Posts from the ‘Cărţi: Note de lectură’ Category

Amanții cărților

Peter-Ilsted-Woman-Reading-by-Candlelight-1908

Peter Ilsted – Femeie citind la lumina lumânării

Alberto ManguelBiblioteca nopții (2006)

Titlu original: Libray at Night

Editura Nemira (2011)

Traducere: Anca Stoiculescu

E un soi de istorie a bibliotecilor cu începere din antichitate, trecând în revistă și diferitele sisteme de catalogare a cărților, biblioteci personale celebre, biblioteci cu cărți imaginare, ucigași de biblioteci (adică aceia care au ars cărțile), etc, totul în stilul fermecător și dezordonat al lui Manguel. Adversar al catalogării cărților pe colecții sau în ordine alfabetică și partizan al grupării lor după niște afinități pe care numai stăpânul bibliotecii le poate stabili, Manguel ne demonstrează în carte propria lui teză, aceea că o bibliotecă dezvăluie foarte multe despre firea posesorului. Ca urmare, nu avem o istorie cronologică a bibliotecilor, ci sărim în sus și-n jos prin timp, într-un soi de puzzle fermecător presărat cu digresiuni de tot soiul.

Mie astea mi-au plăcut cel mai mult. Mai ales acelea care arată până unde sunt dispuși oamenii să meargă de dragul cărților.

În anii 90, conducerea Bibliotecii Publice din San Francisco a decis să trimită la gropile de gunoi câteva sute de cărți, pentru că nu mai aveau unde să le țină. S-a decis să fie eliminate acelea care nu mai fuseseră solicitate de cititori de multă vreme. „(…) pentru a salva cât mai multe cărți cu putință, bibliotecarii curajoși se strecurau noaptea în incinta bibliotecii și însemnau volumele aflate în pericol cu date de retragere false”, ne povestește Manguel.

În 1702, islandezii sărăciți și înfometați dau buzna în bibliotecile țării și își fac haine din pergamente, inclusiv din cele două exemplare din Edda vechi de 600 de ani. Un cărturar danez – Islanda era sub stăpânire daneză pe-atunci, pare-se – s-a repezit întru salvarea operei și „i-au trebuit zece ani ca să-i dezbrace pe hoți și să reasambleze colecția”.

Un copil pasionat de cărți își vinde, la numai treisprezece ani, dreptul de primogenitură fratelui său mai mic: acesta va conduce afacerea familiei în locul lui și, în schimb, îi va da bani fratelui mai mare să-și cumpere câte cărți vrea. Târgul, făcut în copilărie, a fost respctat la maturitate.

 În 1990, guvernul columbian a înființat biblioteci mobile. Și cum, în unele sate, autobuzele nu ajungeau, au apărut bibliomăgarii, cărând în spinarea loc colecțiile de cărți dintr-o localitate în alta. Singura carte care n-a putut fi recuperată, ne spune Manguel într-un paragraf demn de Garcia Marquez (de altfel și el columbian), a fost Iliada, pe care locuitorii unui sat au refuzat s-o mai restituie. „Ne-au explicat că povestea lui Homer o reflecta întru totul pe a lor: era istoria unei țări sfâșiate de războaie, unde zeii turbați hotărau soarta unor oameni care nu știau niciodată cu exactitate de ce luptau sau când aveau să fie omorâți”, spun bibliotecarii.

Asta-i sfâșietoare. Într-un lagăr pentru copii care a existat o vreme la Birkenau, funcționa, nu se știe cum, o bibliotecă clandestină conținând nouă sau zece cărți. În fiecare seară, cărțile, precum și alte lucruri de valoare – medicamente, ceva mâncare – erau date în grija uneia dintre fetele mai mari. Aceasta trebuia să le ascundă, într-un loc diferit în fiecare noapte. Cărți interzise – sau arse – de naziști se găseau uneori în lagărele de concentrare.

Și ar mai fi multe de spus despre cartea asta: opiniile fermecătoare formulate de autor (că, de exemplu, cărțile se schimbă în funcție de ordinea în care sunt citite), ce s-a întâmplat cu biblioteca lui Hitler, cum un singur fanatic a distrus majoritatea scrierilor aztecilor cuceriți, despre bibliotecile ascunse în grote în China. Dar, până la urmă, cine-i curios să facă bine s-o citească.

CEL MAI FRUMOS CITAT:

De la adăpostul acestor ferestre, pe timpul zilei, pot să urmăresc găinile vecinului meu, care se reped dintr-un colț într-altul al curții, ciugulind de ici și de colo, înnebunite de toate câte li se oferă, ca niște învățați demenți într-o bibliotecă.

sau poate ăsta:

Fiecare cititor este doar un capitol din viața unei cărți.

E ceva borgesian în felul în care scrie Manguel despre cărți. Cred c-o să-i recitesc și cealaltă carte, Istoria lecturii.

Când zorzoanele sufocă povestea

Am început asta ca un comentariu la recenzia făcută de fansf romanului „Anotimpul pumnalelor” de Șerban Andrei Mazilu, dar se lungea prea tare, așa că am decis s-o transform în postare pe blog. Pentru că, am mai zis, nu cred că e bine să lăudăm excesiv nișe cărți numai ca să-i încurajăm pe autorii români. Autorii români să facă bine să scrie. Bine. Și, ca să fie clar, singurul motiv pentru care continui lectura e pentru că-i vorba de un autor român și sper ca până la final ceva-ceva să mai reabiliteze romanul.

Mie, până acum, „Anotimpul pumnalelor” mi se pare imposibil de citit din cauza stilului ornamentat și pretențios în care e scrisă. Orice cuvânt dintr-o frază care poate avea un adjectiv are cel puțin unul. Multe dintre ele sunt căznite. Are niște virgule absolut tulburătoare între subiect și predicat și altele și mai tulburătoare înainte de „și” (acolo unde nu e cazul, ca să fie clar). Personajele nu vorbesc normal; ele zâmbesc „frugal”, șoptesc, șuieră printre dinți, exclamă teatral, țipă ascuțit, mormăie dezamăgite, urlă disperate (poți urla și calm, oare?) scrâșnesc din dinți – și asta la fiecare replică. Eu n-am dat încă peste cineva care să vorbească normal, și-s la pagina 83. A, perla perlelor este următoarea: „șopti el ușor răgușit tabacic”.

Dialogurile sunt o suferință continuă, fiind total lipsite de naturalețe.

Până acum nu e clar care e intriga, nici măcar în linii mari. Personajele nu sunt consecvente cu ele însele. (Ditamai asasinul profesionist se duce să doarmă în mansarda clientei sale – la invitația acesteia!!! – și e prins de gărzile pe care aceea le chemase pretinzând că au călcat-o hoții; pueril. Asta pentru că el, asasinul, uitase că se trecuse la ora de vară!!!!!!!!!). Caracterizarea personajelor e grosolană, autorul vrea să fie sigur că ne e clar de la început cine e rău, că poate noi singuri nu ne putem prinde. Ba mai mult, ne-o și repetă, că poate am uitat de la o pagină la alta că episcopul e „un sadic dement” și „un smintit în robă”, iar contesa e ambițioasă, lucruri pe care nu le zice un alt personaj despre el, ci vocea auctorială.

Uite câteva fraze, la întâmplare:

Citește mai mult…

Miorița portugheză

Jose Luis PeixotoNici o privire (2000)

Titlu original: Nenhum Olhar

Editura Polirom, 2009

Traducere Clarisa Lima

Nu se poate vorbi despre un subiect în acest roman despre destinul unor personaje anume dintr-un sat metaforic în care e mereu august și mereu caniculă. Lumina, căldura sunt adevăratele personaje și impresia cu care rămâi când închizi cartea. Personajele au consistența unor umbre proiectate pe pământ sau pe ziduri de lumina aceasta nemiloasă. Sub căldura cotropitoare, oamenii se târăsc amorțiți, atât de amorțiți încât nu mai sunt capabili decât de suferință, pentru că soarele le înghite energia de a se lupta cu ea și de a i se smulge. E o lume rurală, arhaică, în care bărbații au nume biblice, ca unii ce-s meniți să realizeze lucruri, să ducă mai departe familia etc și în care femeile nu au nume, fiind definite prin rolurile ce le revin pe Pământ: soția, mama, prostituata oarbă, sora, bucătăreasa. În ciuda acestui fapt, toți sunt egali în fața durerii și a nefericirii, care nu fac asemenea discriminări și pe care le îndură cu resemnare, fără speranță. După asemenea vieți, moartea este îmbrățișată fără proteste, fiind, de altfel, singura experiență și poate singurul lucru, în toată viața lor, care le aparține cu adevărat.

Singurul mereu fericit este Diavolul. În rest, toți umblă pe sub soare suferind aproape continuu, de-ți vine să dai cu cartea de pereți. După care îți aduci aminte că autorul a scris-o la numai 23 de ani și că e firesc ca la 23 de ani să fii îndrăgostit de suferință, cu condiția, firește, să n-o fi cunoscut direct. Și continui, din respect pentru acest demers mult mai matur decât anii, mult prea matur pentru un prim roman, iertând tacit acumularea de fraze pe care la prima vedere îți vine să le expediezi drept afectări teribiliste, numai ca să descoperi, la o a doua vedere, pe care, cu încăpățânare, le-o arunci, că un sâmbure de adevăr se insinuează totuși în străfundurile lor.

Mă întreb dacă această lume veșnic fierbinte nu e Iadul, dat fiind că Diavolul e singura prezență supranaturală, că el oficiază și căsătoriile și înmormântările. Dacă nu e un Iad la care personajele biblice au fost condamnate după ce și-au ratat misiunea, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu a murit sfâșiat de câini. Pentru că nu pot să nu asociez figura uriașului din prima parte a cărții cu Dumnezeu. Mă gândesc că Iosif de aceea îl caută la nesfârșit numai pentru a fi zdrobit de fiecare dată în bătaie, fără ca măcar să se apere, pentru că nu poți să ridici mâna asupra lui Dumnezeu și nici socoteală nu poți să-i ceri, îl poți privi numai, ca un reproș viu, până când te mai face o dată una cu pământul. Sau poate că Dumnezeu este soarele acesta necruțător, implacabil. Sau poate, dând Diavolului rolul de oficiant al ceremoniilor sacre și simultan de principal bârfitor al satului, Peixoto o fi vrând pur și simplu să spună că religia a pierdut de mult contactul cu divinitatea.

Se poate vorbi de realism magic, poate chiar de suprarealism, nu am conceptele foarte clare așa că nu o să fac categorisiri. Peixoto a fost asemuit lui Marquez și Saramago; mie toată atmosfera mi-a reamintit mai mult de Pedro Paramo a lui Juan Rulfo (care însă mi-a plăcut atunci când am citit-o). Unii s-au declarat fascinați de suferința nesfârșită din paginile acestei cărți, mie exact aia mi s-a părut excesivă, superficială, tratată din exterior, abordată numai din metafore căutate. Obositor. Și-mi amintesc că și în Cimitirul de piane Peixoto folosește aceeași idee a repetării destinului de la o generație la alta, pe care dacă am întâlni-o în telenovele am numi-o truc ieftin, dar pentru că e în cartea unui tip pe care l-a lăudat Jose Saramago nu îndrăznim asta și o considerăm ceva de o inexprimabilă înțelepciune care nouă ne scapă. Dacă mă asigură cineva că Peixoto a scris un al treilea roman, unul în care NU se mai întâmplă chestia asta, promit să-l citesc. Dacă nu, nu.

Talent fără convingere

David Mitchell – The Bone Clocks

„We assasinate carnivorous Atemporals – like the Anchorites – who consume the psychovoltaic souls of innocent people in order to fuel their own immortality.”

Când o carte are o frază ca asta în cuprinsul ei, e clar că-ți pierzi timpul cu ea. Într-un roman fantasy ar fi ridicolă și seacă, iar într-un roman mainstream ar fi grotescă. Cum de fapt și este. Din păcate până să ajungi la fraza asta ești prin ultima treime a romanului și tot din păcate până atunci deja ți-ai dat seama că îți pierzi timpul cu el, dar continui s-o faci oricum pentru că nu mai ai mult de citit.

Problema cu Mitchell este că are ambiții care-i depășesc posibilitățile sau că, pur și simplu, pare a se mulțumi cu ambițiile, fără a mai face efortul să le și realizeze în plenitudinea lor. Concepe ploturi grandioase apoi încearcă să ne convingă să credem în ele înseilând bucăți bine scrise fiecare într-un ansamblu care nu are coerență sau forță. E cazul și cu Atlasul norilor și e și mai rău cu Bone Clocks. Citește mai mult…

Fișă de parcurs: aoleu!

Sunt pe la jumătate cu David Mitchell și Bone Clocks mă cam irită. Probabil, așa cum mi-a spus-o deja Atlasul norilor, Mitchell nu e genul meu. Iarăși povești diferite, care se ating la colțuri așa, peste timp. Mă întreb dacă am o problemă cu scriitorul sau cu ideea pe care el pare să insiste: că lucrurile în viață se petrec cu un sens și o ordine.

Culmea e că filmul Cloud Atlas mi-a plăcut – pe ecran toate coincidențele alea parcă n-au mai fost atât de supărătoare, dar asta probabil pentru că suntem obișnuiți, din ce în ce mai obișnuiți, ca filmele să ne ofere așa ceva. De exemplu, capitolul Luisei, care la lectură mi s-a părut tras de păr și hollywoodian-forțat cu toate exploziile și coincidențele lui, în film nu mi-a mai distonat la fel de mult deși în linii mari povestea tot aia era. Poate să-i dăuneze unei cărți faptul că e prea cinematografică sau pur și simplu fostul frate Wachowsky și-a făcut bine treaba cu Cloud Atlas?

Îmi aduc aminte că am văzut filmul anul trecut, la Festivalul de SF de la Râșnov, gândindu-mă iritată că e o porcărie să transmiți ideea că fiecare ins contează și că actele lui individuale pot avea impact cândva în viitor, pentru că de fapt majoritatea oamenilor sunt insignifianți și gesturile lor la fel, neputând uneori să influențeze nici măcar ce se petrece în jurul lor, darămite universul și tot restul. Și că, pe final, am ajuns la concluzia care m-a surprins și pe mine că de fapt e bine să faci și astfel de filme, care să le arate oamenilor cum ar trebui să fie. Pentru că instinctul de conservare ne ajută să supraviețuim ca specie dar altruismul e cel care ne-a împins de multe ori să evoluăm.

*

Am separat lucrurile, deci cine vrea să știe ce-mi trece mie prin cap în general poate urmări blogul dreamingjewel.wordpress.com, iar cine e interesat de cărțile pe care le-am citit poate hoinări în continuare prin Biblioteca Babel, aici de față.

Când moartea în literatură nu mai e ce era

TheHarpy_EdvardMunch_web

Edvard Munch, firește.

E o tendință păguboasă și iritantă în literatura fantasy actuală de a tot învia personajele din morți. Nu mai știu cine a început-o, cred că GRR Martin, numai că el a folosit-o mai cu măsură, în timp ce ăștia mai tineri cam fac abuz. M-am enervat astfel citind Words of Radiance de Brandon Sanderson, altminteri un scriitor mișto, și constatând nu mai puțin de trei cazuri de înviere forțată. Un personaj pe care cititorul l-a văzut mort* și pe care lumea l-a jelit preț de jumătate de carte apare cu nonșalanță în ultimele pagini ca și cum s-ar fi dus să-și ia țigări (deși dacă s-a putut lipsi de personajul respectiv atâta vreme, pe timpuri, în universul acela, de criză, poate era un semnal pentru scriitor că acesta nu-i mai era necesar); despre un altul ni se spune că a murit, partenerul său crede că a murit, jale mare, reproșuri, autoreproșuri, apoi în momentul culminant ființa apare din nou, cu explicația, tâmpitule de cititor pe care eu, autorul, te cred capabil să înghiți orice, că murise numai în sensul că onoarea celuilalt personaj murise și d-aia.

Și ca și cum n-ar fi suficient, un alt personaj care fusese ucis sub ochii noștri se trezește reînviat, cu explicația da, de murit murisești tu, da te-am reînviat eu, deus ex machina, că am abiltatea de a reînvia oamenii cu condiția să intervin la timp. Mi se pare o irosire de resurse asta. Domle, ori nu-l mai omori, ori nu-l mai învii, că atunci de ce a mai murit? Hai, o resurecție acolo mai puteam eu accepta, dar TREI?! Ăsta nu mai e suspans, astea sunt trucuri ieftine, folosite de un scriitor nesigur că povestea în sine, așa cum a ales să o spună, e suficient de interesantă încât să te țină cu sufletul la gură.

Plus că, după părerea mea, unul dintre motivele pentru care există literatură și se scriu cărți este tocmai teama de moarte. Încercăm să îmblânzim moartea prin poveștile pe care le spunem sau citim despre ea, cochetăm cu ea, o sfidăm, ne ascundem în cărți de ea sau, pur și simplu, trăind în umbra ei tot timpul, ne-am dori ca viața să aibă un rost, lucrurile să se întâmple cu un motiv și totul să aibă un sens, și din punctul ăsta de vedere cărțile promit ceea ce viața însăși nu oferă, de fapt, un sens și o ordine simbolice dezordonatei și unicei treceri a individului prin univers. Dacă scoți asta din literatură ce mai rămâne? Citește mai mult…

Spovedania de după moarte

Jose Luis PeixotoCimitirul de piane (2006)

Editura Polirom, 2010

Traducere Clarisa Lima

Ar putea fi o carte a tuturor gesturilor și sentimentelor, și acelea spuse, și acelea niciodată rostite în viața unui om sau poate niciodată conștientizate în asemenea detaliu. Sau acesta este singurul mod în care pot eu s-o privesc ca să accept tandrețea și poezia la un loc cu brutalitatea și să nu-l acuz pe autor de fracturi de logică. Pentru că îmi e greu să înțeleg cum un bărbat  își poate descrie soția în asemenea termeni și o poate iubi cu atâta delicatețe poetică în prima parte a povestirii, pentru a ajunge apoi s-o lovească fără motiv și cum un om poate simți atât de intens frumusețea, dar devine un bărbat ce își ține copiii la distanță și chiar îl respinge complet pe acela dintre ei care rămâne infirm în urma unui accident. Dacă la Judecata de Apoi fiecare om s-ar prezenta cu cartea vieții lui, ea cam asta ar conține: ceea ce a făcut, într-o lumină necruțătoare și clară, fără scuze și justificări, și ceea ce a simțit, în detalii care îi sunt acum mai limpezi decât în timpul vieții.

Sau poate, mai caut eu acum altă explicație, omul nostru nu își scuză greșelile, pentru că știe că n-are cum, și nu și le ascunde pentru că ele au reverberații în viețile propriilor săi copii – și vedem aici că într-adevăr, pentru greșelile părinților plătesc copiii, care sunt modelați de ele sau condamnați să le repete – ci doar încearcă să-și ușureze „cazul” arătând că totuși au existat și momente frumoase, că nu i-a făcut pe ai lui chiar atât de nefericiți.

Glosez pe tema Judecății de Apoi pentru că unul dintre naratori este mort încă din primul capitol, ceea ce nu-l face mai puțin vorbăreț. Sau eu nu reușesc să împac cele două aspecte ale sale decât așa, pentru că altfel incongruența dintre cele simțite și cele comise este mult prea mare și, din acest motiv, cartea pentru mine a fost inconfortabil de citit. Sunt, cu alte cuvinte, în situația bizară în care îmi place scriitorul – Peixoto scrie splendid – dar nu și unicul roman pe care i l-am citit.

Peixoto este scriitor de liniști. De la liniștea potențată de o melodie la pian până la liniștea duminicilor lungi de vară în care nu se întâmplă decât lucruri familiare și liniștitoare. Dacă ar fi să scoată o carte în care să descrie zece feluri de liniște și din ce sunt ele compuse, eu i-aș cumpăra-o fără ezitare și cred că nici nu m-ar exaspera ca prezenta victimă a acestei recenzii.

În fine, nu am nimic în plus de adăugat despre carte, nici măcar despre ce anume este ea totuși. E genul de carte al cărei subiect nu are rost nici să-l redai, nici să-l rezumi pentru că nu despre asta e vorba și nu asta te va face s-o iubești sau s-o urăști.

Mă întreb, în final, înghiontită în această direcție și de numele familiei din roman, Lazarus – cu conotațiile biblice evidente – și de felul în care aceeași istorie se reia, cu variații, în fiecare nouă generație, dacă nu cumva toate astea tind spre ceva și dacă nu cumva, într-o parte a istoriei ei care iese din paginile acestei cărți, familia Lazarus va reuși… ce? Nu știu. Ceva. Altceva. În fond o spirală, în ciuda repetițiilor inevitabile, ascende spre ceva…

RECOMANDĂRI DE SERVIRE:

„Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos, pe chiuvetă.”

Creatura îşi creează creatorul

Mircea CărtărescuOrbitor. Corpul (2002)

Editura Humanitas, 2007

(continuare)

Sunt poveşti în romanul ăsta care ar constitui o culegere de povestiri fantastice de primă mână. Satul invadat de morţii săi uitaţi (şi fuga supravieţuitorilor peste Dunărea îngheţată), femeia care se făcea fluture în fiecare dimineaţă, mama care ţese un covor fantastic, ceremonia voodoo, securistul la circ, iubirea dintre Hermann şi pitica Soile (şi felul în care, după ce pierde această iubire, el nu mai găseşte locuinţa ei, deşi toţi ceilalţi o văd „căci femeia pe care am iubit-o şi am pierdut-o ne este inaccesibilă numai nouă, pe când toţi se bucură de strălucirea şi simplitatea zâmbetului ei ca de-o pâine zilnică, fără preţ”), călătoria lui Maarten către corabia prinsă în gheţuri, casta oamenilor-statuie din Amsterdam, casa fantastică prin care se poate trece dintr-un oraş într-altul, imaginea fugară a bisericilor-tramvaie.

O altă parte a sa constituie cea mai reuşită reconstituire a vieţii de zi cu zi în perioada comunismului (şi a copilăriei în epoca de aur), de la marşurile de 23 august până la atmosfera din casă, osteneala mamei de a găti pentru a-şi sătura familia, copilul care constată că lumea e făcută din minuni şi mizerii, demolările, distracţiile sărăcuţe, stropul de fericire care se mai găsea uneori în toate astea. Totul e reconstituit cu minuţiozitate, la nivel de fapt divers, fără nimic demonstrativ sau exagerat, aşa cum a fost (adică aşa cum îmi aduc şi eu aminte). Asta ar merita citită de toată lumea, de ăia care au auzit de la ai lor că era bine în comunism, ca să mai consulte şi altă sursă, şi de ăia care cred că era bine ca să-şi aducă aminte că nu era*).

Autorul inevitabil

Există o nepotrivire vizibilă între cele două lumi, cea feerică din care vin poveştile de mai sus şi cea ternă în care trăieşte copilul devenit apoi naratorul, chit că imaginaţia lui o împodobeşte cu tuşe fantastice. Unitatea se realizează în momentul în care aflăm că de fapt, într-o Creaţie pe dos faţă de ce ştiam noi, avem de-a face aici cu personaje care îşi creează autorul, pentru ca acesta să scrie cartea din care fac parte şi vieţile lor, astfel că nu mai ştii cine e aici unealta: personajele sau autorul lor. Mai ales că, fireşte, creatorul nu trebuie doar adus pe lume, ci supravegheat, ca să se dezvolte într-un anume mod:

„Cum trebuie să fie el, ce trebuie să fi văzut ochii lui, pe cine să fi sărutat buzele lui, ce jignire să fi suferit orgoliul lui pentru ca el să mă întrupeze aşa cum sunt, pe platforma asta, fără să ştiu de ce n-am picioare decât dacă el o va spune, fără structură internă decât dacă el o va descrie, fără alt gând decât voinţa de a-l clădi şi de a-i roti o lume în jur, ca o coadă mirifică de păun. „

Cu alte cuvinte, Orbitor mi se pare, în acest moment, o imensă întrebare pe care autorul şi-o pune sieşi cu privire la resorturile propriei creaţii. Scrii aceste pagini şi nu altele pentru că eşti cine eşti şi nu altcineva şi eşti suma tuturor lucrurilor mari şi mici care te-au format, chit că de unele poate te-ai lepăda.

După ce citeşti asta, momentul în care autorul ţi se adresează chiar ţie, cititorul, peste ani, din momentul scrierii cuvintelor către momentul când tu le citeşti, nu mai sună a complicitate, ci a inevitabil, fiindcă are dreptate, da, iată, chiar eşti cu cartea lui în mână, deci eşti parte a acestui univers şi îi confirmi, prin simplul act de a fi ajuns la pagina respectivă, că este Creatorul acestei lumi.

În alt registru al discuţiei, începe să nu mă mai mire că după aia Cărtărescu s-a mulţumit să scrie mici povestioare (mult hulite de snobilimea literară); Orbitor mi se pare genul de efort total, de investiţie atât de intensă în actul scrierii, care este greu repetabil(ă) sau nu foarte curând repetabil (ă).

Nu mai pomenesc despre asemănarea sugerată între o carte şi un act sexual. Adevăru-i că nu m-am gândit niciodată, dar cam aşa e. Acuma rămâne să vedem dacă orgasmul ultima parte o să livreze cheia de boltă care se impune ca să finalizezi o construcţie atât de amplă. Pentru că eu nu am impresia, după două volume, că ne-am apropiat de apogeu, aşa că în cârca ultimei părţi stau o grămadă de aşteptări.

–––––––

* De fapt, fenomenul este următorul: psihologii spun că mintea umană are capacitatea de a cosmetiza trecutul, făcându-l să pară mai frumos decât a fost şi atenuând amintirile neplăcute, ca parte a unui fenomen de autoapărare. În plus, zic eu, oamenii îşi amintesc cu nostalgie nu atât comunismul, cât tinereţea lor, când aveau alte speranţe sau iluzii sau un alt elan, lucruri care între timp s-au pierdut ori din cauza inevitabilului proces de îmbătrânire, ori ca efect al deziluziilor personale.

"Mă-ta are draci pe ea"

Azi, undeva prin Militari. Două femei tinere, în haine lungi de fâş negru, asortate la adidaşi, cu părul roşcat strâns în vârful capului astfel încât să lase la vedere rădăcinile negre, traversează strada ţinând de mână, între ele, un copil.

Mama: (aproape neinteligibil şi neimportant în contextul poveştii, ceva despre faptul că lu ăla mic îi era frică să traverseze)

Copilul: Mi-e frică.

Cealaltă (către copil): Ei, repetă şi el după tine. (către copil): Mă-ta are draci pe ea!

Cealaltă (către copil): Ia zi „pula mea”!

Copilul nu zice nimic, din fericire. Deocamdată.

Mă-sa. Nu zice nici ea nimic. De genul „nu-mi mai învăţa copilul la prostii”. Că doar tot aşa a crescut şi ea.

Eu. Nu zic nici eu nimic, că nu văd ce-ar mai fi de zis. Dacă sunteţi cumva în căutarea unei  explicaţii privind violenţa, prostul-gust şi vulgaritatea care ne copleşesc, puteţi începe de-aici, pentru că de-aici începe. Dar, dacă ne consolează cu ceva, aşa erau românii şi acum 400 de ani:

“De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. (…) În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături”.

Anton-Maria Del ChiaroRevoluţiile valahe, 1718

Faza de azi mi-a reamintit, totodată, de demonstraţia făcută de Florin Lăzărescu în povestirea „Pulp Fiction” din volumul „Şase moduri de a descrie un cal, disponibil online pe LiterNet:

– (…) Specificul românilor constă în ceea ce fac românii şi în ceea ce spun românii. Corect?

(…)

– Ce cuvinte repetăm cel mai des în copilărie, când nu ne ascultă părinţii?

– Pizda mă-sii! răspunse corul.

– Dacă ne săturăm de ceva cum spunem?

– Dă-l în pizda mă-sii!

– Dar despre un obiect frumos, de exemplu, când vrem să ne exprimăm admiraţia, cum spunem?

– E dat în pizda mă-sii!

– Ei, bravo! Acum cine poate să ne cânte o doină din popor?

Tăcere.

Nu pot decât să mă întreb dacă  n-am evoluat deloc în 400 de ani sau dacă, şi mai grav, asta o ţine de esenţa noastră naţională.

Pe alocuri orbitor

Mircea CărtărescuOrbitor. Corpul (2002)

Editura Humanitas (2007)

(continuare)

Orbitor: Edvard Munch - Soare

♥ Hai că începe să-mi placă. Omul are o imaginaţie în faţa căreia mă-nclin până-n podele. Bine, ştiam asta, dar aici, la fel ca în covorul fantastic pe care îl ţese mama din povestea lui, imaginaţia în cauză se desfăşoară nu doar bidimensional, ci şi în adâncime.

♥ Tot mă mai calcă pe nervi fixaţia naratorului pentru organic, anatomic sau cum i s-o zice. Pe de altă parte, mizeria Bucureştiului, descrisă în continuare cu execes de detaliu (rahaţi, mizerie, dărâmături, noroaie, rahaţi, canale, tencuială cojită, rahaţi) începe să mă supere mai puţin. Mă face să mă gândesc cât trebuie să iubeşti Bucureştiul – aşa cum poţi iubi numai oraşul copilăriei tale – ca să-l iubeşti cu tot cu această mizerie şi nu în ciuda ei.

♣ Cum dracu vine aia „ţâţe groase”? Ţâţele pot fi în multe feluri, mari, mici, lăsate, pline, tari, moi, da’ groase?!

Leonardo da Vinci - Madonna cu floarea

♥ Pasajele legate de copilărie şi relaţia strânsă şi fantastică a fiului cu mama, într-un contrast total cu înstrăinarea şi lipsa de comunicare din „Aripa stângă” , mă fac să mă gândesc că desprinderea de mamă este mult mai dureroasă pentru băieţi decât pentru fete, pentru că se produce mai devreme şi prin natura ei este mai radicală. Fetele nu au standarde de masculinitate şi ritualuri de confirmare – până şi ciclul menstrual e o apropiere de mamă ca femeie – îşi pot permite până mai târziu (şi de fapt toată viaţa) gesturi de tandreţe fără să fie catalogate drept „fetiţe” etc.

Sigur, ni se spune încă din „Aripa stângă” că naratorul resimte ca pe un exil pierderea treptată a corpului mamei, pe măsură ce copilul creşte, dar acum înţelegem şi de ce, pentru că se pierde un întreg univers. Te face cumva să simţi că naşterea, ca desprindere în chinuri din matricea în care te-ai format, durează mult după ce medicii ar declara încheiat procesul strict anatomic al venirii tale pe lume.

Bun, continuăm, mai am jumătate. Plus „Aripa dreaptă”, desigur.

(va urma)