolkien?

La prima vedere mi-a venit să-i dau dreptate. Dar, dacă şăd şi cujet un pic, îmi amintesc că şi Balzac a câştigat bătălia pe termen lung cu toţii scriitorii de duzină ai epocii, care aveau atunci mult mai mult succes decât el. Aşa că, pe termen lung, cine ştie? Sau poate c-o s-o câştige – ambasada, vreau să zic – unul dintre acei rari scriitori care reuşesc să scrie şi pentru mase şi pentru elite în acelaşi timp; până la urmă asta înseamnă să fii cu adevărat reprezentativ, nu?

And the Prosecution says:

„That we are capable only of being what we are remains our unforgivable sin”.

Gene Wolfe, The Book Of The New Sun

Poezia de sâmbăta asta

Am intrat şi eu în joaca asta de-a poemul de sâmbătă, măcar pentru o vreme, fiindcă în ultimii ani nu am citit poezie deloc şi la finele anului trecut zisesem că o să îndrept chestia asta. Iată deci poezia mea pe sâmbăta în curs:

ROBERT FROST – THE ROAD NOT TAKEN


Two roads diverged in a yellow wood,

And sorry I could not travel both

And be one traveler, long I stood

And looked down one as far as I could

To where it bent in the undergrowth;


Then took the other, as just as fair,

And having perhaps the better claim,

Because it was grassy and wanted wear;

Though as for that the passing there

Had worn them really about the same,


And both that morning equally lay

In leaves no step had trodden black.

Oh, I marked the first for another day!

Yet knowing how way leads on to way,

I doubted if I should ever come back.


I shall be telling this with a sigh

Somewhere ages and ages hence:

Two roads diverged in a wood, and I

I took the one less traveled by,

And that has made all the difference.

Eu una sunt, în mod cert, pentru drumul mai puţin umblat. Te scoate de pe hărţile cunoscute şi, când eşti în afara hărţilor, orice se poate întâmpla. Uneori, să te rătăceşti e cel mai bun lucru pe care îl poţi păţi.

Poemul este luat de aici. Mai sunt şi altele, for free, ceea ce e foarte mişto. Mi-am completat Shakespeare cu câteva piese pe care nu le aveam şi pe care am vrut mereu să le citesc şi am şutit şi poveştile lui Andersen.

De ce nu aşa?

„How to entangle, trammel up and snare

Your soul in mine and labyrinth you there

Like the hid scent in an unbudded rose?”

(John Keats – Lamia)

Să rătăceşti pe cineva în sufletul tău, să fii, pentru cineva anume, grădina potecilor care se bifurcă, ei, uite, asta mi se pare o provocare!

Declaraţie de dragoste beton

Cea mai tare declaraţie de dragoste pe care am pomenit-o se găseşte în „The Dancers At The End Of The Time” a lui Michael Moorcock şi sună aşa:

Te voi iubi până când porcii vor înceta să zboare, până când vacile se vor întoarce acasă. (…). Ţi-am declarat iubirea mea nemuritoare. Am furat, am trişat şi am minţit pentru tine. Recunosc că încă nu am pierdut respectul prietenilor mei dar mă gândesc la un mod prin care să realizez şi asta!