Posts from the ‘Cărţi iubite’ Category

Miloș Dumbraci, un debut promițător

hotul-de-moarteAm ajuns pe fugă la Romconul de anul ăsta, ca să spun câteva cuvinte la lansarea volumului de povestiri Hoțul de moarte al lui Miloș Dumbraci pe care eu una îl consider debutul anului. În loc să fac o cronică a cărții, o să redau mai jos ce-am spus despre ea acolo, dar cu mai puțin de ăăă și cu ceva mai multă coerență.

Hoțul de moarte este volumul de debut al unui autor promițător, poate cel mai promițător dintre debuturile ultimilor ani. Un scriitor dotat cu o imaginație fără frontiere și care refuză să se cantoneze într-un gen anume. Aici găsiți de toate: cyberpunk, dark (very dark) fantasy, inteligențe artificiale, realități virtuale, povestiri de război, prim contact.

Remarcabilă mi se pare capacitatea lui Miloș Dumbraci de a crea lumi credibile și foarte amănunțite în oricare dintre genurile sau subgenurile în care scrie, o aplecare asupra detaliilor care dă substanță universurilor create. Și întrucât ori de câte ori creezi un univers nou ca scriitor lași în el o parte din tine sau mori puțin, ca să folosim o vorbă mare, mulți evită să se scufunde atât de adânc atunci când scriu o simplă povestire. Or tocmai asta face diferența dintre un scriitor ok și unul bun.

Faceți o călătorie într-o URSS în care creștinismul s-a combinat cu comunismul (și unde în loc de KGB-iști avem inchizitori). Sau luați parte la bătăliile kanjerilor, trupe de elită de ucigași de zei. Sau participați la o misiune de explorare a Cosmosului de către musulmani, cu niște consecințe pe care nu aveți cum să vi le imaginați deși așa credeți. Fiecare dintre aceste lumi are culoare, detaliu, concretețe, societățile gândite au niște reguli ale lor după care funcționează. O simți, chiar dacă îți petreci în ea numai o povestire (deși multe dintre ele sunt interconectate).

Mie mi se pare remarcabilă și îndrăzneala alegerii acestor teme. Pentru că la o primă vedere ai zice că nu e cool să scrii despre URSS sau că e mai bine să eviți tema Califatului cosmic. Dar nu există practic teme ne-cool sau tabu, ci numai scriitori mai mult sau mai puțin pricepuți. Ce fac cei pricepuți puteți vedea în volumul de față.

Imprevizibilul este la el acasă. Nu numai că personajele nu sunt ceea ce ai crede și că uneori camuflajul, masca, se dovedesc a fi adevăratul chip. Povestirile însele nu sunt ceea ce ar părea: începi să citești un soi de istorie alternativă pământeană și te trezești că de fapt este un text despre primul contact cu altă civilizație. O povestire de război virează natural în fantastic. Lucrurile nu evoluează cum te-ai aștepta, dar în același timp surprizele astea nu au nimic forțat, premeditarea însăși poartă masca spontaneității.

Nu în ultimul rând, Miloș Dumbraci este un scriitor care, în lumea autohtonă a SF-ului, unde suntem mai mult sau mai puțin scriitori de ocazie, se ia în serios ca autor și ca urmare scrie constant. Ceea ce eu îi doresc și pe mai departe.

Ce aș adăuga în plus este că preferatele mele sunt „Pieile de Fier” (un fantasy cu ucigași de zei), „Șamanul și kurganul”, „Triții de pe Jawdah” (Califatul cosmic să trăiască!) și „Jack și moartea ankylozaurului”.

Dacă vreți să vă faceți idee cum sună povestirile autorului, fragmente din ele (suficient cât să vă ațâțe curiozitatea) găsiți pe blogul acestuia.

Dacă vreți să citiți o povestire întreagă, și nu doar fragmente, eu vă recomand Lamă albă, tăiș negru, care nu se regăsește în volum, deși după părerea mea ar fi meritat.

Cei dintâi fiori

Când eram copil am crezut c-o să scriu SF. După aia, la maturitate, când reveneam din nou asupra ideii de a scrie, abandonată până atunci în grămada aia cu vise uitate, am fost convinsă că o să scriu fantasy. Cum de-am ajuns, până la urmă, ca primele mele texte să fie horror e ceva ce n-am înțeles atunci când s-a întâmplat, dar, dacă mă mai gândesc puțin, poate nu-i așa o surpriză, pentru că de mică îmi plăceau suspect de tare povestirile dătătoare de frisoane. Nu ororile convenționale gen Înșir-te, mărgărite! cu fiii de împărat tăiați bucăți dar care reveneau sub formă de brazi, pești sau miei, ci chestiile cu adevărat stranii, după cum se va vedea.

M-a fascinat, de exemplu, Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop, personajul negativ din Aleodor împărat. În cartea pe care-o aveam eu era înfățișat din profil, jumătate de om pe jumătate de iepure, și eu mă întrebam cum arată partea aia care nu se vedea, de unde lipsea cealaltă jumătate. Ăla chiar mi-a dat fiori. Dar, spre deosebire de Tinerețe fără bătrânețe, care mă speria atât de tare că mă făcea să plâng, ăsta mă incita, spaima era dublată de fiori în fața misterului jumătății nevăzute a lui Jumătate de om etc.

Făt-frumos din lacrimă, basmul lui Mihai Eminescu, exercită până în ziua de azi o fascinație asupra mea. Povestea aia atât de stranie și atât de frumos scrisă! Îmi amintesc cum o vârâse pe Muma Pădurii într-o piuă de piatră și cum ea îl urmărea prin păduri cu tot cu piuă. Îmi amintesc de fata Genarului și de trandafirul roșu din fereastră. Dar mai presus de toate îmi aduc aminte de fata moartă care-l ajută să câștige calul năzdrăvan de la vrăjitoare. După ce scapă de urmărire, înnoptează amândoi într-un deșert, iar la miezul nopții scheletele îngropate în pustiu se ridică să benchetuiască în lună și fata se ridică și ea, pentru că era una dintre ei. Îmi aduc aminte astea nu așa cum le-am recitit acum, ci cum le simțeam copil fiind, unde eram anume și noaptea de afară în timp ce eu citeam povestea asta, și-mi aduc aminte și poza din carte, cu fata ridicându-se eterică, cu scheletul desenându-i-se sub chip. Și-mi pare rău că pe tot netul ăsta mare nu se găsește ilustrația aia decât într-un loc unde din păcate imaginea e neclară* și nu-ți dai seama ce stranie era.

Culmea fiorilor a fost, pentru mine, basmul Martei Cozmin, Fecior din năvod. În călătoriile sale prin lume, ajunge într-un oraș în care, noaptea, brațele locuitorilor se transformă în săbii de la cot în jos. Îngroziți, aleargă unii către alții, și astfel ajung să se ucidă fără să vrea. Pricina e o mare statuie din aur înfățișând o pasăre, care, noaptea, își părăsește soclul și pornește prin oraș. Îmi trec și-acum frisoane pe șira spinării când îmi imaginez lanțurile desfăcându-se, marile uși deschizându-se cu zgomot în tăcerea nopții, pasărea uriașă făcând primul pas, creasta ei de aur profilându-se în beznă în timp ce, în urma ei, încep să se audă primele țipete și zăngănituri de sabie. Îmi pare rău că nu s-a reeditat, lipsim copiii de niște povești frumoase (că nu erau chiar toate ca asta).

Ceva mai târziu, mi-a ajuns pe mână Legenda funigeilor, despre care nu știu cine exact avusese impresia că ar fi o carte pentru copii și o scosese pe piață ilustrată ca atare. E scrisă de Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, e naivă cât cuprinde și pe alocuri șchioapă, dar uite că mai țin minte și-acuma, chiar dinainte s-o fi găsit și recitit, refrenul funigeilor:

„Noi funigeii suntem!/Noi suntem însuși tortul/Ce-l poartă un blestem/Ca să găsească mortul!”

și lamentarea fetei nebune, singura care le aude vocile pentru că blestemul e al ei:

N-auzi cum spun de-un tort/ Ce-n mii de fire-aleargă/ Ca să găseasc-un mort/ În lumea asta largă?

Culmea, am citit-o într-o toamnă, pe la început, și era o toamnă de-aia caldă și aurie care-ți intra prin fereastră, iar eu așteptam să termine și celelalte fete cu temele ca să ieșim la joacă. Și, așteptând, citeam și-mi imaginam fire lungi atârnând între cer și pământ, plutind peste câmpii îngălbenite sub un cer senin.

Nu uiți primii fiori adevărați și nici primele vise pe care ți le-au produs.

Da, copil morbid, hrănit cu vise nesănătoase! Dar, ce vreți, astea-s primele mele plăceri horror și nu mă dezic de ele. Iar cărțile, să știți, sunt în primul rând, o poveste despre tine.

––––––––––––––

* Petre Vulcănescu se numește desenatorul.

He walked in beauty

Jules Verne20.000 lieues sous les mers (1870)

Format: ebook

Sursa: Project Gutenberg

She walks in beauty like the night, spune Byron într-un celebru poem, și nimic nu e mai frumos decât acest vers și, mai ales, nu restul poemului, pe care l-am găsit întotdeauna dezamăgitor și nu la înălțimea debutului, care te face să te întrebi cum poate ea să pășească în frumusețe sau prin frumusețe sau înfășurată în frumusețe sau creînd/văzând doar frumusețe în jurul ei și mai ales cum „ca noaptea” și… dar oricum nu despre Byron e vorba aici.

Pentru copii, 20.000 de leghe sub mări e o carte de aventuri, deși mă tem că, în termeni de popularitate, Harry Potter o bate la cur. Pentru adultul care a mai citit ceva sf&f, inclusiv contemporan, este un roman care debutează lent, cu cam multe digresiuni, în loc să intre mai repede în subiect și cu personaje realizate din tușe cam tari, într-un cuvânt, demodat. Pentru mine, la recitire, este, ca în versul lui Byron, un moment în care Jules Verne a pășit prin frumusețe, a creat-o și ne-a prilejuit-o și nouă. Libertatea amețitoare de care se bucură echipajul de pe Nautilus, sustrăgându-se legilor umane, călcând prin locuri nevăzute și neatinse (încă) de om, alegându-și destinații după pofta inimii nu e depășită decât de frumusețea scenelor subacvatice pe care și le-a imaginat Jules Verne. N-aș ști ce să aleg mai întâi, plimbarea de plăcere de pe fundul mării, „pădurea” subacvatică din care peștii se ridică precum păsările, vânătoarea, cimitirul din pădurea de coral, imaginea vaselor naufragiate odihnindu-se pe fundul mării – femeia ieșită pe jumătate pe fereastră într-o încercare inutilă de a-și salva copilul mă urmărește încă de la 12 ani, când am citit prima dată această scenă – comoara scufundată despre care numai Nemo știe, razele soarelui văzute de sub oglinda apei, perla secretă pe care căpitanul o așteaptă să crească, vulcanul scufundat, ruinele unui oraș care poate fi sau nu Atlantida. Sau poate pur și simplu sufrageria comodă a submarinului, cu toate comorile smulse mării expuse în vitrine, cu hublourile deschise și cu surprinzătorul peisaj marin desfășurându-se afară.

Și dacă unele pasaje, cum ar fi bătălia cu caracatițele ucigașe sau momentul când Nautilus își taie drum pe sub banchiză mi s-au părut cam trase de păr, și dacă, pe alocuri, enumerările tuturor speciilor ălora de pești – enumerări, nu descrieri – mi s-au părut cam plicticoase,  l-am iertat totuși pe autor, de dragul întregului. Pentru că, preț de o săptămână, el, care-i mort de mult și eu, care-s vie, și Căpitanul Nemo, profesorul Aronnax, Conseil și Ned Land, care nici n-au existat în carne și oase, am pășit, împreună, prin frumusețe.

Vreau să mai pomenesc în final despre farmecul limbii franceze. Uitasem cât de mișto e!

Cum era să mă las eu de scris înainte să încep

Arturo Munoz MolinaSefarad (2001)

Editura Curtea Veche (2008)

Traducere Eugenia Alexe Munteanu

Da, e o postare despre o carte, dar este și despre mine, m-am decis să le fac cât mai personale, pentru că, după părerea mea. despre asta ar trebui să fie blogurile de cărți: despre experiența personală a lecturii, aia a ta, prin prisma a ceea ce ești tu (și nu altcineva) până la acel moment, tu care nu ești nici guru literar, nici critic de specialitate și nici agent comercial al editurilor, tu – și eu – adică un cititor și-atât.

Așadar, anul trecut, în timp ce mă canoneam cu un text căruia nici acum nu i-am dat de capăt, citeam Sefarad. Am și postat ceva atunci, un mic comentariu despre prima povestire, care este una despre maturizare și despre imposibilitatea de a te întoarce în orașul copilăriei tale (de fapt în copilăria ta). Aveam să descopăr ulterior că toată cartea era, într-un fel sau altul despre asemenea exiluri. Unele reale: ale evreilor sefarzi izgoniți din Spania medievală, ale evreilor refugiați din fața demenței lui Hitler, ale evreilor care au supraviețuit lagărelor de exterminare, dar și, bizar, ale unora dintre complicii regimului nazist, ajunși apoi victime ale acestuia, ale unor fervenți susținători ai regimului comunist care ajung apoi în Siberia, ale unor supraviețuitori ai armatei de ocupație trimise de Hitler în Rusia. Altele sunt exiluri metaforice: dintr-un trecut fericit din care te alungă fie maturitatea, fie moartea cuiva apropiat, fie propria ta derivă. Toți suntem exilați, ne transmite Molina, deci ar trebui să fim mai solidari unii cu alții (zic eu).

Tăcând atâta timp

este titlul celei de-a patra povestiri, una care m-a umplut de o invidie  intensă față de așa un talent. Mi-am zis: „Tu n-o să poți niciodată să scrii așa ceva” și am fost deprimată vreo săptămână. Încă mai am accese crunte de invidie când mă gândesc la ea. Un ins se trezește în întuneric și nu-și poate da seama unde este. Aude voci în încăperea alăturată și din obturarea luminii care pătrundea printre scândurile ușii realizează că în fața acesteia s-a așezat o persoană. Între el și moarte nu stă decât această siluetă. Ne aflăm în Rusia, tânărul este un spaniol ajuns acolo după ce s-a înrolat plin de entuziasm în armata germană, iar dincolo de ușă sunt partizanii. Omul nu are altă scăpare și stă culcat, în întuneric, așteptându-și moartea, imaginându-și-o, considerându-se deja mort. Numai că în fața ușii stă gazda lui rusoaică, o țărancă, văduvă cu un copil, care, într-un final, îi va convinge pe partizani să-l cruțe pentru că, în sărăcia lucie și în foamea cumplită în care trăia, ocupantul, tânărul nostru spaniol, i-a dat din când în când de mâncare. O asemenea scenă, în care femeia vine să-i mulțumească pentru niște cârnați,  e zguduitoare prin simplitatea ei:

Intră, spunându-mi grăbit ceva în rusește și făcând gesturi ciudate, ca și când s-ar fi închinat. Avea grăsime roșie în jurul gurii. Până să-mi dau seama, îngenunchease în fața mea și îmi acoperea mâinile de pupături, de lacrimi, de salivă și de unsoarea de la cârnați.

Citește mai mult…

Câțiva pași către turn

Stephen KingȚinuturile pustii (1991)

Titlu original: The Waste Lands

Editura: Nemira, 2010

Traducere: Mircea Pricăjan

Cel de-al treilea roman din seria în care pistolarul și cei care vor deveni de-acum tovarășii săi caută drumul către Turnul Întunecat. Dacă romanul precedent, Alegerea celor trei, m-a făcut să-l simpatizez pe eroul principal în ciuda încăpățânării implacabile  cu care caută să-și atingă țelul, în Ținuturile pustii mica bandă de eroi se sudează, relațiile dintre ei de definesc și, ca efect, au început să-mi placă împreună, ca grup.

Între cei trei încă mai sunt frecușuri; Eddie și Susannah, fostă (O)Detta se acomodează cu rolulde învățăcei ai lui Roland, într-ale trasului cu arma și nu numai, fiindcă îți trebuie mai mult decât o armă ca să ajungi pistolar. Rând pe rând, cei doi contestă sau sfidează autoritatea acestuia, iar Roland, care n-a mai avut de mult companie trebuie să găsească, pentru fiecare, cel mai bun mod de a-l da pe brazdă, fără a-l frânge, dar și fără a-l pierde.  În lumea periculoasă în care se află, cei trei trebuie să învețe să se încreadă unul în celălalt, lucru deopotrivă de dificil pentru fiecare, date fiind viețile pe care le-au dus înainte ca destinul, sau ka, cum ar zice Roland, să-i pună, împreună, pe drumul Grinzii, către Turn.  Asta n-ar fi nimic dacă pistolarul n-ar fi pe punctul de a-și pierde mințile din motive care s-ar dovedi un mare spoiler, așa că n-o să vi le spun.

Aventuri sunt destule, romanul începe cu cei trei înfruntând un urs gigantic, care este, de fapt, un soi de cyborg ce datează de pe la facerea lumii și se încheie cu ei confruntându-se cu un tren conștient de sine, dar psihopat și cu apucături criminale. Pe parcurs, își fac rost de un al patrulea tovarăș de drum și de ka-tet, ba chiar și de ceea ce se va dovedi un al cincilea membru la fel de valoros, dar despre asta nu mai zic nimic, decât că partea despre „achiziționarea” celui de-al patrulea membru este una dintre părțile cele mai reușite ale cărții. Nu la fel de reușită ca aceea despre orașul Lud, o piesă de zile mari, aproape SF, atipică pentru King, dar scrisă de un autor în cea mai bună formă a sa. Lud, un oraș al supertehnologiilor, locuit de o generație care, după nesfârșite războaie, a uitat secretele științei și trăiește, în mijlocul ruinelor civilizației, într-un mod demn de primitivi. Se întâmplă lucruri atât de sinistre încât cititorul oscilează între milă, groază, dispreț și iarăși milă față de locuitorii din Lud.

Mitologia și SF-ul își dau mâna în Ținuturile pustii. Încă nu am senzația că toate părțile acestei lumi se îmbucă așa cum trebuie – am, de exemplu, obiecții majore cu privire la existența unui sat desprins din westernuri și care plătește tribut Baroniilor taman în vecinătatea sofisticatului, chiar dacă decăzutului Lud – dar deja nu mă mai deranjează așa de tare. Aș petrece oricum cât mai mult timp în compania lui Roland, Eddie, Susannah și ..a celorlalți.

ALTE ROMANE DE STEPHEN KING:

Cu aceste cuvinte sărăcite

nu se poate povesti cum sunt romanele lui Philippe Claudel. Căci, atunci când vrei să scrii despre „Suflete cenușii„, îți vin în minte termeni precum frumos, teribil, suav, vrei să-l compari cu o simfonie subtilă, în care, când nu te aștepți, alămurile întrerup curgerea lentă a muzicii și îți aruncă inima în gât… și după aia îți aduci aminte de toate prezentările de rahat ale unor cărți de două parale în care, pe ultima copertă sau în recomandările editurii, toate aceste noțiuni au fost folosite deja de sute de ori. (Eu, de exemplu, îmi doresc să existe un iad special pentru aceia care au tupeul să compare orice carte cu biblioteci în ea cu „Numele trandafirului„. Domle, înțeleg că trebuie să vă vindeți cărțile, dar chiar nu aveți rușine?). Cuvintele care ar descrie atât de  bine această carte au fost de atâtea ori utilizate încât s-au tocit și sună găunos când, în mintea ta, le așezi lângă textul pe care tocmai l-ai citit.

Și totuși, romanul lui Claudel este toate astea, tot ce însemnau aceste cuvinte la facerea lumii sau la separarea limbilor, adică atunci când ele erau noi și necompromise. Voiam de fapt să scriu și despre „Raportul lui Brodeck”, pentru că ideea generală și anumite teme sunt comune, dar o să-i dedic totuși un post separat. Să revenim așadar la

Philippe ClaudelSuflete cenușii (2003)

Titlul original: Les ames grises

Editura Polirom, 2007

Traducere Claudiu Komartin

În aparență avem un fel de intrigă polițistă, desfășurată într-un decor melancolic, cu personaje învăluite în tristeți cețoase. De fapt, naratorul, fost polițist, încearcă, peste ani, să dea de capătul unei crime comise în 1917 într-un sătuc francez, atât de aproape de linia frontului încât tunurile sunt un zgomot permanent. O copilă de o frumusețe angelică, fiica unui cârciumar din localitate, este asasinată în apropierea locuinței izolate a procurorului Destinat. Procurorul însuși, un bărbat retras, care trăiește în singurătatea conacului său cu numai doi servitori și cu amintirea frumoasei sale soții, moartă de tânără, pare a fi unul dintre suspecți. Mai ales că pe domeniul său se mai produsese o moarte misterioasă, cu trei ani în urmă. Bântuit de regretul că nu a dus ancheta până la capăt, între problemele personale și tentativele de intimidare din partea mai marilor săi, naratorul încearcă, într-un demers pe care-l știe inutil, să înțeleagă ce s-a petrecut.

Suflete cenușii este o carte despre regrete, despre oameni care au oprit timpul în loc și trăiesc din amintiri, ca și cum ar reciti mereu aceeași pagină în loc să continue lectura. În roman pare că este mereu ceață, o ceață care plutește peste sufletele oamenilor. Războiul este un monstru difuz, o amenințare îndepărtată, o presiune suplimentară peste mințile acestor locuitori ai unei provincii ce pare, pe alocuri, neschimbată de pe vremea când o descria Balzac în romanele sale: aceeași monotonie, aceleași minți stătute. În treacăt, din numai patru-cinci fraze, Claudel creionează portrete atât de limpezi încât cei astfel descriși îți apar în fața ochilor. La un moment dat, o femeie trece prin această lume ca o cometă suavă: nu atât o femeie, cât frumusețea și grația, care iau un scurt contact cu lumea satului, într-unul dintre cele mai poetice momente ale cărții. Lysia Verhareine mi-a amintit cumva de Irene a lui John Gallsworthy, despre care autorul însuși spunea că reprezintă Frumusețea și efectul ei asupra celorlalți.

Este o carte a judecăților greșite, în care oamenii se înșeală în permanență cu privire la semenii lor și în care și cititorii se trezesc atrași în capcană, după cum vor constata la final. Realitatea se rescrie permanent, singurii care se sustrag acestei reguli fiind cei care au murit prea tineri. Romanul ne demonstrează de la un capăt la altul că nu există oameni buni sau răi, ci suflete cenușii, adică oameni care, în împrejurări diferite ale vieții lor, au fost capabili de acte de curaj incredibil sau de o răutate dezgustătoare. Care trăiesc ca pe o arsură vina perpetuă de a nu fi intervenit cândva, într-un anumit moment, dar nu au remușcări pentru un lucru mult mai teribil comis altcândva. Una dintre loviturile de maestru ale lui Claudel este o anumită scenă abominabilă, urmată, ulterior, de revelația că victima merita ceea ce i se întâmplase. Și, dacă nu mai stai să te gândești la ceea ce ai citit, lucrurile se pot opri aici; numai că la o reflecție ulterioară constați că vinovăția reală a victimei nu-i face pe călăi mai puțin abominabili, pentru că ei nu știau și niciodată n-au aflat că de fapt chinuiau un vinovat.

Este un roman al scuzelor, acuzelor și frământărilor care nu rezolvă nimic și care, culmea, în final, se mai dovedesc a fi fost și inutile sau cel puțin prost direcționate.

Este un roman scris simplu, poetic, fără excese. Eu zic să-l citiți și voi.

Gauguin şi bunică-sa

Mario Vargas LlosaParadisul de după colţ (2003)

Titlu original: El paraiso en la otra esquina

Editura Humanitas, 2010

Traducere Mariana Sipoş

Până să fi citit romanul ăsta, ştiam foarte puţine despre Gauguin şi nimic despre extraordinara lui bunică, Flora Tristan. Doi

Flora Tristan, bunica lui Gauguin

oameni extrem de diferiţi, care au avut însă în comun faptul că au sfidat normele sociale mult prea strâmte, pentru a trăi în conformitate cu principiile lor şi pentru a face lucruri în care credeau.

Personajele

Cei doi nu s-au întâlnit niciodată şi au dus stiluri de viaţă complet opuse. Traumatizată de abuzurile soţului, Flora Tristan a păstrat toată viaţa o oroare faţă de activităţile sexuale şi şi-a dedicat viaţa emancipării muncitorilor şi a femeilor. A călătorit, a scris cărţi – deşi nu primise o educaţie – a participat la întâlniri cu muncitorii fără să se lase intimidată de faptul că era femeie, a fost urmărită de poliţie şi tratată cu duşmănie de burghezie, de Biserică şi, adeseori, chiar şi de cei sau cele pe care încerca să-i ajute. Propriii camarazi de luptă, furieriştii şi sansimonienii, au privit-o cu suspiciune, pentru că în timp  ce ei teoretizau la nesfârşit şi vorbeau despre o schimbare pornită de sus şi făcută de nişte spirite luminate (întâmplător chiar ei), Flora Tristan credea într-o organizare pornită de jos. Toate astea se petreceau pe la începutul secolului XIX – Flora a murit în 1844, la numai 41 de ani – ceea ce o face o deschizătoare de drumuri. Viaţa nu i-a fost uşoară, a trăit în sărăcie, urmărită de soţ – care, de altfel, i-a şi răpit copiii în câteva rânduri – şi ameninţată de justiţie care, în acele vremuri, favoriza întotdeauna soţul şi, cum ziceam, a fost privită ca o ciudăţenie a naturii, o femeie care nu stă în locul hărăzit ei.

Gauguin, Autoportret. În fundal se observă unul dintre tablourile sale

Nepotul pe care nu l-a cunoscut niciodată, Paul Gauguin, a fost marinar în tinereţe, apoi a devenit familist şi un agent de bursă de succes şi s-ar fi zis că omul s-a cuminţit şi s-a aşezat la casa lui. Pentru ca, la 35 de ani – şi pe fundalul unei crize economice care a dus la concedierea sa – să se arunce în braţele picturii şi, după o perioadă de căutări, să-şi lase baltă familia şi să plece în Tahiti, unde va duce o viaţă de libertinaj sexual, va picta şi va face foamea într-un mod deloc romantic, pentru că tablourile lui, trimise la Paris, nu se vindeau. În plus, mai era şi bolnav de sifilis şi se lupta cu complicaţiile bolii. Bunică-sa, probabil, s-ar fi scandalizat de moarte faţă de un asemenea mod de viaţă deşi, culmea, la un moment dat Gauguin va declanşa o bătălie fără sorţi de izbândă împotriva colonialismului, vinovat nu doar de exploatarea băştinaşilor ci şi de distrugerea tradiţiilor şi identităţii acestora, întâlnindu-se astfel în spirit cu revoltata Flora Tristan. A murit orb din pricina sifilisului, sărac şi fără să se bucure de recunoaştere.

Romanul

„Paradisul de după colţ” ne prezintă istoriile celor doi în capitole ce alternează, împletind firele celor două vieţi. Atât Flora cât şi Gauguin sunt surprinşi spre finalul vieţii, rememorând, între două bătălii, traiectoriile care i-au adus în acele puncte, amândoi bolnavi, amândoi săraci, cu foarte puţini aliaţi, sacrificând totul cauzelor – atât de diferite – în care credeau.

Sigur, fiind un roman, adică un mod de a da sensuri realităţii acolo unde ea este pur şi simplu haotică, îl putem suspecta pe Llosa că a interpretat niţel faptele, ca să se potrivească în schema generală despre oameni extraordinari,  ale căror traiectorii se apropie şi se îndepărtează, dar care stau sub semnul comun al urmăririi cu orice preţ a unul ţel care este mai presus decât confortul fizic şi material, decât poziţia socială, familia, aprobarea sau dezaprobarea societăţii. Sigur, e literatură şi rolul ei e să ne propună modele, dar demersul lui Llosa e convingător tocmai pentru că ţine cont şi de slăbiciunile, nebuniile şi abaterile din drum ale eroilor. El ne povesteşte despre izbucnirile nu tocmai diplomatice ale Florei, al cărei radicalism pe alocuri mai mult rău i-a făcut, sau de ţâfnele lui Gauguin care, pentru că patronul chinez al băcăniei nu-i mai dădea pe datorie, declanşează o campanie împotriva tuturor chinezilor stabiliţi în Tahiti, acuzându-i de practici monstruoase. Citește mai mult…

În timpul nepotrivit

Florina IlisCoborârea de pe cruce (2001)

Editura Cartea Românească (2006), ed. a II-a

Cum ar fi putut să nu-mi placă o carte* despre oameni care nu s-au născut în epoca potrivită şi care încearcă să-şi croiască un colţişor de lume pe sufletul lor,  indiferent de preţul plătit? O carte despre oameni care sunt preocupaţi mai degrabă de căutarea unui sens şi a unui ţel în viaţă decât de atingerea unui statut social? Este cazul eroului acestui roman, căci eroică este lupta lui cu sine, cu lumea, cu constrângerile artei şi credinţei.

Coborârea de pe cruce în varianta lui Caravaggio, la care se face referire în roman

Coborârea de pe cruce, ni se explică în roman, este un moment intermediar, o clipă a îndoielii şi a cumpenei: jertfa a fost făcută, dar înălţarea proorocită nu a avut loc încă, este momentul în care cei rămaşi în urmă nu au decât forţa propriei credinţe pe care să se bazeze, atâta câtă este. Acesta este şi momentul surprins în carte. Theo şi-a urmat cu orice preţ vocaţia de pictor, fidel artei clasice şi nu inovaţiilor de tot soiul – arta pe computer** – pe care le găseşte lipsite de suflet. Căutările sale l-au adus în final în ipostaza de pictor al unei biserici şi pentru a o picta a sacrificat tot: iubirea, dar, în cele din urmă, şi vederea. Deşi ni se promite o altă miză, în desfăşurare – soarta picturii, care nu-i chiar conformă cu canoanele bisericii şi care pe stareţ atâta l-a băgat în sperieţi încât ar vrea s-o dea jos – în momentul când începe romanul povestea este practic terminată şi pe parcursul celor 400 de pagini aflăm de fapt cum s-a ajuns acolo.

Meşterul Manole azi

Sunt două mari teme aici, cea a vocaţiei şi a sacrificiilor făcute pentru a o urma şi cea a raportului dintre geniul artistului şi divinitate. Nu e vorba numai de renunţare, ci de dificultatea renunţării, de pendularea între vocaţia artistică devoratoare şi atracţia faţă de femeie în dubla ei ipostază de iubită şi muză (erotismul fiind trăit şi savurat şi fiind prilejul câtorva pagini frumoase). Apoi, cum se împacă geniul artistic, orgolios prin definiţie, cu umilinţa cu care trebuie pictată o biserică? Până la urmă, în ortodoxism nu există biserici „de autor”. Poate o pictură creată cu orgoliu să reprezinte divinitatea? Şi cumva în fundal, dar generându-le pe acestea două, este tema golirii de sensuri a lumii moderne? („Şi ea se dăruieşte, dar nu ştie cui”, va explica la un moment dat Theo  despre imaginea unui top model pe care îl transpune pe pânză într-un paralelism cu femeia care unge cu mir picioarele lui Iisus, în celebrul episod biblic.)

... şi în versiunea lui Tintoretto

Problemele sunt aduse în faţa cititorului printr-o discuţie pe care Theo, orb la numai 30 de ani, o poartă cu Daniel, un tânăr crescut la mânăstirea unde el a fost tocmit să picteze. Daniel îi citeşte lui Theo din propriul său jurnal, al pictorului adică, ocazie cu care cele două voci narative se împletesc, pentru că Daniel are propriile sale gânduri şi nedumeriri despre ceea ce citeşte.

Într-o tehnică asemănătoare cu a lui Saramago, fără punct şi linie de dialog, romanul pendulează între cele două istorii care ne conturează una lumea, din care vine Theo, şi alta universul mânăstirii unde a crescut Daniel. Din păcate, ambele sunt lumi pierdute, paradisuri la care cei doi nu mai au acces pentru că, fiind paradisuri terestre, ele sunt supuse schimbării. Povestea curge natural, necăznit, în ciuda problemelor fundamentale aflate în permanenţă în discuţie. (Zic „în discuţie” în sensul că pictura lui Theo este un mod de a se defini pe sine în permanenţă în raport cu lumea).

Nu pe lumea aceasta

Ceea ce-mi place la nebunie la romanul ăsta este că-i o poveste din altă lume sau, mai exact, lumea modernă nu se face simţită. Nu tu blocuri gri, nu tu obscenităţile obligatorii etc. Deşi Theo îşi urmează vocaţia în lumea tulbure a anilor 90, această lume nu dă năvală în povestire: Florina Ilis nu ne-o înfăţişează decât în treacăt, ca pe un zgomot îndepărtat, luăm contact cu ea practic prin inadecvarea pe care eroul o simte şi o exprimă faţă de ea. Alternativa, a permite lumii să dea buzna în carte, ar fi dăunat eleganţei şi delicateţii romanului.

„… când toată lumea vorbeşte şi nimeni nu ascultă nu văd nicio comunicare, iar fără comunicare cred că pictura este singura artă care ne învaţă să tăcem, în sensul real al cuvântului, pictura modernă păcătuieşte prin acel metalimbaj pe care-l creează în jurul ei, punând cuvintele s-o explice, pictura n-are nevoie de cuvinte şi cred că adevărata tăcere mă poate învăţa numai pictura religioasă, să pictezi o biserică!”

Locul lui Theo, simţim limpede, nu e aici, ci în secole trecute, când Michelangelo picta Capela Sixtină. Într-un fel, deşi autoarea pune accentul pe lipsa de spiritualitate a bisericii înseşi în aceste vremuri, şi problema finală, păstrarea sau nu a picturilor pe pereţii bisericii, e una pe care a avut-o şi Michelangelo la vremea lui, aşa se face că multă vreme personajele sale au fost garnisite cu „scutece” care să le acopere părţile ruşinoase.

Dacă ar fi ceva de reproşat cărţii, ar fi că uneori lucrurile sunt prea explicite acolo unde ar fi fost loc de subtilitate: prea des reluată ideea ispitirii demonice, prea apăsată ideea pierderii spiritualităţii bisericii (izvorul tămăduitor care nu mai curge). Prea explicită şi paralela cu Meşterul Manole (pe iubita mult răbdătoare a lui Theo o cheamă Ana şi nu-i doar atât). Ar fi fost mai satisfăcător pentru cititor să-şi bată puţin capul, în loc să primească mură în gură.  Oricum, asta a fost o carte pentru sufletul meu şi am de gând să citesc şi „Chemarea lui Matei” cât de curând, sunt curioasă ce alte poveşti mai poate spune Florina Ilis.

––––––––––––––––––––––––

* Am dat de ea după ce am citit o recenzie pe bookblog.

** Mă întreb cum i s-ar fi părut lui Theo astea.

Trecutul sub asediu

Robert Charles WilsonThe Chronoliths (2001)

Editura: Tor Books, 2001

Nu-i recomandabil să-ţi faci o părere despre un autor după o singură carte, dar, încă de când am citit Turbion, mi-am zis că nu poate fi un accident – dacă scrii aşa ceva, eşti scriitor de primă clasă. The Chronoliths nu face decât să-mi confirme impresia. Wilson scrie un sf inteligent, provocator, unde ştiinţa este în drepturi, dar pe care îl poţi înţelege şi fără să ai alături manualul de fizică cuantică. Adăugaţi la asta o acţiune care reuşeşte să fie alertă fără să facă abuz de cliffhangere (o boală destul de răspândită cliffhangerita asta) şi o povestire spusă de la nivelul unor personaje cu care reuşeşti să te identifici şi deja sunt întrunite ingredientele unei cărţi mişto. Citiţi-o!

În actualul context de criză economică, suprapus peste o mai îndelungată criză a valorilor, romanul devine şi mai neliniştitor, mai ales că acţiunea este plasată cam peste vreo 10 ani faţă de momentul în care ne aflăm. Este drept, în lumea lui Wilson, criza este una a resurselor care se epuizează, dar sentimentul de lume în derivă, de lipsă a perspectivelor încurajatoare nu e greu de recunoscut. Ei bine, în acest climat, în Asia încep să apară monumente uriaşe, menite să celebreze victoriile unui dictator asiatic. Problema cu aceste monumente, supranumite Cronoliţi, este că ele vin din viitor, mai precis dintr-un viitor relativ apropiat, situat la numai 20 de ani distanţă.

Iniţial, omenirea nu se sinchiseşte că un dictator asiatic îşi aniversează în avans victoriile, este problema Asiei, deci să facă bine să se descurce. Pe măsură însă ce cronoliţii se înmulţesc şi imperiul aflat undeva în viitor se extinde, ameninţând să depăşească graniţele Asiei, politicienii şi oamenii de ştiinţă încep să se îngrijoreze, în timp ce populaţia unei planete în derivă începe, din ce în ce mai mult, să vadă în acest necunoscut un salvator, un unificator şi se arată dispusă să sacrifice valori precum libertatea în favoarea unei stabilităţi, fie ea şi impusă cu forţa armelor. Măsura demenţei este dată de faptul că, deocamdată, Asia s-a dizolvat într-o puzderie de stătuleţe pradă războaielor civile aşa încât Kuin este greu de depistat, dar absenţa omului în carne şi oase nu împiedică înflorirea a tot felul de culte extremiste dornice să-i grăbească ascensiunea.

Întreaga istorie nu ne este povestită de la nivelul liderilor politici şi nici măcar a savanţilor care încearcă să descifreze misterul cronoliţilor, ci de la nivelul omului obişnuit prins în toată demenţa asta şi neavând altă aspiraţie mai măreaţă decât supravieţuirea sa şi a persoanelor la care ţine. Sam a fost martor la venirea primului cronolit, iar apoi s-a trezit colaborator al grupului de cercetători care analizează paradoxurile trimiterii în timp a giganticelor structuri, dar principala sa preocupare este să fie un tată cât mai bun pentru fiica sa şi s-o ţină cât mai departe de valul de nebunie care a cuprins lumea. Ceea ce nu va fi întotdeauna uşor.

O lectură excelentă, alertă, fără burţi şi pasaje inutile, cu explicaţiile ştiinţifice frumos inserate între momente de acţiune extrem de tensionate şi o mână de maestru, căruia nu-i scapă hăţurile niciun moment. Nu pot decât să-mi repet îndemnul de a o citi şi să-i mulţumesc lui aspoiu pentru că m-a făcut să descopăr încă o carte excelentă (alături de Mockingbird a lui Walter Tevis şi Blindsight a lui Peter Watts).

Femei pierdute

Margaret AtwoodWilderness Tips (1991)

Editura: Bantam Dell, 1998

Acum vreun an, am citit în Daily Mail un articol despre aspectele  mai puţin plăcute ale emancipării femeii, despre partea goală a paharului, despre care nu prea se vorbeşte. Sau nu explicit. Autoarea, al cărui nume nu-l mai ştiu, susţinea că revoluţia sexuală a anilor 60-70 le-a folosit în primă instanţă tot bărbaţilor, care au scăpat dintr-odată de o serie de complicaţii în materie de sex, cum ar fi efortul de a convinge partenera sau promisiunea neapărată că or s-o ia de soţie. Erau chiar citate opinii ale unora dintre fostele tinere emancipate, care declarau că au fost situaţii în care s-au simţit cumva constrânse să adopte un comportament mai liberal decât doreau, sub presiunea mediului înconjurător, ca parte a obligaţiei de a fi femei moderne. Dincolo de unele accente de radicalism feminist, cred că problema e valabilă şi am apreciat oricum curajul autoarei de a aborda şi aspectele negative aduse de emanciparea femeii*. (Din păcate, nu atât cât să păstrez linkul…)

Nu ştiu cum aş fi receptat această colecţie de povestiri a lui Atwood dacă nu aş fi citit textul respectiv. Aşa cum stau lucrurile, impresia mea este că ele, povestirile, pot constitui o ilustrare practică a tezei exprimate în articolul de mai sus şi o adâncire a temei în direcţia explorării părţii goale a paharului. Cu menţiunea că au apărut cu vreo 20 de ani mai înainte. Atwood nu e militantă în mod agresiv, ea ne spune practic zece poveşti cu femei – în majoritatea lor din punctul de vedere al protagonistei principale – zece vieţi ajunse într-un moment fie de cotitură, fie de criză. („That’s when looking back’s the hardest part of all”, cum ar cânta Mike and the Mechanics). Zece istorii particulare care completează un tablou general: golirea de conţinut a viselor tinerelor care au pornit să schimbe lumea şi care se trezesc în final cu mâinile goale, metamorfozarea tinerelor amante cu vederi liberale în soţii de genul celor pe care le dispreţuiau,

– … „that’s what happens when a girl becomes a wife„, iarăşi  Mike and the Mechanics

– trădarea trupului care îmbătrâneşte prea repede,  fără ca mintea să realizeze, darămite să fie pregătită pentru asta, lucrurile amânate până când e prea târziu, goana către următoarea promisiune, sau următoarea, până când nu mai există promisiuni. Mai rău, sugerează Atwood, nu există alternativă: lumea de dinainte, a mamelor acestor femei, era o colivie prea strâmtă, noua lume e un deşert vast, în care totul e nisip şi se scurge printre degete. Citește mai mult…