Posts from the ‘Cărţi: Nici bună nici rea’ Category

Jorg of Ancrath: violator sau băiat de treabă?

prince of thorns Mark LawrenceThe Broken Empire Trilogy

O trilogie controversată din start, The Broken Empire a lui Mark Lawrence începe bine (Prince of Thorns, publicat la noi anul trecut de Editura Trei), continuă ok (King of Thorns) și se încheie cu un roman plin de meandre inutile și de sărituri în timp uneori obositoare (Emperor of Thorns) pe care de mult l-aș fi lăsat din mână dacă nu ar fi fost personajul principal care mi s-a părut interesant. Pentru că – și așa se explică probabil în mare parte controversele din jurul cărții – Jorg of Ancrath este, cu adevărat un om rău, așa cum sunt oamenii răi în viață și nu în cărți.

Ca să vă faceți o idee despre cadrul general, imaginați-vă o lume în ruine, după o catastrofă care a redus actuala civilizație la o ruină de mult uitată, peste care au înflorit noi state feudale. Amintirea noastră mai bântuie sub forma identităților virtuale uitate în computere pe care doar din întâmplare cineva mai află cum să le folosească și în locurile radioactive presărate ici-colo pe fața lumii. Acțiunea se petrece într-o Europă din care întrevedem fragmente, în care nume vechi (Roma, Wyen) alternează cu nume noi. Există creaturi mutante, morții nu stau unde i-ai lăsat, tehnologia străveche frizează magia, așa că atmosfera de fantasy e asigurată.

Și oamenii răi au sentimente. Doar că pe ei asta nu-i împiedică

Eroul principal, Jorg, are 14 ani la începutul seriei și vreo douăzeci mi se pare la final. După ce la numai zece ani și-a văzut mama și fratele mai mic asasinați sub ochii lui și după ce tatăl său, rege peste Ancrath, a acceptat, diplomaticește, o compensație în locul răzbunării, tânărul prinț moștenitor fuge de acasă, alăturându-se unei bande de tâlhari la drumul mare. După patru ani în care ajunge să preia comanda acesteia se întoarce dornic să-și preia tronul – sau, mă rog, un tron, că doar n-o să facă mofturi. Evident că regele, considerându-l pierdut, s-a recăsătorit și așteaptă un copil, așa că revenirea fiului rătăcitor nu e motiv de bucurie. Faptul că se îndrăgostește de mătusă-sa vitregă, Katherine, nu-i e de niciun ajutor lui king of thornsJorg. Pe de altă parte, nici el nu dorea împăcare, ci răzbunare.

Treaba-i că eroul nostru e cu adevărat un om rău. Înrăit, mai degrabă, având în vedere prin câte a trecut, dar asta nu-l face mai puțin letal. Jorg e capabil să distrugă orașe din simplu calcul strategic, să ucidă cu pragmatism (chiar persoane care nu-l atacau), să salveze un copil de la moarte dar cu reținere și lăsându-l apoi în voia sorții, să-ți rupă degetul numai pentru a te învăța că nu trebuia să i-l întinzi în primul rând și apoi că, dacă tot i l-ai întins, mai bine ți-l rupeai tu câștigând un avantaj decât să ți-l rupă el înfrângându-te. Marii conducători au fost, în general, oameni cu destul de puține scrupule, orice ar încerca să ne convingă literatura fantasy.

Citește mai mult…

Anunțuri

Be gone, girl!

Gillian FlynnGone Girl (2012)

În română: Fata dispărută (editura Trei, 2014)

Cred că sunt singura din tot Internetul căreia nu i-a plăcut Fata dispărută. Așadar n-am de gând să-mi pierd foarte mult timp cu recenzia la cartea asta, mai ales că, vorba lui Tudor Ciocârlie, nu e Crimă și pedeapsă de Dostoievski. E o carte bine scrisă și se citește cu plăcere, chiar cu interes pe alocuri, deși la un moment dat mi s-a părut că era mai lungă decât o ținea suflul. Problema este că autoarea a încercat să scrie mai multe cărți într-una și nu prea i-au ieșit toate. Rezultatul este inegal și, de la un moment dat, devine acut sentimentul că ai în mână o carte scrisă numai cu gândul de a mai livra un twist la câteva pagini.

SPOILERE!

Cartea nr. 1. O căsnicie modernă nereușită. Când începe romanul, Amy Dunne dispare, exact în ziua celei de-a cincea aniversări a căsniciei ei cu Nick. Toate indiciile par să ducă spre el. Inițial, ne apropiem de acest mariaj din două direcții: dinspre capătul ei cu defect, prin perspectiva lui Nick și dinspre momentul de început, prin jurnalul lui Amy. Jurnalul se va dovedi a fi un fals, care nu o relevă pe Amy cea reală, dar cu toate acestea el ilustrează un anumit tip de căsnicie – femeia supusă în varianta 2.0, că doar nu credeați c-a dispărut odată cu patriarhatul.

Cartea asta mi-a plăcut cel mai tare. Din punctul meu de vedere ăsta era subiectul, romanul polițist putea lipsi. E o fișă de temperatură care consemnează amăgirile unei generații. O generație intoxicată de industria cinematografică și a publicității, dar și de un anumit tip de romane – și poate și self-help books – care crede că fericirea constă într-o anumită rețetă din care toate punctele trebuie bifate, fără să-și dea seama că din asemenea ingrediente poți să prepari o singură chestie: nefericirea. Nici nu l-a cunoscut bine pe Nick și Amy deja visează că prima replică pe care el i-a adresat-o va rămâne una dintre glumele de cuplu dintre ei, deși n-are de unde ști atunci dacă vor fi un cuplu. Dacă el a uitat un detaliu anume care pe ea a impresionat-o, ea interpretează asta drept un semn că n-o iubește, deși nu întotdeauna ceea ce e intens pentru un partener e la fel și pentru celălalt. Iar presiunea asta perpetuă la care îl supune pe Nick îl determină pe acesta să se îndepărteze de soție. Pe de altă parte, ironie, când Amy dă peste un iubit care e atent, ține minte ce-i plăcea, îi face surprize etc, realizează că nu asta își dorea de fapt și că soțul ei cel neatent dar care-i dădea atâta libertate de mișcare era de preferat. Că, poate, să știi o femeie atât de în detaliu înseamnă să fii obsedat de ea și că un obsedat nu e de dorit ca partener.

Pe scurt, cu toată inteligența ei prodigioasă, Amy habar n-are ce vrea. Și ca atâția alții din generația răsfățată, hedonistă și iresponsabilă de dinainte de criza economică, nu-i capabilă să-și asume răspunderea pentru situația în care se află, gata să dea vina pe alții, pe soț, pe părinți pentru fundătura în care se găsește în căsnicie și în viață.

Citește mai mult…

Masele și Canetti

Elias Canetti – Masele și puterea (1960)

Titlu original: Masse und Macht

Editura Nemira, 2010 (ediția a II-a)

Traducere Amelia Pavel

Cred că n-aș fi scris nimic despre cartea lui Canetti dacă nu ar fi fost protestele astea, pentru că am citit-o în octombrie anul trecut, n-am avut atunci timp să scriu despre ea și, de altfel, am fost și cam dezamăgită. Problema este că Elias Canetti este și scriitor, iar această carte este lucrarea unui antopolog, nu a unui specialist în psihologia socială, și aceste lucruri, mi se pare, se reflectă asupra calității textului.

În primul rând, cartea este înclinată mai degrabă către acumularea de anecdote și exemple povestite pe larg decât către teoretizare. Ilustrarea unei teorii cu istorioare și exemple e o idee bună, dar nu când acestea se întind pe un asemenea spațiu încât cititorul uită ce anume aspect voiau acestea să ilustreze. Apoi, lucrarea se referă mult prea puțin la comportamentul și formele de organizare și de manifestare ale maselor în epoca modernă și prea mult la istorie și prea multe exemple sunt alese din cadrul unor societăți tribale, primitive.

Nu în ultimul rând și cel mai supărător pentru mine, lui Canetti îi alunecă mult prea ușor piciorul în literatură. Asta face ca, pe de o parte, cartea să fie scrisă frumos și într-un limbaj accesibil. Pe de altă parte, însă, asta mai știrbește din acuratețea științifică, așa cum se întâmplă de exemplu când autorul emite teoria conform căreia omul primitiv a venit cu ideea de masă, de colectivitate și a început să trăiască așa după ce a luat model de la lupi și de la cirezile de bivoli și alte copitate d-astea sălbatice. Ei, uite, eu, care nu-s savant, cred că omul nu a luat ca model pe nimeni, cred că, pur și simplu, așa cum instinctele altor specii le determină să trăiască în colectiv, un instinct asemănător a făcut ca oamenii să fie ființe sociale și nu singuratice.

Cu toate astea, cartea merită citită din mai multe motive, cel mai ușurel dintre ele fiind că o bună parte dintre exemplele date sunt instructive și interesante. De exemplu, portretul unui sultan pe nume Muhammad Tuglak care, la un moment dat, s-a supărat atât de crunt pe supușii săi din Delhi încât a cumpărat de la toți locuitorii săi toate casele și proprietățile, le-a plătit, apoi le-a ordonat tuturor să părăsească orașul, pe care, în loc, l-a repopulat cu locuitori din alte orașe.

Al doilea motiv este că unele dintre mecanismele care pot fi întrevăzute în spatele ritualurilor triburilor africane funcționează sub o altă formă și în societatea de azi. Canetti nu o spune, dar cine urmărește cât de cât ritualurile politice moderne își poate da seama: un rege african este un simbol al prosperității, iar candidații la președinție ce propun? mai multă prosperitate; anumite triburi își omorau regii după șapte ani – noi, mai pașnici, avem mandate limitate; într-un alt caz, regele nu trebuia să manifeste nicio slăbiciune, lucru pe care nici omul modern nu-l iartă liderilor săi.

Apoi, chiar așa dezorganizate cum sunt lucrurile, tot acumulezi informație din carte. În timp ce o citeam, un acționar al firmei unde lucrez a mai cumpărat niște acțiuni, care i-au dat mai multă greutate, și  a ținut să ne adune și să ne țină un discurs. Iar eu mă gândeam ce rost are acest ritual, că doar oricum el avea și înainte un cuvânt hotărâtor de zis și oricum, că vorbea sau nu cu noi, tot aia era.  După care mi-am adus aminte ce scria Canetti despre faptul că acela care deține puterea nu se mulțumește cu asta, ci simte nevoia să-i facă și pe alții să-l vadă exercitând-o.

Plus alte lucruri foarte interesante, cum ar fi abordarea religiei ca o formă de manifestare a maselor și explicații cu privire la anumite manifestări ale oamenilor ca masă. Dar despre astea într-o altă postare, că acum m-am întins din cale-afară.

La ce e bună arta conversației

Glenway WescottȘoimul rătăcitor – O poveste de dragoste (1940)

Titlu originalThe Pilgrim Hawk – A Love Story

Editura Univers, Colecțiile Cotidianul, 2009

Traducere Dana Covăceanu

Un triunghi amoros format dintr-o femeie, un bărbat și un șoim, în care rolurile nu sunt distribuite așa cum te-ai aștepta. Cartea asta  m-a lămurit pe mine la ce era bună arta conversației și de ce englezii îi dădeau atâta importanță. Pentru că pe parcursul întregului roman – de altfel foarte scurt – personajele vorbesc  în aparență despre îmblânzirea unui șoim, dar, de fapt, despre relațiile și tensiunile din cadrul cuplului principal: unul de aristocrați irlandezi de vârsta a doua, fără altă ocupație decât aceea de a călători, a vâna și a face vizite.

În aparență, pe parcursul după-amiezei pe care aceștia și-o petrec la un conac din Franța, la niște prieteni americani, centrul discuției este cea mai proaspătă pasiune a doamnei: șoimul pelerin Lucy și tentativele acesteia de a-l îmblânzi. Printre rânduri, se poartă de fapt o dezbatere acerbă despre o grămadă de alte lucruri, cum ar fi constrângerile căsniciei, sacrificiul libertății personale în favoarea confortului, dorința de a evada din cadrul strâmt al acestei vieți și abilitatea de a nu lăsa lesa nici prea lungă, nici prea scurtă.  Inițial credem că șoimul metaforic este bărbatul, îmblânzit de parteneră, căutând să regăsească temporar iluzia libertății prin escapade cu băutură și scandal – atât cât îi stă bine unui gentleman irlandez de la țară – în timp ce soția încearcă să-i organizeze călătorii și distracții pentru a-l face să uite de curelușa atașată de picior. Constatăm însă, pe parcursul după-amiezei petrecute la conacul francez, că, de fapt, în ciuda acceselor sale de violență, bărbatul a fost complet îmblânzit, că adevărata sălbăticiune, tânjind după înaltul cerului și după plăcerile vânătorii este de fapt femeia, și că această sălbăticie este atât de adânc gravată în sufletul ei, sub spoiala de civilizație, încât soțul nu va reuși niciodată s-o îngrădească decât pentru a o face să izbucnească în alte forme.

Nu-i o carte extraordinară, dar este de admirat măiestria cu care scriitorul reușește să redea toate acestea sub aparența unei conversații mai tot timpul civilizate, dintr-o după-amiază banală.

Fâs cu mulţi aburi

Dar măcar mi-a plăcut coperta...

Cherie PriestBoneshaker (2009)

Cherie Priest a afirmat la un moment dat că, scriind Boneshaker, a încercat să creeze un magnum opus – cu alte cuvinte Romanul, cu majusculă – al genului steampunk. Faţă de acest obiectiv am două lucruri de declarat: 1. e frumos ca oamenii să aibă ambiţii mari şi 2. din păcate, Boneshaker demonstrează că ambiţia singură nu-i întotdeauna de ajuns. Şi-i păcat, căci pe alocuri cartea chiar e mişto, ideea e mişto, numai că-i lipseşte scânteia.

Acţiunea se petrece într-o Americă alternativă, unde războiul de secesiune durează şi nu promite să se mai termine. Plătit de ruşi, care vor să facă faţă goanei americane după aur exploatând propriile rezerve din partea lor de Alaska, inventatorul Leviticus Blue a creat o maşinărie – numitul Boneshaker – menită să-şi croiască drum prin gheţuri până în adâncul solului. Din păcate, la primul test de laborator ceva a mers prost şi maşinăria a distrus vreo două cartiere din Seattle, eliberând din sol un gaz care transformă oamenii în zombi. Şaisprezece ani mai târziu, supravieţuitorii trăiesc la periferia oraşului, părăsit şi înconjurat de un zid astfel încât să nu-l poată trece nici gazul, destul de dens, nici zombii dornici de carne proaspătă.

Povestea ce ni se spune este cea a lui Zeke, fiul adolescent al inventatorului, care este dornic să-şi dezvinovăţească tatăl dispărut şi transformat de ostilitatea populară într-un soi de monstru. Aşa că se aventurează în oraşul închis, în speranţa că va găsi dovezi care să cureţe reputaţia părintelui său. Briar, mama sa, va intra la rândul său în oraş, în încercarea de a-l găsi. Urmează o serie de aventuri şi urmăriri cu zombi flămânzi şi nu numai, căci, bizar cum ar părea, în subsolurile oraşului trăiesc oameni, o întreagă lume subterană la propriu, al cărei tiran este doctorul şi inventatorul Minnericht. Care ar putea sau nu să fie tatăl lui Zeke…

Cum ziceam, ce poate fi mai cool? Ăăăă, nooooot! Citește mai mult…

Şi ce cap frumos răsare, nu-i al meu? al meu e oare?

David MarusekVânătoarea de capete (2005)

Editura Tritonic, 2008

Traducere Cristina şi Ştefan Ghidoveanu

Cartea asta te poate ajuta să-ţi faci o idee despre efectul pe care l-ar avea asupra ta contactul cu societatea viitorului, dacă s-ar inventa criogenia şi te-ai îngheţa pentru câteva sute de ani. Cam acelaşi şoc cultural l-ai avea la ieşire şi cam tot atât de pierdut te-ai simţi între-un univers hipertehnologizat, ale cărui reguli le-ai constata din mers. Tehnologii cibernetice extrem de avansate, inginerie genetică, maşinării electronice care scanează oamenii pentru a vedea dacă structura celulară nu le-a fost virusată, oameni clonaţi în serie, în funcţie de trăsăturile lor psihice şi fizice, astfel încât să fi capabili să execute anumite meserii (avem belinde, evangeline, russi, jane). Plus oameni capabili, graţie nanotehnologiei, să se menţină tineri secole de-a rândul sau chiar să rămână, fizic vorbind, la stadiul de copil (exploatând astfel nostalgia adulţilor, în condiţiile în care naşterile sunt limitate).  În fine, lumea este imaginată minuţios şi coerent.

În acest cadru, Elleanor Starke o personalitate politică influentă, este asasinată. Miza este legată de colonizarea altor planete şi e destul de complexă. În principiu, graţie tehnologiilor avansate, oamenii pot fi regeneraţi dacă măcar capul este salvat. Din păcate, Elleanor moare ca urmare a prăbuşirii navetei cu care se deplasa şi rămăşiţele nu-i mai sunt găsite. Grav rănită, fiica şi moştenitoarea acesteia scapă cu viaţă – al ei e capul din titlu şi în jurul lui se declanşează o bătălie juridică şi nu numai, pentru că de viaţa sau moartea ei depinde continuarea proiectului de colonizare, menit să ofere o şansă atât omenirii, cât şi Pământului, cărora nu le prea merge bine împreună.

Prea mult şi prea puţin

Lumea lui Marusek e atât de complexă încât nu prea mai e loc de personaje în ea. Nu în acest roman, cel puţin. Elleanor, politiciana influentă şi carieristă – da cu suflet bun – nu depăşeşte condiţia unei siluete de carton. O percepi  în permanenţă ca pe un personaj, nu ca pe o persoană. Cât despre fiica ei, al cărei cap este vânat, nu poţi simţi nicio simpatie pentru juna criogenizată şi ca urmare prea puţin îţi pasă dacă o salvează cineva sau nu. Lucrul putea fi evitat uşor, prin inserarea unor amintiri despre ea care să ne prezinte personalitatea fetei, să simţim că se pierde o fiinţă umană. Marusek e prea ocupat în schimb să ne descrie pe zeci de pagini manevrele unor albine electronice – dispozitive care au rolul lor în povestire dar totuşi! – ca să-şi mai aducă aminte să nu-şi trateze miza principală ca pe un dispozitiv mecanic.

Nu mai povestesc despre punctul culminant când are loc o serie mult prea mare de coincidenţe – ştiu că e recuzită de roman asta dar zău că au fost prea multe.

În plus sunt câteva intrigi secundare, cum ar fi cea a cartelului Kodiak (că nici familiile nu mai sunt ce erau), care nu au niciun rol în economia cărţii. Nu adaugă nimic povestirii – decât pagini în plus – din punctul meu de vedere. Asta e, când vrei să arăţi prea mult dintr-o lume, dintr-odată, că rişti să arăţi  prea puţin din ceea ce contează şi prea multe aspecte colaterale. Înţeleg că autorul ar fi fost preocupat aici să creioneze lumea şi că în continuarea sau continuările romanului o să mai înnoade nişte căpeţele lăsate mult prea libere aici. Numai că eu una simt că nu mă mai interesează; o să invoc scuza aia cu femeile şi tehnica şi o să mă întorc în cutiuţa mea criogenică.

Motivul pentru care n-am băgat romanul la categoria „Pierdut timp, îl declar nul” este povestea evangelinelor şi a russ-ilor. Serie redusă de clone, caracterizate prin empatie, concepute iniţial drept companioane şi confidente ale femeilor bogate, evangelinele se luptă să-şi găsească un nou rol şi o nouă funcţie în societate, unde „specializarea” lor nu mai are căutare. În timp ce Frank, o clonă masculină de tip russ, încearcă să realizeze ce anume este caracteristic genetic seriei sale şi ce anume este doar obişnuinţă, comoditate, tradiţionalism, ceea ce împiedică seria să evolueze. Impersionant şi aş mai fi citit despre asta. Dar autorul a avut alte opţiuni.

În final, nu pot să nu zic ceva despre traducători, Cristina şi Ştefan Ghidoveanu, care, cu acest roman, s-au plasat pe primul loc în Clasamentele Cititor SF în 2008, evident la categoria „cea mai bună traducere”. În 2008 n-am votat – nici nu citisem romanul încă – dar dacă e să-mi dau şi eu cu părerea retrospectiv aş zice că au meritat pe deplin prima poziţie. Romanul este complex, are termeni tehnici complicaţi, uneori bazaţi pe combinaţii de cuvinte, aşa că probabil nu a fost o muncă uşoară şi, dacă textul curge armonios în limba română, trebuie să mulţumim traducătorilor pentru o treabă bine făcută.

Incredibil de imposibil

Saul BellowHenderson, regele ploii (1958)

Editura Polirom, 2007

Traducere Vali Florescu

Dacă vreţi o carte despre un bogătaş american care se simte nemulţumit de goliciunea vieţii lui, pleacă în Africa şi află, aproape de natură, noi sensuri ale vieţii… citiţi Hemmingway. Dacă însă vreţi o carte despre un asemenea american care pleacă în Africa bou şi se întoarce vacă, atunci aţi nimerit romanul potrivit. Puneţi-vă comod o perniţă la spate şi nu luaţi nimic în serios. Bun, acum sunteţi gata.

Adevărul e că Henderson este, în esenţa lui, un personaj de tragedie, chiar de  tragedie greacă – aia în care personajele erau condamnate în virtutea caracterului lor, adică fiind ceea ce erau nu puteau face decât ceea ce făceau, indiferent de preţul plătit. Cam aşa e şi milionarul nostru, sincer în disperarea lui de a afla un rost vieţii dar condamnat la ratare din cauza firii sale entuziaste, exaltate, pripite. Din păcate, acelaşi Henderson reuşeşte, din cauza exaltărilor sale, să se pună în situaţii atât de ridicole de fiecare dată, încât e greu să-i mai iei în serios disperarea.

Larger than life

Problema lui Henderson e una simplă şi imposibil de rezolvat: omul nu s-a născut nici în epoca potrivită, nici în clasa socială potrivită cu firea lui dar acum nu are cum să dea înapoi. E croit prea pe larg – mare de înălţime, depăşind suta de kilograme, violent, incapabil să-şi trăiască emoţiile şi entuziasmele altfel decât copleşitor. Eu una sunt convinsă că insul, cu statura sa imensă, forţa lui uriaşă şi vitalitatea lui sălbatică ar fi fost foarte fericit în calitate de cruciat, de năvălitor barbar rotind securea deasupra capului sau măcar în calitate de pădurar sau fermier sau orice alt individ care consumă o grămadă de energie prin munca fizică şi restul în bătăi la bar.

Din păcate, Henderson este o brută bogată, mai rău, un moştenitor bogat, nici măcar nu a muncit el să adune averea pe care o are. Ca urmare, îi lipseşte un scop în viaţă. Ar vrea să trăiască şi el cu un rost, să fie util sau, cum ar fi spus un alt personaj de-al lui Bellow, „muream să făptuiesc binele„. Numai că nu ştie ce anume ar putea face şi, ca urmare, la 56 de ani, pleacă în Africa, în speranţa că necunoscutul îi va oferi câteva răspunsuri. În plus, o voce în el strigă „Vreau, vreau, vreau”, fără a-i spune şi ce vrea, imensa lui vitalitate refuză să se resemneze odată cu vârsta şi să se împace cu gândul morţii.

Bine-nţeles că, odată ajuns în Africa, Henderson se aruncă plin de bune intenţii în tot felul de păţanii ridicole. Mai întâi ajunge la un trib şi, încercând să-i scape de o invazie de broaşte, reuşeşte să-i scape totodată şi de rezerva de apă a tribului. Omul se căieşte singur, se aruncă pe jos, cere să fie omorât… dar cumva reuşeşte să nu înveţe nimic din păţanie. Ca urmare, mai târziu îl vom vedea în postura ridicolă de rege al ploii, alergând gol puşcă printr-un sat african, împreună cu o escortă de femei înarmate cu bice. O scenă în care personajul suferă atât de mult în interior şi este atât de ridicol în afară încât am încercat fără prea mare succes să-mi imaginez cine putea ar fi actorul care, într-o eventuală ecranizare, să fie capabil să o scoată la capăt. (Poate John Goodman dacă ar juca aşa cum a făcut-o în „Barton Finch„, cred). Şi tot aşa, că nu e ăsta sfârşitul ridicolului când vine vorba de Henderson.

Struţocămila ca gen literar

Chestia este că omul e conştient de propriul său ridicol şi, el fiind naratorul, atunci când nu-şi exprimă frământările sufleteşti face un mişto crunt de sine. Efectul este un dezechilibru al cărţii, care nu este nici cal, nici măgar, neputându-se decide nici să ne povestească lucruri serioase într-un mod complet comic, nici să ne povestească totul în cheie serioasă. Ca urmare, romanul nu funcţionează 100% ca relatare umoristică şi chiar mai puţin ca istorie a unei iniţieri, fie ea ratată sau reuşită.

Cât despre revelaţia finală a lui Henderson, eu una am citit şi am recitit şi n-aş putea spune în ce constă ea. De unde impresia mea că acţiunile lui Henderson din final nu sunt dictate de găsirea vreunui adevăr, ci sunt doar o contrareacţie firească a oricui când s-a confruntat cu moartea altcuiva. În asemenea împrejurări, devenim conştienţi de norocul nostru de a fi vii şi viaţa şi lucrurile obişnuite capătă pe moment altă valoare în ochii noştri. Este o reacţie firească, este reafirmarea violentă a vieţii în contextul morţii – dar nu-i o revelaţie de niciun soi. Este o trăire primitivă, de moment, oricât am raţionaliza-o, nu un adevăr spiritual găsit cu trudă. Sigur, Henderson poate să creadă altceva, poate să simtă că a înţeles un lucru dar noi, care l-am mai văzut de-a lungul romanului pradă sigură a tot soiul de entuziasme cu final păgubos, putem rămâne sceptici în faţa acestei aşa-zise revelaţii.

Mă rog, el să fie fericit!

Au existat unii care l-au comparat pe Henderson cu Don Quijote, studiul e aici.

Iar un rezumat al reacţiilor critice la romanul lui Bellow, aici.

Cald, călduţ…

Roland ToporLocatarul himeric, Nemira (2009)

Asta-i aia caldă, ceea ce, pe canicula asta, e de rău. Este vorba despre un tânăr care se mută cu chirie într-un apartament, după ce locatara de dinaintea sa încercase să se sinucidă. Tânărul începe să creadă că (sau poate să observe cum, depinde pe cine crezi), încetul cu încetul, vecinii săi încearcă să-l transforme în… fosta chiriaşă sinucigaşă (care între timp murise la spital).

Treaba e că, dacă vreau absurd kafkian îl citesc pe Kafka, romane cu case stranii sau vecini cu scopuri oculte am mai citit şi încă mai neliniştitor scrise – aici totul e oarecum birocratic, e un soi de horror birocratic, ca să zic aşa, deşi autorul nu este asimilat genului – iar când este vorba despre felul în care se simte, din interior, transformarea cuiva în cu totul altă persoană, Philip K Dick a reuşit să redea mult mai bine situaţia, în, de exemplu, „A scanner darkly”, tradus la noi, tot de Nemira, cu titlul „Substanţa M”.

M-a lăsat cu totul nepăsătoare, ca să nu zic că, pe alocuri, m-a şi plictisit. Probabil că la momentul când a fost scrisă o fi fost altceva dar până la întâlnirea mea cu ea s-au mai scris atâtea cărţi şi scenarii de film pe temă, unele bune, unele proaste, şi peste destule dintre ele am dat şi eu.

Joey GoebelTorturaţi-l pe artist, Humanitas (2008)

O carte de vacanţă, care mi-a amintit foarte mult de Chuck Palahniuk (mi se pare că Goebel, de altfel, îl admiră) şi pe alocuri, vag, de Kurt Vonnegut. Sigur, Goebel nu este nici Palahniuk, nici Vonnegut, ca urmare romanul său se încadrează la categoria „divertisment decent”. Decent, adică OK dar nu o chestie capitală.

Ideea cărţii este cea din titlu: torturarea deliberată a artistului, astfel încât din suferinţa sa să se nască Artă. Un magnat al industriei divertismentului, exasperat de proasta calitate a muzicii şi a filmelor, decide să înfiinţeze Noua Renaştere, o fundaţie care are exact acest scop: identificarea geniilor încă din copilărie, educarea lor după cele mai înalte principii artistice şi, în acelaşi timp, orchestrarea de suferinţe corespunzătoare. Impresarii artiştilor „renascentişti” trebuie, pe de o parte, să le negocieze acestora vânzarea operelor lor revoluţionare dar să le şi facă viaţa grea, făcându-i să fie părăsiţi de iubite, prieteni, familie şi, în general, spulberându-le deliberat orice urmă de fericire, pentru a-i menţine într-o stare de disperare creativă.

Romanul este alert, are replici amuzante, deşi de la un moment dat devine oarecum previzibil. Mi-ar fi plăcut ca Vincent, artistul torturat astfel, să fi găsit o persoană care să fie mai greu de îndepărtat, astfel încât impresarul său să aibă reale bătăi de cap. Aşa cum e scris, însă, totul devine un soi de demonstraţie, se simte că decorul, ca să zic aşa, e de mucava.

Chestia este că romanul e o capcană. Citeşti o carte care declară că este împotriva artei de duzină şi tu, care eşti convins de bunul tău gust, cum altfel, te simţi validat în alegerile tale prin faptul că o citeşti şi o aprobi. Or tocmai asta este diferenţa fundamentală între Goebel – aşa cum scrie aici, cel puţin – şi Palahniuk: Palahniuk te face să-ţi pui întrebări şi să te simţi al naibii de incomfortabil cu propria persoană.

Şi ce putea să iasă de aici…

Ismail KadarePalatul viselor (1981)

Editura Humanitas, 2007, Colecţia Raftul Denisei

Traducere Marius Dobrescu

Până pe la jumătate, am fost convinsă că am dat peste acel Kadare care m-a încântat cu „Generalul armatei moarte” sau cu „Aprilie spulberat” şi nu peste cel care m-a dezamăgit cu „Florile îngheţate din martie” (ce titlu frumos şi ce poveste derizorie!). Şi premisele erau promiţătoare. În Imperiul Otoman există Tabir Saray, Palatul Viselor. Acesta adună şi analizează visele tuturor supuşilor imperiului, pentru că nu se ştie niciodată cui anume îi va trimite divinitatea un semn sau o prevestire de importanţă capitală. Instituţia este organizată după toate regulile unei birocraţii, are departamente precum Primirea, Sortarea, Interpretarea, palatul însuşi este un labirint tăcut pe unde un nou venit se poate uşor rătăci, atmosfera este, în permanenţă, vag neliniştitoare.

Se spune despre Palat că este instituţia care conduce cu adevărat Imperiul şi ar putea fi aşa, atâta timp cât oamenii nu mai sunt singuri nici în vise şi atâta timp cât puterea îşi bazează deciziile pe interpretările date viselor profetice de angajaţii acestei instituţii.

În acest loc ajunge să lucreze tânărul Mark-Alem, provenit dintr-o familie albaneză care a dat mulţi dregători de vază Imperiului otoman şi a cărei istorie de bogăţie, glorie şi moarte violentă se confundă cu cea a statului pe care îl slujeşte. Quyprillii au pierdut de mult legătura cu Albania natală şi află cu surpriză că neamul lor are o baladă care circulă prin Balcani. În timp ce un văr intreprinzător decide să aducă rapsozi albanezi care să cânte această baladă la o sărbătoare de familie, Mark-Alem se cufundă din ce în ce mai mult în lumea viselor celorlalţi, care începe să i se pară mai puternică şi mai vie decât lumea reală. Grija de a nu greşi, dificultatea de a fi sigur că a dat interpretarea corectă viselor îl rod în fiecare zi.

Kadare redă foarte bine climatul de nesiguranţă şi coşmar în care lucrează funcţionarii Palatului. E ceva kafkian în atmosfera romanului, deşi autorul spune că a fost inspirat mai degrabă de Infernul lui Dante şi că a dorit să-şi creeze propria lui versiune.

Problema începe din partea a doua a cărţii, când cele două fire epice ar trebui să se unească. Ele se unesc dar într-un mod neclar, neconvingător, lacunar, ca şi cum autorul nu ar fi vrut sau nu ar fi putut să dezvolte mai departe cadrul creat cu atâta măiestrie. Forţa epicului dispare, fantasticul coşmaresc îşi pierde puterea, iar personajul principal nu are capacitatea de a duce naraţiunea pe umeri nici prin acţiune (căci nu acţionează), nici prin disperare, nici prin eşec, asistând abulic la cele ce se petrec. Treaba-i că una e să fie personajul abulic şi alta e să fie povestirea aşa. Păcat. Ar fi putut ieşi o minunăţie.

Chiar şi pe jumătate ratat, romanul tot s-a demonstrat a fi prea mult pentru regimul lui Enver Hodja, care l-a interzis. Palatul Viselor, cu birocraţia sa şi cu intruziunea sa în intimitatea oamenilor, amintea prea mult de instituţiile represive ale comunismului.

Oricum, oarecum dezamăgită de ceea ce ar fi putut fi un roman puternic, îmi plasez speranţele pe „Mesagerul ploii„, pe care am de gând să-l cumpăr la Bookfest.

RECOMANDARE DE SERVIRE

MadonnaBedtime story

Pentru că, undeva în viitor, cam aşa ar fi putut ajunge să arate Palatul Viselor.

Noi, în oglindă

Margaret AtwoodOryx şi Crake (2003)

Editura Leda, 2008

Traducere: Florin Irimia

Cu riscul de a lua huiduieli la scenă deschisă, pe mine cartea asta nu m-a prins deloc. Le-am mai văzut, pe toate acestea, şi mult mai bine executate. Dacă vorbim despre lupta disperată pentru supravieţuire într-un peisaj post-apocaliptic, „Drumul” lui McCarthy redă mult mai bine senzaţia de singurătate, dezolare şi lipsă de speranţă. Dacă vrem o lume în care literatura, arta şi valorile umane au pierdut terenul în favoarea unui egoismului şi a unui hedonism retardat, avem Mockingbird” de Walter Tevis. Dacă ne interesează subiectul savantului care salvează Pământul distrugând omenirea, James Tiptree Jr. a tratat tema mult mai necruţător şi mult mai eficient şi nu i-a trebuit un roman pentru asta, ci numai câteva pagini, în nuvela „The last flight of dr. Ain”. Atwood însăşi este mult mai dură şi mult mai fascinantă şi imaginaţia ei zboară mult mai liber în „Povestea cameristei şi chiar şi în romanul-din-roman ce apare în Asasinul orb”.

Asta nu înseamnă, însă, că romanul nu are calităţi. Nuş cum face Atwood dar aproape că n-are cum să creeze o carte care să fie total insignifiantă. Şi dacă povestea lui Snowman, unic supravieţuitor şi unicul prieten al savantului care a distrus umanitatea, eliminând-o în favoarea unei specii îmbunătăţite genetic, crakerii, nu mi se pare cine ştie ce, critica moravurilor societăţii noaste actuale, aşa cum reiese din fiecare rând,  este acidă.

Rămas pe post de profet al noii specii, în numele demiurgului acesteia, Crake, Snowman îşi reaminteşte lumea de dinainte de dezastru şi, cum să vă spun, pre-apocalipsa, la Atwood, arată ca o post-apocalipsă cu acte în regulă. După cum admitea autoarea, n-a descris nimic din ceea ce nu există deja. Doar, putem observa, a împins totul până la ultimele consecinţe. Cei bogaţi (sau care, într-un fel sau altul reprezintă o valoare – savanţii de exemplu) trăiesc în enclave aseptice, preocupaţi de hrana sănătoasă, tratamente de întinerire, sex, pornografie şi alte asemenea distracţii banale, în timp ce, afară, restul omenirii se luptă cu foametea şi cu bolile, inclusiv cu tot soiul de viruşi „scăpaţi” de drăgălaşii de savanţi din laboratoare. Indiferenţa celor din laboratoare faţă de cei lăsaţi pe dinafara acestui sistem confortabil este soră bună cu indiferenţa cu care astăzi şi noi trăim confortabil în enclava aseptică a civilizaţiei în timp ce o bună parte dintre semenii noştri se luptă cu războaie şi mizerie şi boli care prin partea noastră de glob au fost eradicate. Şi nu poţi să te indignezi din pricina inconştienţilor lui Atwood fără se ajungi să te simţi cam inconfortabil.

Culmea ironiei lui Atwood, crakerii, moştenitorii Pământului curăţat de oameni,  ajung să întrupeze visul de aur al umanităţii, dacă acest vis de aur ar fi fost încredinţat spre împlinire unui diavol care, apoi, l-ar fi ruinat prin interpretarea literală a dorinţelor. Orice copil doreşte să fie adult, ca urmare Crakerii nu au adolescenţă, proces pe care demiurgul lor scrântit l-a eliminat. Ne temem de bătrâneţe şi ne agăţăm de tinereţe cât mai mult? bine, crakerii nu îmbătrânesc, e drept că şi mor la 30 de ani dar măcar mor tineri. Ne scot din minţi ritualurile de curtare şi am vrea dragostea simplificată sau căsătoria desfiinţată? S-a rezolvat: fiecare act sexual al crakerilor este o orgie între o femelă a speciei şi patru parteneri aleşi de ea. E drept însă că asta se petrece doar din când în cnd, când intră în călduri, dar de, nu le poţi avea pe toate! Nu au artă. Nu au umor. Dar nici nu le simt lipsa. Dacă asta e o viaţă sau nu, vedeţi în carte.

Şi un ultim motiv pentru care cartea merită totuşi citită este personajul Oryx, femeia pe care o iubesc atât Snowman, cât şi Crake. Dacă Crake nu este practic un personaj ci o schiţă, un clişeu al savantului nebun chiar, dacă Jimmy/Snowman e total neremarcabil, Oryx este reală: vie, puternică, misterioasă, nestatornică şi probabil mincinoasă dar numai de dragul jocului, tandră, exasperant de pragmatică atunci când bărbaţii ar vrea-o sentimentală, capabilă să ia partea bună a lucrurilor şi să supravieţuiască. O persoană şi nu un personaj, în ciuda faptului că apare mult mai puţin decât cei doi tolomaci-şefi. Mă rog, poate că lui Atwood, în general, nu-i ies  foarte bine personajele masculine, lucru lesne de înţeles atunci când priveşti şi prezinţi femeia ca pe o eternă victimă a celuilalt sex.