Posts from the ‘Cărţi incomode’ Category

Cartea lui. Lumea noastră

Boris VianSmulgătorul de inimi (1953)

Editura Univers, Colecţia Cotidianul, 2009

Traducere: Diana Crupenschi

O lume rurală în care ţăranii se duc la biserică să dea cu pietre în amvon, strigând „Dă-ne ploaie, popă”, iar preotul îi refuză strigând la rândul său că „Aici e biserică, nu stopitoare” şi  că „Dumnezeu e un lux”. În care bătrânii sunt vânduţi la licitaţie, animalele sunt răstignite ca pedeapsă pentru poftele lor sexuale, în care copiii sunt potcoviţi de îndată ce încep să meargă, iar cuvântul „ruşine” este tabu. Vedem această lume prin ochii lui Jacquemort, psihanalistul, care a ajuns aici căutând ceva de psihanalizat, pentru că nu are emoţii şi dorinţe proprii – este un vas gol, care trebuie umplut cu identităţi străine. Cuplul Angel-Clementine şi cei trei gemeni ai lor, Joel, Noel şi Citroen ocupă de asemenea un loc important în roman: femeia, transformată după naştere în mamă, care-şi respinge complet soţul, devenit un apendice inutil în viaţa ei, şi se concentrează obsesiv asupra copiilor.

De fapt, în cea de-a doua parte a romanului, când timpul însuşi o ia razna amestecându-şi lunile, povestea acestei iubiri materne aberante şi sufocante capătă dominanţă asupra celorlalte aspecte ale povestirii. Intenţionat sau nu (din punctul de vedere al scriitorului) există o legătură directă între ritmul în care obsesia maternă se accentuează şi devine din ce în ce mai aberantă şi ritmul în care povestea Clementinei şi a copiilor ei sufocă, treptat, restul firelor epice ale romanului. La toate astea se adaugă un umor tăios şi nişte dialoguri în care spun nişte adevăruri extrem de neplăcute – mai să-ţi vină să aplauzi până când constaţi că ele au fost spuse degeaba.

Am dat peste câteva cronici la „Smulgătorul de inimi” care subliniau „absurdul” şi „cruzimea” universului creat de Vian. Păi doamnelor, domnilor, am veşti proaste pentru noi toţi: despre lumea noastră e vorba, ce naiba! Cu absurdul pre absurd călcând, Vian nu face decât să pună sub reflector practici şi apucături de care noi suferim, diferenţa fiind că lumea lui Vian este mai sinceră, mai puţin ipocrită, mai directă. Şi în lumea noastră există categorii largi pentru care religia e mai puţin înălţare spirituală şi mai mult un plonjon în obscurantism, asta când nu e folosită în moduri pragmatice fără legătură cu mesajul ei. Şi în lumea noastră bătrânii sunt trataţi ca nişte obiecte cu termenul de garanţie depăşit, numai că noi nu-i scoatem la vânzare. Categorii importante ale societăţii încă mai consideră sexualitatea (accesarea părţii animalice din om) un păcat. Vinovăţia, răspunderea, sunt repede expediate sau delegate unor interpuşi care să se ocupe de ele – îi numim autorităţi şi ne aşteptăm de la ei să facă tot ceea ce noi nu ne dăm osteneala să facem. Nu ne potcovim copiii de mici – nu la propriu cel puţin. Le legăm însă de picioare ghiulelele aşteptărilor noastre, iubirea noastră condiţionată, frustrările noastre pe care le pretindem să le compenseze, pragmatismul nostru prea devreme zdrobitor de vise. Iubirea maternă sufocantă – şi aici Vian are nişte pagini cutremurătoare, care, însă, trebuie citite, nu povestite – exagerat de protectoare, confundarea cauzei cu efectul („Îmi fac atâtea griji pentru ei, deci îi iubesc”, îşi spune Clementine), construirea unei cuşti protectoare care nu-i neapărat fizică, ci, în lumea noastră, o cuşcă formată din aşteptările părintelui despre cum ar trebui să fie copilul său, chiar după ce acesta a devenit adult şi şi-a luat zborul din cuibul matern – câte asemenea cazuri nu aţi văzut chiar voi (şi câţi dintre voi nu sunt, poate, asemenea cazuri)?

Şi când te gândeşti că l-a scris în 1953.

Istoria aşa cum nu ne place

Ion NeculceLetopiseţul Ţării Moldovei (1732 – 1744, probabil)

Editura Litera International, 2004

Heart-breaking news! Întrerup această transmisie indirectă pentru a vă comunica fapte cutremurătoare, pe care, de fapt, le ştiţi foarte bine numai că unii dintre voi nu le recunoaşteţi: istoria nu e aia pe care am învăţat-o la şcoală. În sensul că are şi episoade cu care nu avem de ce să ne mândrim, după cum se va vedea din acest material dezgropat de reporterul nostru special cu numai 300 de ani în urmă.

Adică pe vremea când pe tronul Valahiei era eroul şi martirul creştin Constantin Brâncoveanu, iar pe tronul Moldovei se perindau tot soiul de domnitori, printre care eroul şi cărturarul Dimitrie Cantemir. Cum însă a fi om cu frica lui Dumnezeu sau cărturar de nivel european nu te scuteşte de păcate mai mari sau mai mici, vreau a vă spune că aceşti doi mari eroi ai istoriei noastre nu numai că n-au fost prieteni, dar şi-au tras-o pe la spate unul altuia de nu s-a putut. Brâncoveanu urmărea să instaleze pe tronul Moldovei un domn care să-i fie favorabil lui şi uite-aşa tot băga intrigi pe la Înalta Poartă ca să pună pe cine dorea el; i-a şi ieşit de câteva ori, dar cum domnii în cauză, odată ce se vedeau pe tronul Moldovei, demonstrau nişte antipatice tendinţe de emancipare şi nu mai arătau respectul cuvenit domnului Ţării Româneşti, evident că omul considera că e cazul să ia măsuri. Şi fiind Brâncoveanul uns cu toate alifiile şi longeviv în materie de domnie, nici nu e de mirare că în Moldova acelei vremi domnii nici n-apucau să încălzească bine tronul că trebuia să-l elibereze. La memorie scurtă, domnie scurtă.

Mai ales pe Cantemireşti i-a săpat Constantin B., nu cumva să ia puterea. Pe de altă parte, nici cu Cantemireştii nu mi-e ruşine. Dimitrie Cantemir care se căsătorise cu o Cantacuzină, fiica unui fost domn al Valahiei, se folosea de asta pe la Poartă ca să ridice pretenţii la tronul Valahiei, ba, la un moment dat, chiar a urmărit să ocupe domnia ambelor ţări. A avut inclusiv o înţelegere cu otomanii să-l prindă pe Brâncoveanu şi să li-l predea după ce va fi pus domn al Moldovei, în 1710. Pe domnitorul din ţara vecină l-a salvat numai lăcomia turcilor, care ceruseră acestuia să le strângă 500 de pungi de galbeni şi voiau mai întâi să-i ia banii şi abia apoi şi capul. Din fericire, între timp s-au băgat ruşii pe fir şi Brâncoveanu şi-a mai păstrat capul timp de patru ani.

Pe lângă astea, să nu uităm boierii. Care unelteau tot timpul pe la Poartă să-l dea jos pe domn şi să ajungă ei în loc. Ca efect şi date fiind numeroasele schimbări la vârf  în Moldova, boierii făceau vilegiaturi în străinătate mai des decât actualii noştri parlamentari, căci, cum se schimba domnul, se uşcheau peste graniţă, fie în Ţara Leşească, fie în cea Ungurească, fie supt poala primitoare a caftanului lui Brâncoveanu, de teamă să nu-i taie noul domn. Evident, Brâncoveanu le asigura casă şi masă numai ca să se ducă la Poartă cu pâra, Cantemireştii încurajau alţi boieri să pârască pe Brâncoveanu sau pe domnul Moldovei, oricine o fi fost, boierii se pârau şi ei între ei…

Eu mă gândesc că de aia a intrat în declin Imperiul otoman, pentru că toată ziua dregătorii Porţii aveau la uşă câte-o ceată de boieri puşi pe pâră sau chiar două cete rivale, cu rogojini aprinse-n cap şi tot tacâmul, de nici nu mai apucau să administreze provinciile alea ale lor sau să ia decizii politice, că stăteau să soluţioneze gâlcevile alor noştri. Deci da, iată că ne putem mândri că am destabilizat Imperiul otoman!

Publicitate

De fapt voiam să vă povestesc un cu totul alt episod şi uite cum m-am lungit cu informaţia de background. Cantemir, după cum bine ştiţi, nici nu s-a instalat bine, în 1710, şi s-a aliat cu ţarul Petru al Rusiei împotriva turcilor, chestie care i-a asigurat o viză de flotant permanentă la Moscova (generic zic Moscova, că ţarul i-a dat o moşie; a, şi oricum, Petru a mutat capitala la Sankt Petersburg în 1712, doh! sunt o ignorantă!). Boierii nu erau prea încântaţi, căci nu credeau că ruşii vor învinge (şi-au avut dreptate), aşa că l-au sfătuit să nu dea în vileag înţelegerea şi să joace la două capete până vede clar cine iese câştigător. Cantemir n-a fost de acord, dar a jucat la două capete, trăgând de timp, ca să ajungă armata ţarului în Moldova înainte ca turcii să se prindă că i-a trădat.

Ca urmare, i-a anunţat pe turci că i-a intrat rusul în ţară şi le-a cerut să retragă negustorii turci din Iaşi, ca să nu-i atace moscalul capitala ţării. (El de fapt voia să nu existe spioni). Şi cum stătea Cantemir cu frica-n sân că o afla turcul de înţelegerea lui cu moscalul, vin iscoadele şi-i zic că un podgheaz turcesc trece Prutul şi-o ia spre Iaşi. Panicat, crezând că l-a turnat unul dintre boierii săi – care, de-ar trăi azi, ar fi un traseist politic de succes – şi că aia vin să-l mazilească, domnitorul simulează un atac nocturn asupra Iaşului, intreprins, chipurile, de ruşi, chestie care-i pune pe fugă pe turcii din Capitală încotro vedeau cu ochii. Apoi atacă, tot în puterea nopţii, trupa de turci, care se aşezase pe un câmp. Ei, copii moşului, şi după ce-i leagă pe toţi, deschide scrisorile comandantului şi constată că… ăla venise să-i mute pe negustorii turci, nici vorbă de mazilire! La care, regretând că s-a dat de gol şi încercând s-o dreagă, Cantemir se apucă să-i mustre pe turci că de ce au intrat în ţară fără să-l anunţe şi şi-au aşezat tabăra în câmpie? că el i-a luat drept ruşi, pe întuneric!

Şi l-au crezut.

Eu încă mai râd de faza asta şi-acu, după 300 de ani.

Deocamdată atât de la trimisul nostru special la faţa locului, Ion Neculce. Vom reveni cu amănunte. Cred. Dar nu promit.

Mai puţin o recenzie şi mai mult o polemică

Cormac McCarthyThe Road

Despre cartea asta s-a scris deja atâta încât nu mai aveam de gând să adaug nimic. Discuţia iscată aici m-a făcut să-mi dau seama că aş avea unul-două lucruri de spus, aşa că iată-le.

N-aş numi-o capodoperă dar e o carte care merită citită. Dacă nu din alte motive (atmosfera întunecată, economia de mijloace, melodicitatea aparte, felul în care subliniază albul, negrul şi mai ales griurile din fiinţa umană) atunci măcar pentru că, la fel ca puţine alte cărţi (Despărţiri a lui Onetti ar fi una), The Road arată cu degetul către reflexele noastre, condiţionate, vrem nu vrem, de retorica hollywoodiană şi/sau de reţeta poveştilor bune. Ne-am obişnuit să reacţionăm într-un anumit fel la anumiţi stimuli aşa că, dacă ei nu sunt prezenţi, nu mai recunoaştem povestea drept ceea ce este.

McCarthy arată că sfârşitul lumii se poate produce şi altfel decât cu surle şi trâmbiţe, cu mari (şi mici) discursuri patetice, profunde şi zguduitoare, cu mari eroisme şi abnegaţii legendare, cu alegeri capitale. Lumea se poate sfârşi monoton, printr-o luptă permanentă cu foamea şi frigul, printr-o permanentă goană pentru a găsi ceva de mâncare pentru încă o zi. Şi oricât de eroi ne-am visa pe canapeaua noastră de acasă, în practică până şi acest gen de încercare ar putea să ne depăşească puterile. Romanul este monoton, da, monoton ca disperarea şi ca depresia de lungă durată şi să rezişti acestei rutine cenuşii, când până şi speranţa devine doar o umbră pe care te temi s-o priveşti prea îndeaproape ca să nu-i constaţi, cumva, totala lipsă de consistenţă –  ei, acesta poate fi adevăratul test de eroism al omului şi eu, tu, noi, am putea să-l picăm spectaculos, fie aşezându-ne pe jos şi murind, fie devenind canibali şi ucigaşi la fel ca restul omenirii, câtă a mai supravieţuit la McCarthy.

Pe de altă parte, sub aparenta monotonie a povestirii – tatăl şi fiul îşi caută drumul printr-o Americă post-apocaliptică, populată de oameni pe care lipsa hranei i-a determinat să devină canibali, chinuindu-se să găsească adăpost şi mâncare, ferindu-se de alţi oameni, abia schimbând câteva cuvinte – în carte se întâmplă câteva lucruri, subtil aşa. În primul rând, este o continuă bătălie între stricta supravieţuire şi ultimele rămăşiţe de demnitate umană şi balanţa înclină când într-o parte, când într-alta. Apoi, în mod gradat, destul de discret la început, copilul începe să preia de la tată răspunderea – mai ales în ceea ce priveşte menţinerea unui cod moral astfel încât să se mai poată numi, totuşi, „oameni buni”.

I s-a mai reproşat personajului lipsa de complexitate, de parcă atunci când nevoia te reduce la abia ceva mai mult decât necesităţile de bază ţi-ar mai folosi la ceva să faci filosofii profunde (ar fi şi riscant pentru moral, de altminteri). Pe de altă parte, într-o lume de canibali, un ins care reuşeşte să NU devină asemeni lor în ciuda faptului că rabdă de foame (şi de izolare, care-i în sine aproape la fel de rea) mie mi se pare un tip complex. Iar a-ţi menţine o doză de umanitate când eşti despuiat de constrângerile sociale, ba mai mult, când restul omenirii nici nu stă să te judece este de-a dreptul eroic, deşi nu în felul în care ne-am obişnuit să definim eroismul. („Eroii” în general fac fapte mari, riscă, salvează lumea sau măcar un om, suferă, dau dovadă de abnegaţie. Fantine a lui Victor Hugo îşi vinde dinţii ca să-i trimită bani Cosettei şi pe ea o admirăm; nu e cu nimic mai puţin eroic bărbatul fără nume al lui McCarthy dar avem tendinţa s-o admirăm mai mult pe Fantine, căci să-ţi smulgi dinţii, ne gândim, trebuie să fie dureros).

Un alt aspect adus în discuţie a fost repetitivitatea dialogurilor, faptul că acestea constau din repetate asigurări că totul va fi bine. Dar ce ar putea discuta ei, în condiţiile date? De obicei, părintele „creează” lumea pentru copil, îl împrieteneşte cu ea prin basme, prin explicaţii şi prin planuri de viitor, ceea ce personajul nostru nu poate face. Iar a-i povesti copilului despre un trecut pe care nu l-a apucat şi din care nu a văzut nimic este inutil, băiatul nici nu are elementele necesare ca să înţeleagă cum arăta vechea lume.

Despre carte se pot spune multe dar le-au spus alţii care au citit-o înaintea mea, aşa că o să vă scutesc. În esenţă, „The Road” creează un portret realist al omului, aşa cum este el despuiat de civilizaţie şi de convenţii, luptându-se cu lumea exterioară dar şi cu sine pentru a-şi păstra un strop de umanitate. Povestea celor doi mă face să mă gândesc la o lumânare în întuneric, a cărei flacără creşte şi scade, pâlpâie gata să se stingă, răsare din nou şi tot aşa…

RECOMANDARE DE SERVIRE

LhasaAnywhere on this road


Pentru versurile: „You’ve travelled this long/You just have to go on/Don’t even look back to see/How far you’ve come/Though your body is bending/Under the load/There is nowhere to stop/Anywhere on this road”

Herta Müller pe înţelesul tuturor

Herta MüllerRegele se-nclină şi ucide, Polirom, 2005

Checkmate

sursă foto: checkmate.ie

Colecţie de articole, autobiografie, roman şi, în acelaşi timp, dicţionar explicativ al operei Hertei Müller: cartea de faţă funcţionează foarte bine în oricare dintre aceste feluri. Ar trebui citită înainte de a începe oricare dintre romanele scriitoarei, pentru că oferă explicaţii despre temele utilizate, despre corespondenţa dintre personajele literare şi persoane reale, cât şi despre faptele ce au stat la baza acestor cărţi: hărţuielile la care a supus-o Securitatea şi strategiile de supravieţuire sub teroare, familia sa transformată de regim într-una profund disfuncţională,  dificultăţile de adaptare în Germania, despre care vorbeşte la fel de critic ca despre România.

ÎN ZODIA FRICII

Impresia cea mai apăsătoare pe care o lasă această carte este cea a unei frici care deformează tot. Fără lamentaţii şi fără a-şi plânge de milă, Herta Müller reuşeşte să redea, prin secvenţe disparate, teroarea de a fi o jucărie a Securităţii. De a-ţi vedea prietenii trădându-te, luându-şi viaţa sau fiind ucişi, de a veni acasă şi a-ţi găsi mobila mutată din loc, de a te trezi că oameni care n-ar avea de unde să ştie anumite aspecte ale vieţii tale fac referire la ele, de a te urca într-un vagon de dormit şi de a nu şti dacă nu vor veni să te ridice peste noapte. Un peisaj schimbător, nesigur, în care frica este singura constantă.

„Nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne şi oase pentru a te ameninţa. El e oricum pretutindeni, în lucruri, ca umbră a lor (…) Obiectele celui urmărit au ajuns să-l personifice pe urmăritor”.

Frica modifică relaţiile cu lucrurule şi fenomenele; nimic nu mai poate fi inocent. Nici plantele,

Ostili precum porumbul la sat s-au arătat la oraş tuia şi brazii. Acestea erau plantele celor de la putere, în timp ce daliile şi plopii erau ale celor fără de reazem. Tuia şi brazii slujeau puterea sub formă de garduri vii şi veşnic verzi ce împrejmuiau clăfdirile oficiale şi  vilele particulare. (…) Gladiolele ca nişte bâte înflorite şi garoafele ca nişte insigne de partid. (…) Buruienile (din cimitir – n.m.) erau insuportabil de frumoase, le simţeam că flămânzesc după mine (…).

nici propria ta casă, când ajungi să nu mai fii sigur dacă Securitatea a fost din nou pe acolo şi a mutat mobila sau, de data asta, schimbarea, infinitezimală, ţi se datorează ţie, nici prietenii, ale căror motivaţii ajungi să nu le mai ştii, nici cuvintele (la un moment dat un securist îi spune că or s-o bage ei la apă, până la fund, iar ea înţelege că vor s-o înece deşi – observaţia îmi aparţine, Herta Müller nu are niciun dubiu – individul putea să fi vorbit la figurat, că, adică, or s-o prindă ei, că or s-o înfunde).

Frica modifică până şi relaţiile cu moartea: autoarea spune că se temea atât de tare că va fi ucisă de securitate încât s-a gândit să se înece, ca să li se sustragă anchetatorilor („îmi pierea cu totul din minte cât de irevocabil ar trebui pentru asta să mă răzbun pe mine însămi„) . Avea numai 27 de ani. A scăpat-o de sinucidere securistul de mai sus, cu băgatul la apă: i-a repugnat atât de tare să-i ofere vreo ocazie, încât s-a ţinut departe de apă de atunci. Din acel moment – şi după ce vede la cimitir cadavrul unei femei înecate de securitate – nicio moarte nu mai este inocentă. După ce ea plecase din ţară, un prieten rămas în România  se sinucide, după ce îi expediase o carte poştală pe care scria „Îmi muşc uneori degetul ca să simt că mai exist„. Şi, deşi aceasta putea indica o stare de spirit de natură să ducă la sinucidere, deşi ea însăşi fusese pe punctul de a se sinucide, deşi un alt prieten se aruncase pe fereastră la şase luni după ce scăpase din România, Herta Muller este convinsă că acest om, cel cu cartea poştală, a fost „sinucis” de securişti. (Practică la care, se ştie, securitatea recurgea).

TE(A)MA UNEI VIEŢI

Devine astfel evident motivul pentru care Herta Müller scrie obsesiv despre comunism şi Securitate, fapt pe care, spune chiar ea în carte, i-l reproşează şi critica literară din Germania. Citind relatarea ei, înţelegi că, atunci când asemenea lucruri ţi se întâmplă, când trăieşti ani de zile într-o asemenea teroare, acesta este singurul lucru care ţi s-a întâmplat în viaţă. Prin comparaţie cu el, toate celelalte evenimente care constituie o viaţă de om nu ţi s-au întâmplat, în sensul că nu au lăsat o amprentă atât de apăsată asupra ta,

Totul fiind magnetizat de această falie şi nimic nemaiputând fi despărţit de ea nici în cap, nici în întreaga ta viaţă. Ceea ce a existat înaintea rupturii ţi se înfăţişează după ca şi cum ar fi fost încă de pe atunci – în mod ascuns şi, de aceea, neînţeles la timp – o prevestire nedisimulată a pierderii de mai târziu (…)”

… pentru că nu te-au făcut să vrei să te sinucizi, să-ţi doreşti să înnebuneşti ca să scapi, să furi din magazine ca o formă de răzbunare faţă de statul care îţi fură viaţa bucată cu bucată. Citește mai mult…

Inocenţi cu suflete murdare

T.O. BobeCum mi-am petrecut vacanţa de vară, Polirom, 2004, 2007

Asta este o carte pe care eu aş face-o lectură obligatorie pentru cei care vor să aibă copii, iar pe cei care deja au i-aş asculta din ea şi le-aş da cu rigla peste degete. Nu mi se pare comică, aşa cum au găsit-o alţii, deşi unele întorsături de frază sunt nostime şi asigură un respiro de care, mamăă, câtă nevoie ajungi să ai! Are câteva defecte, unul fiind lungimea raportată la cele povestite (care face ca ultimul sfert din carte să fie cam greu de răbdat) şi altul că puştiul despre care vorbim pare să aibă o gândire mai degrabă caracteristică unuia de clasa a doua decât unuia care trece într-a cincea.

Se constituie, în schimb, într-o demonstraţie convingătoare a felului în care sufletul unui copil poate fi strâmbat de nişte părinţi obosiţi şi indiferenţi, puşi pe căpătuială, şi de însăşi lumea înconjurătoare, cu toată acumularea de violenţă care infuzează imaginarul colectiv.

Doamnelor, domnilor, ce le facem copiilor noştri şi de ce?

COMPUNEREA LUI LUCA

promo_3397

Coperta ediţiei a doua, foarte potrivită, după părerea mea: copilul e prins într-o menghină prea largă dar unde s-ar putea el duce, oricum?

Luca este în vacanţa de vară şi are de scris o compunere în care să descrie această vacanţă. Vrea să scrie una mai bună decât colega lui, Nahabetian Miruna, care mereu i-o ia înainte. Romanul este chiar compunerea lui Luca, la care el se porneşte de la începutul vacanţei, ca să fie sigur că iese bine, mai ales că învăţătoarea a aplicat principiul de bază al şcolii româneşti: cu cât mai lungă, cu atât mai bună. Începe inofensiv, cu nişte clişee de compunere de şcoală generală, cu anotimpuri şi peisaje, cu greşeli de ortografie şi cuvinte folosite în mod pedant sau stângaci – „căci” şi „deoarece” – simţim că autorul cărţii ne face puţin cu ochiul dar per ansamblu impresia de compunere şcolară este impecabil realizată.

Lecţia nr 1: Părinţi, acordaţi timp şi atenţie copiilor

În acest stil naiv, Luca ne descrie lumea în care trăieşte: părinţii preocupaţi de nişte cariere care nu merg strălucit, înstrăinaţi unul de altul, vorbindu-se de rău în faţa copilului, mama geloasă pe soţul ei şi, în general, genul de femeie isterică pe care nu o poţi mulţumi orice ai face. Ai lui sunt preocupaţi să-i dea bani de buzunar (o sumă consistentă) şi să mănânce – chiar obligându-l să mănânce când nu are poftă. Uită în schimb să-i zică o vorbă de laudă şi nu observă că băieţelul nu are prieteni şi este mereu singur. Ce era dacă ar fi întrebat doar odată, în loc de „Ai mâncat?”, „Mău Luca, tu ai vreun prieten?”. Da n-o să vedeţi!

Lecţia nr 2: Fiţi atenţi ce valori îi transmiteţi, inclusiv prin conduita de zi cu zi!

Este chiar spectaculos cum copilul preia din mers clişee auzite de la părinţi şi le mixează, zicând despre tat-so că nu face nimic (mama), numai pune banii pe masă (asta probabil zice tatăl despre el) şi se duce să dea din degetele de la picioare în faţa televizorului ca un trântor (mama sau bunica). Sau cu câtă naturaleţe spune că toată lumea e „după interes” şi că aşa sunt prietenii, trădători şi cu câtă nonşalanţă se referă la unii sau alţii ca fiind „japiţe împuţite”.

Şi apoi bunica moare într-un accident şi de aici începe demenţa. Citește mai mult…

Cum, căutând pe altul, ajungi să te împiedici de tine

Juan Carlos OnettiDespărţiri, Nemira, 2006

Da-da-da. Ştim noi. Ştim noi tot, că ne pricepem la oameni. Am mai văzut noi asta, aşa că o recunoaştem de la prima privire şi o încadrăm în compartimentul mental unde punem „astea” şi, evident, simţim în mod adecvat ceea ce simţim noi de obicei când ne confruntăm cu „asta”. Unde „asta” poate fi, de la caz la caz, un gen de relaţie, un tip anume de om, o farewellanumită succesiune de evenimente. Creierul uman procesează realitatea compunând modele şi apoi recunoscându-le: asta ne face fiinţe umane capabile să se descurce într-o lume complexă dar este şi marele nostru dezavantaj când ajungem să descifrăm realitatea numai în baza clişeelor cunoscute.

Ei, şi tocmai atunci vine Onetti şi ne arată că ne-am înşelat amarnic. Că lucrurile nu stăteau deloc aşa cum am crezut noi, că ne-am indignat sau încântat degeaba şi că, de fapt, ne-am lăsat traşi pe sfoară de propriile noastre obişnuinţe. De obişnuinţa de a presupune că o anumită formă implică un anume conţinut şi nu altul; că anumite aparenţe înseamnă neapărat un anumit lucru. De obişnuinţa de a acorda încredere celui care  povesteşte la persoana întâi, într-un roman.

DESPRE FAPTE ŞI INTERPRETĂRI

Faptele sunt întotdeauna goale, sunt recipientele care vor lua forma sentimentelor cu care le umplem”, crede Onetti. Iar povestirea de faţă este o demonstraţie a acestui principiu. Nu se dau nişte fapte: există un bărbat, venit într-o staţiune de tratament pentru tuberculoşi, există o femeie cu un copil şi există o tânără fată, ambele scriindu-i, ambele vizitându-l, fireşte, separat. Odată cu faptele, ni se serveşte şi o interpretare la pachet: aceea a patronului unui mic bar din localitate. El este cel care, ca observator, ne relatează cum vin, cum se duc, cum se privesc. Totodată, el ni-i livrează pe cei povestiţi plasându-i deja în anumite roluri: amanta, soţia, bărbatul pe care cele două şi-l dispută până şi pe patul de moarte, ceea ce oferă implicit acţiunilor lor o anumită semnificaţie.

Numai că, la final, tot eşafodajul sare în aer, lăsându-ne să rescriem relaţia dintre cei trei cum poftim, într-o cheie banală şi inocentă sau cu interpretări perverse.

Descoperim că lucrurile nu stăteau aşa cum crezusem, că am acordat credit povestitorului cu naivitate şi că el ne-a dus pe căi greşite, pentru că nu ştia mai multe decât ştim noi. Că tot ce ne-a servit este o interpretare a unor lucruri, deşi nu avea date care să confirme această interpretare. Şi – dacă avem luciditatea să prelungim raţionamentul mai departe – că exact asta facem şi noi de multe ori, judecăm după aparenţe, dăm verdicte după presupuneri şi, adesea, nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Şi asta nu-i tot ce putem afla despre noi: până la urmă, îi judecăm pe alţii în funcţie de chipul şi asemănarea noastră, fiindcă, în ultimă instanţă, noi suntem tot ceea ce ştim. Deci, dacă nu am fost capabili să acordăm o prezumpţie de inocenţă, la final noi suntem cei judecaţi şi găsiţi impuri.

Partea mişto este că Onetti reuşeşte chestia asta pur şi simplu spunându-ne o poveste şi pe urmă aruncând-o în aer, fără să ne dea cu nasul prin morala fabulei, fără să ne arate cu degetul, fără să ne ţină prelegeri.

Lecţia indirectă a acestei cărţi este aceea de a privi lucrurile fără să presupunem automat că înţelegem despre ce e vorba. Sigur, în măsura în care putem să evităm capcanele propriei noastre minţi.

Supravieţuitoarea

ATENŢIE! SPOILERE INEVITABILE.

Joyce Carol OatesThe Gravedigger’s Daughter, Harper Perennial, U.K., 2008

Aş fi jurat că nu am chef să citesc un roman despre o femeie care este victima violenţei bărbaţilor şi că sunt sătulă de cărţi care iau personajul de la izvoare până la vărsare (adică pornind din copilărie). Oates mi-a demonstrat că mă înşel în ambele privinţe. Femeia asta are un fel de a povesti lucrurile care te ţine cu sufletul la gură şi poate spune o poveste veche într-un fel atât de proaspăt şi de captivant încât, chiar şi când prevezi ce o să urmeze – violenţa conjugală urmând întotdeauna acelaşi parcurs, de când e lumea şi de când au diagnosticat-o psihiatrii – tot nu îţi sună a clişeu.

Fiica groparului” este o poveste despre supravieţuire, despre salvarea in extremis de pe buza mormântului, odată din noroc şi a doua oară prin forţe proprii. Rebecca Schwart este fiica unei familii de emigranţi nemţi, care au avut inspiraţia de a fugi în SUA în momentul în care Hitler îşi începea ascensiunea. Pentru tatăl ei, fost profesor de matematică şi pentru mama ei, crescută cu lecţii de pian, integrarea se va dovedi imposibilă.  Primul job pe care Schwart îl găseşte va fi acela de gropar într-un mic orăşel. Ostracizarea pe care o implică această meserie – ca şi, de la un moment dat, lipsa de tenacitate a micii familii, incapabile să facă faţă rupturii de vechiul mediu şi mod de viaţă – precum şi precaritatea veniturilor îi împiedică pe Scwartzi să depăşească atât limitele geografice ale micului orăşel cât şi limitele sociale. Nemulţumirea tatălui ia calea cunoscută a alcoolului, a cinismului, a cruzimii orientate asupra soţiei şi copiilor şi culminează printr-un act de violenţă teribilă.

PORTRETUL UNEI SUPRAVIEŢUITOARE

Evadată din nebunia familiei, Rebecca încearcă viaţa pe cont propriu. Acolo unde mama sa s-a lăsat îndobitocită de teamă, panicându-se, ascunzându-se în casă, refuzând să înveţe engleza, nereuşind să fie un sprijin ci doar un reproş tăcut pentru soţ, Rebecca va decide să lupte, să nu se resemneze, să caute fericirea şi, mai ales, să îşi protejeze copiii, când îi va avea, de orice formă de agresiune, venită din partea oricui. Şi de fapt aşa începe povestea, cu imaginea unei mame trăind în izolare, crescând copilul unui tată absent cu ocupaţii misterioase şi un trecut neclar, dar decisă să îşi transforme fiul într-un mare pianist, talent pe care copilul îl manifestă din plin. Amintirile din copilărie apar abia în capitolul doi, ca un flash-back menit să ne explice puţin din viaţa acestei tinere femei şi resorturile hotărârii ei.

La prima vedere, Rebecca a scăpta dintr-o fundătură numai pentru a ajunge, prin căsătorie, în alta. Apariţia unui străin care pare să o ia drept altcineva, drept o anume Hazel Jones, dispărută şi care a primit o moştenire pare să ofere o incredibilă portiţă de ieşire. Dar este dificil să te transformi în altcineva, să minţi, să părăseşti un soţ cu care te-ai măritat din dragoste chiar dacă acum este mai mult absent. Iar alegerea Rebeccăi nu este cea evidentă, pentru că, după cum spuneam, Oates este maestră în a evita clişeele.

Salvarea – obţinută după multe eforturi – nu se dovedeşte însă a fi eliberarea de griji pe care, până la acel moment, ajungi să i-o doreşti Rebeccăi. Nici nu s-ar putea. Violenţa lasă urme de neşters, făcând o femeie incapabilă să se simtă liniştită sau în siguranţă,  să aibă încredere în cineva sau să îşi exprime iubirea pentru un bărbat, chiar atunci când o simte. Fata izolată, timidă şi sălbăticită a groparului, pe care nimeni nu o simpatiza a devenit o imagine a amabbilităţii şi drăgălăşeniei, pe care toată lumea o place. Copila imigrantului neamţ ajunge să fie percepută ca o imagine a americanismului autentic. Dar Rebecca ştie că e doar o mască, deşi, după ce o poartă ani întregi ajunge să se simtă pustiită şi fără rădăcini, fără o indentitate clară.

AVERTISMENT

„Fiica groparului” este o lectură fascinantă dar nu uşoară sau plăcută. Există multă violenţă, fizică, verbală, la care asişti cu un sentiment de neputinţă. Sunt scene greu de suportat – cum ar fi aceea în care soţul gelos terorizează copilul de numai trei ani pentru ca acesta să îi spună că mama sa se vedea cu un bărbat în lipsa lui. Scena e cu atât mai teribilă cu cât noi, cititorii, ştim că nu e adevărat şi vedem cum copilul este din ce în ce mai nedumerit şi mai speriat, ajungând să îi spună tatălui ceea ce vrea acesta să audă. Acelaşi tată a cărui întoarcere copilul o aşteptase cu nerăbdare, dormind cu radioul aprins pentru că nutrea iluzia că vocile prezentatorilor de emisiuni sunt de fapt vocea părintelui absent.

DEFECTE

Numărul de acte de agresiune de un soi sau altul pe care le suportă eroina din partea mai multor personaje masculine par cumva să inducă ideea că orice femeie este o victimă, într-un fel sau altul, în relaţia cu bărbaţii, fie ei taţi, fraţi, soţi, trecători.

Lectura este, de la un capăt la altul, întunecată, cu prea puţine momente senine şi acestea prea puţin durabile. În calitate de cititor nu ai pauze de respiraţie.

Un alt defect ar fi că, prin contrast cu prima jumătate a cărţii, cea de a doua, cu integrarea eroinei în societatea la marginea căreia trăise până atunci, pare mai puţin credibilă, lipsită de autenticitate, deşi este la fel de bine scrisă.

RECOMANDĂRI DE SERVIRE

Stomac tare şi nervi asemenea.

Nu este recomandată victimelor violenţei conjugale.

SadeKing Of Sorrow