Cărţi iubite

Femei pierdute

Margaret AtwoodWilderness Tips (1991)

Editura: Bantam Dell, 1998

Acum vreun an, am citit în Daily Mail un articol despre aspectele  mai puţin plăcute ale emancipării femeii, despre partea goală a paharului, despre care nu prea se vorbeşte. Sau nu explicit. Autoarea, al cărui nume nu-l mai ştiu, susţinea că revoluţia sexuală a anilor 60-70 le-a folosit în primă instanţă tot bărbaţilor, care au scăpat dintr-odată de o serie de complicaţii în materie de sex, cum ar fi efortul de a convinge partenera sau promisiunea neapărată că or s-o ia de soţie. Erau chiar citate opinii ale unora dintre fostele tinere emancipate, care declarau că au fost situaţii în care s-au simţit cumva constrânse să adopte un comportament mai liberal decât doreau, sub presiunea mediului înconjurător, ca parte a obligaţiei de a fi femei moderne. Dincolo de unele accente de radicalism feminist, cred că problema e valabilă şi am apreciat oricum curajul autoarei de a aborda şi aspectele negative aduse de emanciparea femeii*. (Din păcate, nu atât cât să păstrez linkul…)

Nu ştiu cum aş fi receptat această colecţie de povestiri a lui Atwood dacă nu aş fi citit textul respectiv. Aşa cum stau lucrurile, impresia mea este că ele, povestirile, pot constitui o ilustrare practică a tezei exprimate în articolul de mai sus şi o adâncire a temei în direcţia explorării părţii goale a paharului. Cu menţiunea că au apărut cu vreo 20 de ani mai înainte. Atwood nu e militantă în mod agresiv, ea ne spune practic zece poveşti cu femei – în majoritatea lor din punctul de vedere al protagonistei principale – zece vieţi ajunse într-un moment fie de cotitură, fie de criză. („That’s when looking back’s the hardest part of all”, cum ar cânta Mike and the Mechanics). Zece istorii particulare care completează un tablou general: golirea de conţinut a viselor tinerelor care au pornit să schimbe lumea şi care se trezesc în final cu mâinile goale, metamorfozarea tinerelor amante cu vederi liberale în soţii de genul celor pe care le dispreţuiau,

– … „that’s what happens when a girl becomes a wife„, iarăşi  Mike and the Mechanics

– trădarea trupului care îmbătrâneşte prea repede,  fără ca mintea să realizeze, darămite să fie pregătită pentru asta, lucrurile amânate până când e prea târziu, goana către următoarea promisiune, sau următoarea, până când nu mai există promisiuni. Mai rău, sugerează Atwood, nu există alternativă: lumea de dinainte, a mamelor acestor femei, era o colivie prea strâmtă, noua lume e un deşert vast, în care totul e nisip şi se scurge printre degete. Continuă lectura „Femei pierdute”

Cărţi iubite

„Longing”

Florin LăzărescuLampa cu căciulă

Editura Polirom, 2009

„Longing”, adică mai în detaliu decât în însemnarea de dinainte.

E foarte frumos şi foarte simplu, ca vinul ăla alb de la ţară, nici prea sec, nici prea dulce,  al cărui gust e discret ca o şoaptă, care e uşor ca o părere şi se bea parcă singur şi te lasă într-o stare de nedumerire fericită şi deloc alcoolică. Asta dacă bei numai un pahar-două. Nuş ce se întâmplă dacă bei mai multe.

Sunt nişte amintiri din copilărie, revăzute cu privirea de o tandreţe ironică al adultului dar care nu-şi pierd prin aceasta prospeţimea. De fapt, este un fel de duet între adultul de acum, care povesteşte, şi copilul de atunci, care le-a trăit. Este lumea copilăriei, care ia act de problemele din jur şi le integrează în universul ei fără să fie zdruncinată din temelii, în care inima copilului se frânge la propriu (şi cu amintiri durabile despre asta) de nenumărate ori, pentru lucruri care adulţilor li se par mărunţişuri, ceea ce nu-l împiedică să fie, cu aceeaşi convingere, fericit, peste numai cinci minute, este lumea poznelor şi explorărilor. Nu-i vorba de peterpani, mici prinţi şi alţi copii geniali, speciali şi neînţeleşi, ci de noi, restul. Sunt mici povestiri despre fapte derizorii, care compun, însă, o imagine a copilăriei în satul românesc, în perioada comunismului, accentul fiind pus, în mod fericit, pe copilărie şi nu pe comunism, care se manifestă ca o entitate absurdă dar îndepărtată.

Umorul curge natural, deloc forţat, până şi atunci când lucrurile care se povestesc sunt mai degrabă triste, cum ar fi povestea care amestecă descoperirea unei bombe în curtea casei cu amintirile bunicilor din cel de al doilea război mondial, când satul era pe linia frontului. Uneori, finalul cade ca un verdict, ca în povestirea de faţă („Război e de când mă ştiu”, zice bunicul, întrebat de copil dacă îşi amintea ce făcea în ziua când a început războiul). Sau ca în aceea în care copiii au de adus la şcoală cinci kile de rădăcină de brusture (uscată, neapărat) şi posesorul unicului teren cu brusturi din tot satul nu se lasă înduplecat nici cu rugămintea „ai inimă”. Inimă am, spune omul, că iau şi pastile pentru ea; ironic, la finalul povestirii, omul moare fiindcă fiul său încearcă să se sinucidă cu o supradoză din pastilele lui de inimă şi, deşi tentativa nu îi reuşeşte, tatăl, în stare de şoc şi rămas fără medicamente, face infarct.

Povestirea mea favorită rămâne „Lampa cu căciulă„, în care cenuşiul satului românesc, lipsa de perspectivă a unei vieţi care se concentrează în jurul televizorului (şi doar ştim ce programe erau pe vremea aceea) sunt nemaipomenit de bine surprinse, în ciuda faptului că autorul nu-ţi spune niciodată explicit toate astea. El doar descrie drumul prin ploaie, traversarea râului pe o punte „mobilă”, un birt singuratic în care un om intră plângând că i-a murit calul, mici crâmpeie de  viaţă, secvenţe care te fac să reconstitui singur, în minte, tot restul tabloului. Chiar când povestea este patetică sau tragică, Florin Lăzărescu reuşeşte să nu fie patetic, recurgând în schimb, la o simplitate dezarmantă. Cam ca în finalul povestirii „Titanic„, altă preferată a mea, care ar trebui predată la cursurile de creative writing dacă aşa ceva ar exista în România, ca să vază tot omul cum se trece de la comedie la dramă fără să se forţeze nota şi… în fine, povestirea aia trebuie citită, că vorbind despre ea nu-i faci niciun serviciu.

Nu vă mai zic de păţania cu vişinele şi porcul, nici de partida de fotbal în care toţi jucătorii voiau să stea în poartă, nici de traficul de armament pe care îl făceau copiii din sat, nici de balena Goliat.  Puneţi mâna şi le descoperiţi singuri!

Pe scurt, o carte pentru orice vreme şi orice vremuri. O închizi cu nostalgie după propria copilărie, oricât de deosebită ar fi fost de aceasta care ţi s-a povestit, o nostalgie netulburată de regrete, ci însoţită de bucuria că această copilărie a ta ţi s-a întâmplat.

Cum ziceam, i-am dat-o şi mamei, pe care am deturnat-o, în acest scop, de la „Bietul Ioanide” al lui Călinescu. Muahahahahahaahahaha!

Cărţi iubite

Arta ca neputinţă

Roberto BolanoNocturnă în Chile (2000)

Editura Curtea Veche, 2008

Traducere Alina Cantacuzino

(continuare)

Am impresia că opera lui Bolano e un spaţiu al dezrădăcinaţilor, semn că exilul în care şi-a petrecut scriitorul chilian o parte din viaţă i s-a infiltrat în scriitură.  În „Târfe asasine” personajele par exilate în propria lor viaţă, rătăcind din întâmplare în întâmplare, fără să găsească în nimic vreun sens durabil.  Este evidentă, acolo, preocuparea lui Bolano pentru vieţi irosite, pentru opere neterminate, pentru proiecte duse la capăt în tăcere şi cufundate în uitare. În „Nocturnă în Chile” lucrurile sunt împinse cumva chiar mai departe. Nu doar oamenii sunt dezrădăcinaţi, ci şi marile concepte, în cazul de faţă religia şi arta, că doar nu degeaba personajul este preot şi critic literar (ba şi poet ratat).

Într-un episod deloc întâmplător, Urrutia este trimis în Europa să studieze tehnicile pe care le utilizează preoţii pentru a proteja bisericile de degradarea firească pe care o aduce timpul. Descoperă că principala problemă a bisericilor din Europa este găinaţul acid al porumbeilor, iar metoda principală de protejare a clădirilor afectate este… vânătoarea cu şoimi a nefericitelor zburătoare. Şi uite aşa călătoreşte Urrutia prin Italia şi Franţa, din mânăstire în mânăstire şi din carnaj aerian în carnaj aerian. În tot acest periplu nu întâlneşte decât un singur preot care are mustrări de conştiinţă pentru că „porumbelul este simbolul terestru al Sfântului Duh, nu-i aşa? iar Biserica Catolică se poate lipsi de Tatăl şi de Fiul dar nu şi de Sfântul Duh (…)”. O biserică ce-şi ucide esenţa de dragul unui  exterior strălucit, metaforă mai puternică pentru falimentul religiei nici că se putea găsi. Decât poate imaginea unui preot în sutană – tot Urrutia – predând marxismul în 10 lecţii lui Pinochet.

Arta: variate moduri de a eşua

În autospovedania sa dezlânată, Urrutia îşi aminteşte, aparent întâmplător, două istorisiri care i-au fost spuse. Una despre un pictor guatemalez aflat la Paris, în plină ocupaţie nazistă, fără să se poată întoarce în ţară şi, în acelaşi timp, neacceptat de mişcarea artistică a momentului. Acesta îşi petrece zilele la geamul mansardei sale, privind acoperişurile Parisului, murind de foame încet, refuzând să iasă, să picteze, să vorbească, să se facă plăcut măcar acelora care mai trec pe la el să-i aducă de mâncare. Mai Bartleby decât Bartleby, în felul lui.

Cealaltă istorie este a unui pantofar trăitor în Imperiul Austro-Ungar, căruia i se năzare să cumpere o colină şi să înfiinţeze acolo un cimitir şi un muzeu al tuturor eroilor. Evident, autorităţile sunt entuziasmate, îi promit sprijinul, apoi, după ce bietul om demarase proiectul, îl lasă baltă. Pantofarul se implică în acesta cu trup şi suflet, îşi neglijează afacerea de bază şi, în final, după ce toată lumea îl uitase, este găsit mort în mausoleul pe care îl proiectase, unic erou al acestui cimitir.  Arta poate fi, aşadar, „un cimitir în care vor fi îngropaţi toţi eroii lumii” – îngropaţi adică uitaţi, abandonaţi, în timp ce lumea merge mai departe cum ştie, fără să le urmeze exemplul.

Şi încă acestea sunt cazurile ideale, la Bolano, în care artistul refuză orice compromis, într-un caz izolându-se în inacţiune, în celălalt aruncându-se în urmărirea ţelului său cu un fanatism care îl face orb la piedici şi la realităţile din jur. Şi ambele duc la acelaşi sfârşit. Sau cel puţin asta e interpretarea mea, probabil mai pot fi şi altele.

Între puritatea refuzului şi puritatea dăruirii, Bolano ne înfăţişează toată paleta de compormisuri: Ernest Junger, la Paris, discutând principii înalte îmbrăcat în uniforma nazistă, scriitorii chilieni discutând despre artă în timp ce la subsolul clădirii, fără ştirea lor, sunt torturaţi duşmanii regimului. Arta nu pare a fi o soluţie nici pentru salvarea lumii – vorbă mare – nici pentru mici salvări individuale; este neputincioasă în faţa indiferenţei şi mai mult decât neputincioasă în faţa presiunilor. Este, de cele mai multe, ori, o faţadă de onorabilitate pe care şi-o dau neputincioşii şi pe care o împrumută dictatorii. Dovadă – fala lui Pinochet că el, spre deosebire de predecesorii săi la conducerea statului, este cultivat şi îşi scrie singur cărţile.

Culmea, Urrutia este antrenat atât în cercetările sale pe teme religioase cât şi în lecţiile de marxism de aceleaşi două personaje, supravieţuitoare ale oricărui regim, domnii Acirf şi Aru, ale căror nume, citite invers înseamnă Frica şi Ura. Chestie care nici nu mai are nevoie de comentarii.

Mă întreb dacă Bolano, ca om, mai credea în ceva. În orice. După cum scrie îmi dă impresia unui om fără iluzii.

Cărţi iubite

Judecata cea dintâi

Roberto BolanoNocturnă în Chile (2000)

Editura Curtea Veche, 2008

Traducere Alina Cantacuzino

“Fiecare dintre noi are obligaţia morală să răspundă pentru faptele sale şi pentru spusele sale, ba chiar şi pentru tăceri, da, pentru tăceri, pentru că şi cele nerostite urcă la ceruri şi Dumnezeu le aude şi numai Dumnezeu le înţelege şi le judecă, aşa că atenţie mare la ce trecem sub tăcere”.

La asta se reduce totul, la faptul că nu suntem vinovaţi numai pentru ceea ce facem, ci şi pentru ceea ce nu avem curajul să înfăptuim. Judecata, însă, nu o aplică Dumnezeu, ca în citat, ci însuşi povestitorul. Romanul lui Bolano este o spovedanie pe patul de moarte, o spovedanie către sine, pentru că înaintea divinei Judecăţi de Apoi este Judecata cea dintâi, a omului de către el însuşi, la capătul vieţii. Şi, deşi pentru toată lumea părintele Urrutia, preot şi critic literar, trece drept un om brav şi un „chilian sclipitor”, în ciuda faptului că ne jură, în prima pagină, că poate da socoteală pentru tăcerile lui, muribundul nu se simte împăcat cu viaţa sa.

Cartea are numai 137 de pagini dar este extrem de densă, plină de sensuri şi întâmplări simbolice, relatate însă cu o simplitate frumos curgătoare. Este o poveste despre cum indiferenţa şi laşitatea se pot ascunde sub mantia nobilă a artei, despre eşecul literaturii de a salva lumea, asta după ce religia a eşuat şi ea.

Tânărul idealist Urrutia ajunge mai întâi un laş care se refugiază în pasiunea sa pentru cărţi pentru a nu se implica în mişcările de protest împotriva dictaturii lui Allende, ca şi cum ceea ce se întâmplă cu propria ţară nu l-ar privi:

“Ce-o vrea Dumnezeu, mi-am spus. Eu am să-i recitesc pe greci. Am început cu Homer, aşa cum cere tradiţia, apoi am continuat cu Thales din Milet (…) şi apoi au ucis un general al armatei care-l sprijinea pe Allende (…), eu ajunsesem cu cititul la Tirteu din Sparta (…) şi guvernul a naţionalizat cuprul, apoi salpetrul şi pe urmă fierul (…) şi s-a organizat primul marş al cratiţelor împotriva lui Allende, iar eu citeam din Eschil şi din Sofocle şi din Euripide, iar în Chile era sărăcie şi inflaţie (…) şi au avut loc atentate şi eu citeam din Tucidide, şi au fost greve şi au fost neînţelegeri (…) şi apoi a venit lovitura de stat, arestările, dictatura militară, au bombardat La Moneda şi când s-a încheiat bombardamentul preşedintele s-a sinucis şi s-a terminat totul. Eu am rămas liniştit, cu un deget pe pagina pe care o citeam şi am gândit: ce pace!”

apoi, mai grav, devine complice, măcar moral, al regimului Pinochet, după ce ajunge, printr-un concurs de împrejurări, să predea marxism generalului şi apropiaţilor săi. Falimentul nu este însă unul personal, ci un faliment al întegii clase a intelectualilor care, aflând despre cursurile predate de Urrutia, nu numai că nu îl ostracizează dar nu suflă o vorbă, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Într-adevăr, cum zicea Urrutia mai sus: „ce pace!”. Pacea care se naşte din tăcere, din întoarcerea capului, din falimentul principiilor (deşi acestea sunt mimate în continuare). Rezistenţa prin cultură este o amăgire, o altă sustragere din realitatea neplăcută. La un moment dat, unul dintre participanţii la reuniunile literare se rătăceşte prin casa gazdei şi descoperă că în subsolul clădirii erau camere de tortură. În timp ce sus se mâncau gustări fine şi se despica firul în patru, jos „duşmanii regimului” erau supuşi la chinuri sau chiar ucişi. Acesta este  modul elegant al lui Bolano de a arăta că dictaturile se folosesc adesea de sciitori ca de un paravan pentru a-şi camufla adevărata faţă.

Evident, martorul involuntar nu va sufla o vorbă până după căderea lui Pinochet. „La urma urmei, eram cu toţii mai mult sau mai puţin rezonabili, cu toţii eram chilieni, oameni de rând, discreţi, logici, moderaţi, prudenţi, cu capul pe umeri” – zice Urrutia, într-un pasaj care îmi aminteşte de discrsul lacrimogen al lui Nae Caţavencu: „toţi suntem români!… mai mult sau mai puţin oneşti„. Această trimitere involuntară la Caragiale, de care, ca român, nu pot să fac abstracţie, amplifică şi mai mult, pentru mine, sensul pe care l-a dat autorul acestei istorii – un eşec nu al intelectualităţii din Chile, ci al intelectualităţii în general.

Nu trebuie să se înţeleagă că romanul este unul politic. Mă rog, este, dar nu pe faţă. Amintirile se amestecă lin, sunt alternate cu istorioare aparent fără legătură cu tema principală (dar despre ele voi vorbi în postarea următoare), cu amintiri despre o călătorie în Europa, cu rememorări de vieţi ale unor papi mai puţin faimoşi, cartea, ai zice, aproape că nu are subiect, dacă nu observi firul călăuzitor. Asta ca să nu mai pomenesc de umorul subtil al lui Bolano, care reuşeşte, prin mici întorsături de frază, să arunce în derizoriu tot ce povestise până la acel moment.

(va urma)


Cărţi iubite

Visez, deci exist

Ihsan Oktay AnarAtlasul continentelor înceţoşate (1995)

Editura Leda, 2010

Traducere Luminiţa Munteanu

„Aşa ai ajuns, iubitul meu fiu, care nu eşti decât un vis în închipuirea mea, să trăieşti ceea ce n-a izbutit să trăiască sărmanul tău tată şi să atingi ceea ce el n-a atins niciodată. N-ai fost un erou, aşa cum s-ar aştepta orice părinte să-i fie odrasla. Ai fost nespus de şters, de umil. Cu toate acestea, nu m-am putut opri să nu-ţi şoptesc la ureche, din vreme-n vreme, cuvinte nepotrivite pentru firea ta. Pentru că n-am vrut ca, în loc să visezi, să te-njoseşti în faţa celor care se închină vidului. Ai sfârşit prin a trăi, în cele din urmă, aventura pe care o visam eu pentru tine…”

„În ceea ce mă priveşte, am încercat să descopăr lumea prin mijlocirea viselor. Această alegere ar putea arăta că n-am izbutit să fiu destul de curajos. (…) Du-te şi vezi tot ceea ce n-am putut eu să văd, atinge tot ceea ce n-am putut eu să ating, iubeşte tot ceea ce n-am putut eu să iubesc şi, mai cu seamă, îndură tot ceea ce părintele tău n-a avut cutezanţa să îndure. Nu te teme de lume şi de nesfâşitele ei feţe.”

Acesta este cuvântul autorului către personajul său, funcţionând, simultan, ca autocritică şi profesie de credinţă. În fond, ce înseamnă să fii scriitor dacă nu să visezi aventuri în loc să le trăieşti, să încerci să cunoşti lumea visând-o şi nu urmându-i cu pasul suişurile şi coborâşurile, să pui eroul să facă tot ce nu ai îndrăznit şi, eventual, drept răsplată, să-i laşi un rest de demnitate?

A încerca să povestesc despre subiectul acestei cărţi ar fi inutil, fiindcă farmecul nu stă atât în poveste cât în felul în care ne este spusă şi în meandrele pe care autorul le creează. Într-un Constantinopol mitic, destinele unor oameni foarte diferiţi se încrucişează în căutarea unei monede legendare care, ea însăşi, poate fi doar o etapă în descoperirea increatului, a nimicului de dinaintea Creaţiei, a locului unde cineva se poate ascunde de sfârşitul lumii care dă semne că se apropie.

Când decorul bate acţiunea

Oricum, decorul şi personajele eclipsează acest fir al acţiunii, care devine doar un pretext pentru aducerea pe scenă a tot soiul de inşi născuţi dintr-o imaginaţie trăsnită, dăruită cu o plăcere a jocului şi a invenţiei pe care orice scriitor ar avea de ce s-o invidieze. Avem o organizaţie secretă atât de secretă încât, la un moment dat, noul padişah refuză să creadă că ea există – dovadă că a fi prea eficient în păstrarea secretului e, uneori, contraproductiv. Ca urmare, neobţinând colaborarea acestuia, organizaţia va conduce imperiul contrafăcând firmanele trimise de autorităţi către diverşi comandanţi militari. Avem un oraş cu fix 51 de cartofori, mai periculoşi pentru caravanele de negustori decât orice bandă de tâlhari. Avem un complot creştin menit să obţină un om care să semene cu descrierea lui Mahdi astfel încât turcii să-l aşeze de bună voie pe tronul otoman. Avem un cerşetor pe care trăsnetul îl loveşte de fiecare dată şi care şi-a făcut din asta un mijloc de trai, un staroste al cerşetorilor care a dat „în patima cărnii pe porc” şi s-a ales cu porecla Haleşte Râtani, un conţopist care traduce „Ciripeală despre procedare” a lui Rendekar (adică „Discurs asupra metodei” de Rene Descartes). Şi, în general, orice personaj este adus în scenă cu tot trecutul şi prezentul, cu cv-ul la purtător şi niciuna dintre aceste vieţi nu este obişnuită.

Şi toate acestea nu sunt decât un vis într-un vis, un vis al unui personaj care crede că lumea există fiindcă el o visează şi care îşi visează propriul său autor visându-l, pentru că nu este de acord cu Rendekar care spune „gândesc, deci exist” şi consideră că dovada existenţei sale este faptul că el visează întreaga lume.

(Şi, la un moment dat, se duce într-o crâşmă şi le spune asta celor de acolo, că ei ar fi produsul imaginaţiei sale; şi ăia să moară de râs şi mai mult nimic, iar unul se duce la un ienicer şi-i trage una, scuzându-se că nu el l-a lovit, ci, uite, tipul de colo, pentru că el nu e decât un vis al acelui individ. Da, genul ăsta de carte este. Este, de asemenea, genul de carte în care un copil care nu a dormit toată viaţa lui adoarme, în sfârşit, în cuibul unei berze şi puii sunt clociţi la căldura trupului lui şi revin an de an să-şi depună ouăle şi să-şi crească progeniturile în acest cuib, cu grijă, ca să nu-l trezească pe cel ce doarme).

Plus multe alte poveşti şi idei pe care nu le mai pomenesc aici şi care te miri cum de au intrat într-o carte de dimensiuni obişnuite.

Eu cred că ăla de-o citeşte şi nu-i place măcar un pic e un om hain şi spân la suflet şi care habar nu are să se joace şi suferă de constipaţie intelectuală cronică şi îi mulţumesc lui Nicu pentru că m-a bătut la cap s-o citesc, pentru că uite peste ce treceam eu cu indiferenţă!

Cărţi iubite

În loc de PDS

Lorena LupuHyde Park, 2009

Editura: Millennium Press, 2009

N-am mai pus de mult poezii în week-end, cam de anul trecut, cred. Ca să compensez, iată o postare despre un volum întreg, deşi nu ştiu dacă „Hyde Park” poate fi etichetat ca volum de poezie, de poeme în proză sau dacă poate fi etichetat în vreun fel.

Faceţi o călătorie în Hyde Park. O să vă placă. Nu mă refer la Hyde Park-ul londonez, ci la acel No Man’s Land situat la graniţa dintre poem şi proză în care şi-a plasat povestea Lorena Lupu. Fata-pisică, o creatură minunat de inadaptabilă, care se hrăneşte “cu poveşti, cu soare şi cu dragoste” dar căreia nu-i lipseşte simţul umorului, este personajul-pretext prin intermediul căruia cititorul asistă la perindarea pe la microfon –  că doar Hyde Park este locul unde oricine poate lua cuvântul – a unor persoane care întrupează “maladii” ale vremii noastre.

Omul care era alergic la viaţă şi care avea nevoie de timp ca să se vindece, numai că nimeni (nici măcar prietenii) nu i-a acordat timp; femeia care îşi cedează trupul altcuiva, pentru ca, eliberată de el să se poată vedea dinafară,  fără a mai fi orbită de exerciţiile alternative de autoadmiraţie şi de autodepreciere specific feminine; maturul imatur; necrofanul (nu necrofagul); personajul de roman care ajunge să îşi ucidă autorul; iubirea altcuiva folosită ca mască/sau eşuând dezamăgitor în iubirea de sine – sunt numai câteva personaje şi tablouri din Hyde Park.

Hyde Park suntem noi

Cei mai mulţi dintre vorbitori, dincolo de ceea ce declamă, au două trăsături comune: neîmplinirea şi vanitatea, o combinaţie nefericită, foarte vizibilă în ultimul timp în societatea hedonistă în care trăim.

„Libertatea asta de exprimare nu e decât libertatea de a pretinde/Vreau şi eu o poveste care să nu înceapă cu „eu”/ O poveste care să nu continue cu „eu”/ Şi care să nu ne arate cât de unic şi de inegalabil este „eu”/ Are cineva ochi pentru ce e în jurul lui? / Are cineva ochi pentru altceva decât propriul discurs?”*,

se va întreba la un moment dat eroina.

Sub masca sa jucăuşă, dincolo de versurile care pendulează între sensibilitate şi aciditate, cartea face o subtilă critică a moravurilor contemporane şi, în mod cert, veţi regăsi acolo, văzute cu un ochi proaspăt, situaţii în care v-aţi aflat măcar odată. Până la urmă, mi se pare că Hyde Parkul Lorenei Lupu este cumva lumea în care trăim, în care sunt „prea mulţi povestitori şi prea puţini ascultători”, în care ne confruntăm cu „adevăruri rostite de parcă ar fi fost minciuni/ Şi minciunile rostite de parcă ar fi adevăruri”**. Continuă lectura „În loc de PDS”

Cărţi iubite

Revizitări

Camil PetrescuPatul lui Procust (1933)

Editura: Curtea Veche (Colecţia Jurnalul Naţional), 2010

Să reciteşti o carte după mulţi ani este inevitabil o experienţă. Unele îţi plac în continuare (deci nu te-ai schimbat chiar atât de mult, îţi spui, uşurat), altele ţi se par o zeamă chioară (deci te-ai maturizat, nu mai guşti orice), iar pe altele abia acum le înţelegi (de unde tragi, triumfător, concluzia că n-ai îmbătrânit degeaba, ci ai acumulat experienţă).

Ceea ce vreau să spun, după această paranteză de dragul parantezei, este că am recitit „Patul lui Procust” şi mi se pare excelentă. N-o mai citisem de pe la douăzeci de ani şi abia acum înţeleg întreaga perversitate a situaţiei în care scrisorile de dragoste ale cuiva sunt citite în pat de altcineva, abia acum pricep mecanismul prin care un om ca Ladima putea să iubească o cocotă ca Emilia (şi să şi observ influenţa lui Proust mult mai clar, vezi Odette şi Swann), ba pot chiar să intuiesc ce credea Emilia despre el.

Uite un alt lucru căruia nu i-am dat atenţie la 20 de ani, când încă mai judecam lumea în alb şi negru: amestecul de exploatare neruşinată şi mici gesturi de bunătate inutilă cu care Emilia şi sora ei Valeria îl tratează pe Ladima. Îl înseală, îl mint, îl folosesc dar Valeria îl mai reţine la masă când bănuieşte că, rămas fără serviciu, nu are ce mânca. Ele chiar îl compătimesc uneori dar asta nu le abate de la urmărirea pragmatică a intereselor lor şi ce e mişto e că Petrescu nu subliniază chestiile astea, ci le strecoară în text, între două fraze ce povestesc cu totul altceva. Adică dacă te  prinzi bine, dacă nu, ele tot acolo sunt. Ceea ce nu le transformă pe cele două în nişte personaje mai bune decât par la prima vedere; ba poate chiar dimpotrivă, că nici măcar nu pot spune că n-au ştiut sau n-au înţeles situaţia lui – dar, în tot cazul, e o situaţie ca în viaţă, unde toate cele sunt amestecate,  şi nu ca în convenţiile romaneşti.

Câteodată, să reciteşti o carte, mai ales când trece atâta timp, înseamnă practic să descoperi o lume nouă acolo unde credeai că e un teritoriu cunoscut.

În plus, de data asta am citit articolele din subsolul romanului cu interes şi nu din obligaţie. Poezia lui Ladima tot nu-mi place. În schimb, articolele de ziar publicate de el şi, în general, toată partea din roman referitoare la politică, gazetărie şi mersul general al treburilor m-a fascinat pur şi simplu, pentru că se creionează, sumar dar edificator, o Românie interbelică de ale cărei tare nu ne-am lepădat nici în ziua de azi, în viaţa noastră politică şi publică. Sau poate înseamnă că, după 20 de ani de eforturi, am reuşit cu chiu cu vai să ajungem din nou cam la nivelul anului 1926?

Pe scurt, o carte bună şi, la fel de important, o carte modernă, îndrăzneaţă, care nu şi-a pierdut din actualitate cu trecerea timpului. (Ce? Nu se mai scriu scrisori azi? Ba să mă scuzaţi, că Ladima e genul care ar fi scris. Şi mi-o pot imagina foarte uşor pe Emilia stând în pat cu laptopul în poală şi arătându-i lui Fred Vasilescu e-mail-urile primite de la nefericitul poet-ziarist sau chiar cu teancul de printuri frumos îndosariate în caz că i se virusează computerul, că doar aşa a sfătuit-o soră-sa, Valeria, să păstreze tot. Deşi prefer decorul original al poveştii.)

Altminteri, doamna T e fascinantă dar prea perfectă ca să fie adevărată.

Nu ştiu dacă romanul ăsta este în programa de liceu în momentul de faţă şi nici n-aş şti să spun dacă ar trebui să fie. Mă îndoiesc că la vârsta aia poate cineva să-l înţeleagă cu adevărat – din lipsa experienţei, nu de altceva – şi există riscul să se îndepărteze, pentru că i s-a băgat pe gât, de o carte a cărei valoare abia la o vârstă matură o apreciezi în totalitate. Cred totuşi că se studiază mai degrabă „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

Cărţi iubite

Gettin high on sci-fi

În caz că nu le ştiţi pe surorile Marx, cele mai mişto babe din blogosferă, ruşine să vă fie! Ei, iaca, surorile Marx s-au gândit să ne jucăm în cinci de-a topurile SF. Ca urmare, iată cam ce cărţi credem noi că ar trebui neapărat citite dacă ziceţi că iubiţi sf-ul:

Zic eu:

Aoleu, babelor, ce mi-aţi făcut! Păi numai cinci?

Ia să vedeţi ce frumos ştiu eu să trişez.

Un top cinci al romanelor SF preferate ar cuprinde, fără îndoială, „Dune” de Frank Herbert (primul roman, adică, nu toată seria cu acest nume), „Jocul lui Ender” de Orson Scott Card, „Solaris” de Stanislaw Lem, „Picnic la marginea drumului” de Arkadi şi Boris Strugaţky şi „Ubik” de Philip K Dick. Toate pe locul întâi, n-aş putea alege între ele.

Cum însă este foarte probabil ca şi ceilalţi să le menţioneze printre preferinţe, m-am gândit să pomenesc alte câteva romane pe care le iubesc de-a binelea, dar care sunt mai puţin cunoscute poate. Nu de alta, dar să nu ne repetăm.

5. „Perdido Street Station” de China Mieville.

Roman devenit emblema genului „new weird”, „Staţia Pierzaniei” este desfăşurarea unei imaginaţii care nu se teme de macabru. Deşi există şi o intrigă tensionată (vânarea unor prădătoare periculoase – moliile nestinse – care există în mai multe dimensiuni şi se hrănesc cu intelectul cetăţenilor şi, în paralel, lupta unora dintre locuitori cu sistemul miliţienesc ce controlează oraşul), principalul merit al cărţii este imaginarea unei civilizaţii la limita SF cu fantasy, un amestec de tehnologie şi alchimie, de mocirlă şi magie, în care morbidul primează, în care ciudăţenia, monstruozitatea, diferitul nu mai sunt izolate, respinse, demonizate, ci sunt admise, fac parte integrantă din universul cărţii.

4. „Dancers at the end of the time” de Michael Moorcock.

Evenimentele se petrec la sfârşitul timpului, după toate tumulturile istorice, când “rasa umană încetase în sfârşit să se ia în serios”. Fără moarte şi fără noţiunea de păcat, fără coduri morale, inutile într-o lume unde ireparabilul – la propriu- nu există, viaţa este veselă, fericită, inocentă într-un mod fundamental. Eroul principal, Jhereck Carnelian, este tot ce nu prea sunt eroii romanelor SF: inocent, sincer, bine dispus, bine intenţionat, curios, fără un secret tenebros, fără standarde masculine sau orgolii, pe scurt, un personaj de o candoare pe care nu poţi să nu o simpatizezi. Când însă întâlneşte o călătoare accidentală în timp, venită din epoca victoriană, Carnelian se îndrăgosteşte de ea, iar rezultatul ciocnirii dintre mentalităţile celor două epoci este ceva de genul „Queen Victoria meets Oscar Wilde”. Moorcock reuşeşte, cu umor şi fără să fie demonstrativ, să arate atât absurditatea convenţiilor sociale prea rigide cât şi pericolul ce rezultă din lipsa unui cod moral, oricât de seducătoare ar părea atâta libertate.

3. „Noi” de Evghenii Zamiatin. Un roman care este cufundat într-o tristă obscuritate, deşi a fost sursă de inspiraţie pentru „1984”, fapt recunoscut de Orwell. Unii susţin că ar fi fost o sursă de inspiraţie şi pentru „Brava lume nouă”, fapt pe care Huxley l-a negat cu încăpăţânare. „Noi” a fost scris în 1920. Zamiatin, care vedea pe pielea lui cum se implementa comunismul în Rusia, creează un erou căruia nici prin cap nu-i trece să se revolte, ca personajele celor două distopii citate mai sus. D-503 (căci oamenii nu mai au nume şi individualitate) se abate de la reguli doar pentru că se îndrăgosteşte de o membră a unei grupări subversive şi, de fiecare dată când se mai sustrage unei reguli, nu se simte liber. Dimpotrivă, se simte vinovat, se crede bolnav, încearcă să revină la ceea ce el cunoaşte drept normalitate. Este cel mai reuşit experiment literar de spălare pe creier, acela în care victima cooperează cu călăul de bună-voie şi cu entuziasm, ajungând să fie recunoscătoare că e urmărită de securitate, fiindcă, îşi spune, prezenţa securiştilor o va împiedica să greşească. Şi, în ciuda anului apariţiei, cartea se susţine şi astăzi, nu este în niciun fel „datată”.

2. „Cartea soarelui nou” de Gene Wolfe şi  „Dying of the light” de George R.R. Martin.

„Cartea soarelui nou” este un gen hibrid, la graniţa dintre SF şi fantasy. Acţiunea se petrece într-o lume care a decăzut, pierzând multe dintre cunoştinţele tehnologice de odinioară, aşa încât utilizarea acestei tehnici nu se deosebeşte, în ochii oamenilor, de magie. Soarele planetei, numită Urth, se stinge încet. Tânărul Severian, ucenic renegat al breslei Torţionarilor, porneşte prin această lume, în ceea se va dovedi o călătorie iniţiatică, ce îl va pregăti, fără ca el s-o ştie, pentru a reprezenta omenirea la testul suprem, unde se va vedea dacă aceasta a evoluat suficient cât să primească o a doua şansă. Cartea este complet imprevizibilă, scoţându-ne din peisajul şi rutinele specifice genurilor SF şi fantasy, este complexă, iar unele dintre poveştile secundare sunt impresionante şi ar fi meritat câte un roman separat.

„Dying of the light” este genul de roman în care personajele îţi iau ochii şi asta în ciuda decorului şi atmosferei pe care Martin le creează cu mână de maestru. Pe o planetă care se îndepărtează pentru totdeauna de soare, părăsită de mai toţi locuitorii săi, regulile civilizaţiei se destramă, lăsând loc instinctelor şi bunului plac. În acest mediu devenit periculos, un bărbat revine pentru a-şi regăsi fosta iubire din tinereţe, prinsă într-o căsătorie să-i zicem „netradiţională” din care nu prea se poate retrage. Toţi cei implicaţi în povestire vor învăţa, în modul cel mai dur cu putinţă, că nu poţi să refaci ceea ce nu mai există şi că uneori preţul pentru a avea ceea ce îţi doreşti este chiar distrugerea lucrului dorit. Personajele sunt complexe, surprinzătoare, credibile şi obţin afecţiunea cititorului; şi chiar dacă de murit moare exact cine trebuie, eşti atât de prins de poveste încât realizezi asta abia retrospectiv.

1. „Mockingbird” de Walter Tevis. Dacă ar fi să aleg o carte care să fie tradusă fără întârziere în limba română, ar fi asta. Într-o epocă în care omenirea a uitat să citească şi să scrie, stingându-se încet, într-o stare de fericire indusă de droguri şi de urmărirea spectacolelor de televiziune de tip sex şi violenţă, un om redescoperă lectura şi plăcerile acesteia, şi asta îi schimbă viaţa în mod inimaginabil. Germenii acestui viitor sunt semănaţi în prezentul în care noi stăm azi de vorbă, ceea ce face romanul să fie înfricoşător, cum îi şade bine unui SF distopic. Cartea e scrisă simplu, alert, şi conţine câteva scene memorabile, de natură să bântuie cititorul mult după ce a terminat-o, dar nu zic mai multe să nu stric surpriza, că poate se milostiveşte cineva şi o traduce şi la noi.

Bun, acum să vedeţi ce le place altora:

Rhetta

Babelor,

Cica sa zic top 5 carti SF. Eu. Pfff!
Asa ca m-am dus la Veta.
– Scrie tu, ca stii mai bine, am zis.
– Nu, ca ma machiez pentru diseara, a raspuns ea din spatele unor perdele de vopsea pe care si le pictase pe fata.
– Da’ eu nu stiu SF!, am spus.
– Ei si? a zis ea. Copiaza o lista de pe net…
Avea dreptate, dar totusi mi s-a parut o marlanie, si la urma urmei am citit ceva SF la viata mea. Doar ca nu mai tin minte ce. Deci zic asa:

1. Stanislav Lem – Solaris, pentru ca am inteles-o, desi este foarte desteapta.
2. Philip K. Dick – Do androids dream of electric sheep?, pentru ca e cu androizi.
3. Kazuo Ishiguro – Never let me go, pentru ca e extraordinar de bine scrisa.
4. HG Wells – Razboiul lumilor.
5. Habar n-am. Nu cartea, pur si simplu habar n-am.

Strelnikov

1. Burroughs – Naked Lunch
2. Frank Herbert – God Emperor of Dune
3. Phil Dick – The Man in the High Castle
4. Zelazny – Lord of Light
5. Spinrad – The Men in the Jungle

nota bene: initial Herbert era number one [pt ca, trecand peste defecte minore, irlandezu asta ticnit chiar a avut o viziune] apoi m’am uitat un pic la raftu cu mainstream si mi’am dat seama ca, de fapt, Naked Lunch e science fiction pur. habar n’am ce ”mesaj social” isi inchipuie beatnicii ca e acolo, i see none, dar e o carte bestial scrisa, thats enough.
Lolita

1. Ciclul Pandora – Frank Herbert, Bill Ransom
2. Picnic la marginea drumului – Arkadi & Boris Strugatki
3. Jocul lui Ender – Orson Scott Card
4. Furnicile – Bernard Werber
5. Solaris – Stanisław Lem

Frank Herbert m-a impresionat initial cu Dune, pe care am devorat’o pe nerasuflate, la fel ca marea majoritate a cititorilor de SF, presupun. Si-apoi am dat de Pandora. Care m-a fermecat. Eram destul de tanara cand am avut de-a face cu filosofia exprimata acolo. Cam 15 ani. Insa deja incepusem sa imi pun probleme existentiale. Am recitit-o de curand. Si-am descoperit lucruri care, evident, la o prima lectura imi scapasera. Nu eram destul de matura pentru ele.

Ciclul Pandora imi place in primul rand pentru felul in care autorii discuta credinta crestina. Pentru atitudinea pe care o au fata de orice fel de religie. Pentru ca ei considera, asemeni renascentistilor, omul pe primul loc. Este o carte mereu actuala, care poate fi interpretata din foarte multe unghiuri. Contine solutia multor probleme ale umanitatii. Mai ales in ceea ce priveste alteritatea. Iar raportul dintre creatie si creator este prezentat intr-un mod destul de interesant.

N-o pot povesti in trei randuri si nici nu vreau. In plus, lectura este o chestiune atat de personala, e ca si cum m-as apuca sa spun de ce imi place un parfum: pentru ca are o nota de citrice – mie poate ca imi place, dar altora poate provoca alergie.
Meea

5. Lumea Fluviului – Philip Jose Farmer 1971

primul roman dedicat Lumii Fluviului, lume sau planeta artificiala unde sint resuscitati concomitent oameni de pe Terra ce apartin tuturor epocilor istorice de la neanderthali pina la ilustrissimi ai secolului 20, gen Goring. lasati sa rescrie istoria de-a lungul unor tarimuri ce marginesc un fluviu urias experiment antropologic condus de misteriosi stapini intr-un scop destul de obscur.

4. Lumea lui Ender – Orson Scott Card 1985

am citit romanul asta undeva prin anii 90, l-am recitit acum un an si mi-am dat seama de ce nu l-am putut lasa din mina nici atunci si nici acum. omenirea se confrunta cu o invazie a unei civilizatii insectiforme. un copil de 5 ani este educat, impreuna cu altii de seama lui, sa lupte impotriva navelor invadatoare. si cum poti face asta?! convingindu-l ca se joaca.

3. Dune – Frank Herbert 1965

roman despre o societate galactica feudala cu actiune exploatata pe numeroase planuri. o poveste in care intriga politica, problemele industrializare versus ecologie, religie versus stiinta se impletesc intr-un vast tablou complex care creeaza o Lume, o istorie intreaga.

2. Ubik – Philip K Dick 1969

Dick este un individ ale carui romane imi dau senzatia ca intru in creierul unui nebun sau ma gasesc deja intr-un spital de boli nervoase, dar imi place teribil de tare. iar Blade Runner filmul facut in 1982 dupa Do Androids Dream of Electric Sheep? este unul dintre filmele revazute cu placere.

1. Mina stinga a intunericului – Ursula K. Le Guin 1969

un barbat ajunge ambasador pamintean pe ciudata planeta Hain unde populatia este androgina, evoluind ciclic intre un sex si celalalt. dragoste si ura, gelozie si devotiune, caldura si frig, lumina si intuneric, Yin si Yang, femeie si barbat. citind-o, de doua ori chiar, am inceput sa imi doresc descoperirea fratelui meu geaman, sper sa fie nascut pe undeva si sa apuc sa il intilnesc vreodata.

…as mai fi pus poate Picnic la marginea drumului al fratilor Strugatski, si un Asimov si un Vonnegut …si un Vladimir Colin care este mai mult fantastic decit stiintific, dar nah, conventia a fost 5 books.

Cărţi iubite

„Viaţa noastră în closet şi în general”

Bora Cosic Rolul familiei mele în revoluţia mondială (1969)

Editura Art, 2008

Traducere: Georgina Ecovoiu

Pianul cu borcane de murături pe el este, în carte, o imagine simbolică a efectelor comunismului

Trebuie NEAPĂRAT s-o citiţi! Sigur, puteţi trăi foarte bine şi fără asta numai că

a.pierdeţi vreo câteva ore de râs în hohote

b. rataţi o carte mişto, care arată cum poţi vorbi în glumă despre lucruri teribil de serioase, aşa încât să vadă şi restul lumii odată cât sunt de absurde.

„Rolul familiei mele în revoluţia mondială” ne prezintă contactul de gradul trei dintre revoluţia bolşevică şi o familie sârbi boemi şi aiuriţi. Evenimentele ne sunt relatate prin prisma copilului familiei, care abordează la grămadă, cu atenţie nediferenţiată, şi problemele mărunte de familie şi intruziunea comunismului în viaţa lor. Că doar aşa sunt copiii. Rezultatul este un roman în care se râde de lucruri tragice, se iau peste picior clişeele propagandistice şi, una peste alta, comunismul răsare dintre rânduri drept aberaţia care a fost.

Dar să nu vă mai ţin de vorbă, daţi-mi voie să vă prezint familia:

Fiul. Este autorul poveştii. Observă ceea ce se petrece în familia sa şi povesteşte, la început în fraze stângace, scurte, cu asociaţii aparent întâmplătoare de idei, apoi, pe măsură ce înaintăm în poveste şi el în vârstă, tot mai adunat. Vrea să se facă nebun când va fi mare, ceea ce nu e de mirare dat fiind mediul în care trăieşte.

Mama. Pozează în martira familiei, reamintindu-le tuturor ce mult munceşte pentru ei. Găseşte o consolare stranie când vede cerşetori pentru că aşa apreciază ce are. „De fiecare dată în timpul unui bombardament, chiar dacă era vară, mama îşi punea haina de blană, spunând: „dacă o fi să mor, măcar să mă duc pe lumea cealaltă ca o doamnă”. Şi, după cum ea însăşi spune, „numai cine nu m-a cunoscut nu m-a păcălit„. Ea şi fiul reprezintă, în roman, oamenii de bună-credinţă, care chiar iau în serios cele propovăduite de comunişti şi încearcă să le transpună în practică.

Tatăl. Comis voiajor amator şi alcoolic profesionist. Nu-i iese nicio afacere. Vrea să doneze sânge dar socrul său îi atrage atenţia că în spitale au nevoie de sânge, nu de alcool.

Unchiul. Afemeiat, spre bucuria tuturor vecinelor. Se trezeşte din moţăială întrebând „Am mărturisit ceva?”. El şi tatăl familiei sunt soiul de târâie brâu care nu sunt incomodaţi de niciun regim, lesne adaptabili pentru că nu iau nimic în serios.

Bunicul. Filosoful familiei şi, în acelaşi timp, vocea cinică menită să veştejească exaltările celorlalţi, fie ele revoluţionare sau de alt soi. Emite panseuri de genul: „Ştiinţa de azi este de invidiat, chiar dacă duce pe căi greşite” sau „Mai bine să fii sănătos şi bogat decât bolnav şi sărac dar asta e mai greu„. Este omul oarecare, privind mersul lucrurilor cu un scepticism sănătos, veşnic cârcotaş fără a fi însă dispus să opună rezistenţă.

Mătuşile. Visează la actorii americani dar se consolează cu soldaţii locali, se pricep doar să deseneze, mereu acelaşi peisaj, şi leşină pe rând din varii şi absurde motive, inclusiv „din pricina tristeţii”.

Şi, ca şi cum nu ar fi destul de grav să trăieşti într-o asemenea familie, peste ei a venit…

Revoluţia mondială!!!

Continuă lectura „„Viaţa noastră în closet şi în general””

Cărţi iubite

Scriitorul ca un voyeur într-un film porno

Roberto BolanoTârfe asasine (2001)

Editura: Curtea Veche, 2009

Traducere: Alina Cantacuzino

O carte de citit în tren, când trenul s-a înţepenit, noaptea, în mijlocui Nicăieriului, când, ridicând ochii din paginile cărţii, în confortul compartimentului luminat, nu vezi pe fereastră decât câmpia acoperită de zăpadă şi, în depărtare, lumini roşiatice clipind enigmatic, când nu mai ştii unde este precis graniţa dintre viaţa ta de om oarecare şi ceea ce citeşti, pentru că, la fel ca tine, personajele lui Bolano sunt pierdute în propriile lor vieţi de oameni oarecare care, uite, au devenit totuşi subiect de povestiri.

N-am prea multe de zis despre această colecţie de povestiri, cu excepţia faptului că pentru mine chilianul (în exil) Bolano, cumpărat dintr-o toană la Târgul de Carte Gaudeamus, s-a dovedit a fi revelaţia anului trecut. Lipsite de patosul, strălucirea decorurilor, erupţia de supranatural, suprasolicitarea emoţională etc. la care ne gândim când auzim despre scriitori proveniţi din această arie geografică (pe care îi iubesc, să fie clar, dar nu despre asta e vorba acum), povestirile lui Bolano reuşesc, cu un ton sobru, fără patos şi artificii, să capteze mici momente insignifiante din viaţa unui om şi să cuprindă, în acestea, cu economie de cuvinte, tristeţea şi singurătatea unei întregi vieţi, aparenta ei lipsă de speranţă şi, în acelaşi timp, un fel de farmec melancolic. Iată un exemplu:

(…) Belano îşi aminteşte un poem de Gregory Corso, în care nefericitul poet american vorbeşte despre singura lui iubire, o egipteancă moartă de două mii cinci sute de ani, şi Belano îşi aminteşte faţa de copil al străzii pe care o avea Corso şi de o figură de artă egipteană pe care o văzuse cu mult timp în urmă pe o cutie de chibrituri, o femeie care iese din baie sau dintr-un râu sau dintr-o piscină şi poetul beat (entuziastul şi nefericitul de Corso) se uită la ea de pe celălalt mal al timpului, iar egipteanca aceea cu picioare lungi se simte privită şi asta e tot, flirtul între egipteancă şi Corso e scurt ca un suspin în vastitatea timpului, dar şi timpul şi îndepărtata lui aroganţă pot fi ca un suspin (…) – „Fotografii

(De fapt, mie mi se pare foarte mişto să fii capabil să te îndrăgosteşti de o egipteancă moartă de mii de ani, ceea ce spune, cred, multe despre mine).

Lumea lui Bolano este o lume de dezrădăcinaţi. Toate sau aproape toate personajele sunt exilate din propria lor ţară şi incapabile să se ancoreze undeva sau de cineva. Unica relaţie fericită este cea între un necrofil şi fantoma răposatului de care acesta a profitat ( într-una dintre puţinele povestiri cu adevărat supranaturale din colecţie). Nesfârşitele monoloage încrucişate  împrumută doar o aparenţă de dialog, pentru că, la Bolano, personajele nu prea reuşesc să comunice, ba, mai mult, par adesea  incapabile de a găsi ceva demn de povestit despre propriile vieţi, dovadă că, şi în acele povestiri scrise la persoana întâi, naratorul nu ne vorbeşte despre el însuşi ci despre altceva sau altcineva. Povestitorul este asemenea regizorului neamţ de filme porno („Prefigurarea lui Lalo Cura”) care se distribuie pe sine doar în rolul de voyeur în aceste producţii: un personaj secundar, privind cu necruţare zbaterea inutilă a celor din jur, în toată goliciunea lor interioară.

AVERTISMENT: Există riscul să nu daţi de gustul lui Bolano de la început. Primele câteva povestiri s-ar putea să vi se pară nesărate. Perseveraţi! După care, întoarceţi-vă şi recitiţi-le din nou.

P.S. De câtva timp mă lupt cu nişte insomnii tembele şi insistente. Ca efect al lor, este posibil să fi fost incoerentă în cele de mai sus sau să fi întrebuinţat greşit expresii, fără să îmi dau seama. Dacă s-a întâmplat aşa ceva, îmi cer scuze.