Cărţi: Note de lectură

Magie în cioburi

Mircea CărtărescuOrbitor, aripa stângă (1997)

Editura Humanitas, 1997

Suzanne Anker - Butterfly

Poate oi fi depăşit eu faza Cărtărescu sau poate că autorul e avantajat mai degrabă de genul scurt şi nu de roman, cert e că lectura n-a prea mers bine. E ca şi cum aş ţine în mâini un glob magic care s-a spart, astfel încât părţi din el funcţionează, reflectând fragmente de magie, în timp ce altele sunt moarte.

Sunt fragmente care-mi vorbesc direct, ca nişte uşi care mă proiectează practic în locuri sau stări din propriul meu trecut, cu o forţă căreia nu-i pot rezista – teritoriul magic al copilăriei, adolescentul însingurat spionând alte vieţi şi imaginându-şi le magice (mai că mi-a venit să-l bat pe umăr şi să-i spun: „Nu-i aşa cum crezi tu, Mircea, nu există secrete şi nici plenitudine, sunt doar nişte vieţi banale, am aflat eu între timp”), inclusiv rememorarea nostalgică a acestor momente. Sunt pagini care ar putea sta la loc de cinste în orice antologie de fantastic românesc – capitolul fugii Badislavilor, Bucureştiul ca un amestec inseparabil de beton şi organic, atmosfera din Cartierul Francez (nu însă şi ceremonia ocultă în care elementele de fantastic şi grotesc mi se par, de la un punct, excesive), vizita securistului la circ, galeria de personaje fabuloase peste care dai, fie şi în treacăt.

Şi e restul. Din păcate, exact restul, ca nisipul între dinţi când vrei să mănânci o prăjitură, m-a făcut să înaintez poticnit. Am găsit extrem de obositoare nesfârşitele învârtiri ale eului narativ în jurul propriei axe, iar toată terminologia anatomică utilizată m-a exasperat de-a binelea – mi s-a părut excesivă. Nu contest procedeele sau rolul lor, ci cea ce eu percep ca fiind un exces. La fel şi insistenţa prea mare asupra monstruosului, a diformului, a descompunerii, a embrionicului, a intestinelor şi glandelor şi a pulsaţiei lor. Poate că această estetică a descompunerii are un rost care se va vedea. Deocamdată stomacul meu a făcut pielea găinii pe interior. La un moment dat, pe la pagina 197 era să încep să urlu „da, domle, AM PRICEPUT! nu suntem stăpânii propriilor noastre vieţi, ci parte din ceva mai mare, al cărui rost nu-l putem vedea, nu trebuie să mi-o mai zici şi A OPTA OARĂ în doar 200 de pagini!”, dar autorul mi-a astupat gura imediat cu vreo câteva pagini nemaipomenit de frumoase despre ce înseamnă sau ce poate gândi despre viaţa sa un personaj secundar, îngerul, să zicem, care joacă în această sucită Bună Vestire. Şi cam aşa au mers lucrurile tot timpul.

Despre ce-i cartea? Despre om care îşi e propriul lui Univers? Despre întâmplarea de a fi, când te gândeşti câte iţe diverse a fost necesar să se împletească pentru ca tocmai tu să apari pe lume? Despre egoul scriitoricesc? E greu de spus, pentru că, în mod evident, Orbitor nu e o trilogie, ci un roman în trei volume, iar a comenta ansamblul abia după volumul întâi ar fi o dovadă de vanitate imbecilă, atâta timp cât am o foarte vagă idee despre felul în care se îmbină piesele.

Sunt convinsă că poate exista un mod obiectiv şi detaşat de a citi această carte şi a scrie despre ea. Eu însă n-am reuşit s-o citesc decât subiectiv, ceea ce s-a văzut mai sus. Aşa că, mai insistent decât de obicei, vă sugerez să NU vă faceţi o părere după recenzia mea, ci citind cartea.

(continuare)

Cărţi: Note de lectură

Anunţ

Vineri 26 noiembrie de la ora 17:00 la Centrul Calderon (J. L. Calderon nr. 39 – Bucureşti) va avea loc lansarea antologiei „Pangaia”, volum apărut în colecţia Survol, precum şi lansarea următoarelor titluri din Integrala Science-Fiction-ului Românesc „Seniorii Imaginaţiei”.

Noile titluri din Integrală sunt:

  • Victor Anestin – O tragedie cerească
  • Victor Anestin – Puterea ştiinţei
  • Mircea Opriță – Nopţile memoriei
  • Liviu Radu – Trip-tic
  • Sebastian A.Corn – 2484 Quirinal Ave
Cărţi incomode · Cărţi: Note de lectură

Istoria aşa cum nu ne place

Ion NeculceLetopiseţul Ţării Moldovei (1732 – 1744, probabil)

Editura Litera International, 2004

Heart-breaking news! Întrerup această transmisie indirectă pentru a vă comunica fapte cutremurătoare, pe care, de fapt, le ştiţi foarte bine numai că unii dintre voi nu le recunoaşteţi: istoria nu e aia pe care am învăţat-o la şcoală. În sensul că are şi episoade cu care nu avem de ce să ne mândrim, după cum se va vedea din acest material dezgropat de reporterul nostru special cu numai 300 de ani în urmă.

Adică pe vremea când pe tronul Valahiei era eroul şi martirul creştin Constantin Brâncoveanu, iar pe tronul Moldovei se perindau tot soiul de domnitori, printre care eroul şi cărturarul Dimitrie Cantemir. Cum însă a fi om cu frica lui Dumnezeu sau cărturar de nivel european nu te scuteşte de păcate mai mari sau mai mici, vreau a vă spune că aceşti doi mari eroi ai istoriei noastre nu numai că n-au fost prieteni, dar şi-au tras-o pe la spate unul altuia de nu s-a putut. Brâncoveanu urmărea să instaleze pe tronul Moldovei un domn care să-i fie favorabil lui şi uite-aşa tot băga intrigi pe la Înalta Poartă ca să pună pe cine dorea el; i-a şi ieşit de câteva ori, dar cum domnii în cauză, odată ce se vedeau pe tronul Moldovei, demonstrau nişte antipatice tendinţe de emancipare şi nu mai arătau respectul cuvenit domnului Ţării Româneşti, evident că omul considera că e cazul să ia măsuri. Şi fiind Brâncoveanul uns cu toate alifiile şi longeviv în materie de domnie, nici nu e de mirare că în Moldova acelei vremi domnii nici n-apucau să încălzească bine tronul că trebuia să-l elibereze. La memorie scurtă, domnie scurtă.

Mai ales pe Cantemireşti i-a săpat Constantin B., nu cumva să ia puterea. Pe de altă parte, nici cu Cantemireştii nu mi-e ruşine. Dimitrie Cantemir care se căsătorise cu o Cantacuzină, fiica unui fost domn al Valahiei, se folosea de asta pe la Poartă ca să ridice pretenţii la tronul Valahiei, ba, la un moment dat, chiar a urmărit să ocupe domnia ambelor ţări. A avut inclusiv o înţelegere cu otomanii să-l prindă pe Brâncoveanu şi să li-l predea după ce va fi pus domn al Moldovei, în 1710. Pe domnitorul din ţara vecină l-a salvat numai lăcomia turcilor, care ceruseră acestuia să le strângă 500 de pungi de galbeni şi voiau mai întâi să-i ia banii şi abia apoi şi capul. Din fericire, între timp s-au băgat ruşii pe fir şi Brâncoveanu şi-a mai păstrat capul timp de patru ani.

Pe lângă astea, să nu uităm boierii. Care unelteau tot timpul pe la Poartă să-l dea jos pe domn şi să ajungă ei în loc. Ca efect şi date fiind numeroasele schimbări la vârf  în Moldova, boierii făceau vilegiaturi în străinătate mai des decât actualii noştri parlamentari, căci, cum se schimba domnul, se uşcheau peste graniţă, fie în Ţara Leşească, fie în cea Ungurească, fie supt poala primitoare a caftanului lui Brâncoveanu, de teamă să nu-i taie noul domn. Evident, Brâncoveanu le asigura casă şi masă numai ca să se ducă la Poartă cu pâra, Cantemireştii încurajau alţi boieri să pârască pe Brâncoveanu sau pe domnul Moldovei, oricine o fi fost, boierii se pârau şi ei între ei…

Eu mă gândesc că de aia a intrat în declin Imperiul otoman, pentru că toată ziua dregătorii Porţii aveau la uşă câte-o ceată de boieri puşi pe pâră sau chiar două cete rivale, cu rogojini aprinse-n cap şi tot tacâmul, de nici nu mai apucau să administreze provinciile alea ale lor sau să ia decizii politice, că stăteau să soluţioneze gâlcevile alor noştri. Deci da, iată că ne putem mândri că am destabilizat Imperiul otoman!

Publicitate

De fapt voiam să vă povestesc un cu totul alt episod şi uite cum m-am lungit cu informaţia de background. Cantemir, după cum bine ştiţi, nici nu s-a instalat bine, în 1710, şi s-a aliat cu ţarul Petru al Rusiei împotriva turcilor, chestie care i-a asigurat o viză de flotant permanentă la Moscova (generic zic Moscova, că ţarul i-a dat o moşie; a, şi oricum, Petru a mutat capitala la Sankt Petersburg în 1712, doh! sunt o ignorantă!). Boierii nu erau prea încântaţi, căci nu credeau că ruşii vor învinge (şi-au avut dreptate), aşa că l-au sfătuit să nu dea în vileag înţelegerea şi să joace la două capete până vede clar cine iese câştigător. Cantemir n-a fost de acord, dar a jucat la două capete, trăgând de timp, ca să ajungă armata ţarului în Moldova înainte ca turcii să se prindă că i-a trădat.

Ca urmare, i-a anunţat pe turci că i-a intrat rusul în ţară şi le-a cerut să retragă negustorii turci din Iaşi, ca să nu-i atace moscalul capitala ţării. (El de fapt voia să nu existe spioni). Şi cum stătea Cantemir cu frica-n sân că o afla turcul de înţelegerea lui cu moscalul, vin iscoadele şi-i zic că un podgheaz turcesc trece Prutul şi-o ia spre Iaşi. Panicat, crezând că l-a turnat unul dintre boierii săi – care, de-ar trăi azi, ar fi un traseist politic de succes – şi că aia vin să-l mazilească, domnitorul simulează un atac nocturn asupra Iaşului, intreprins, chipurile, de ruşi, chestie care-i pune pe fugă pe turcii din Capitală încotro vedeau cu ochii. Apoi atacă, tot în puterea nopţii, trupa de turci, care se aşezase pe un câmp. Ei, copii moşului, şi după ce-i leagă pe toţi, deschide scrisorile comandantului şi constată că… ăla venise să-i mute pe negustorii turci, nici vorbă de mazilire! La care, regretând că s-a dat de gol şi încercând s-o dreagă, Cantemir se apucă să-i mustre pe turci că de ce au intrat în ţară fără să-l anunţe şi şi-au aşezat tabăra în câmpie? că el i-a luat drept ruşi, pe întuneric!

Şi l-au crezut.

Eu încă mai râd de faza asta şi-acu, după 300 de ani.

Deocamdată atât de la trimisul nostru special la faţa locului, Ion Neculce. Vom reveni cu amănunte. Cred. Dar nu promit.

Cărţi: Note de lectură

Pur şi simplu…

E o reţetă veche de când lumea dar funcţionează impecabil. Azi am făcut o prietenă să râdă puţin deşi era necăjită şi, ca efect, eu însămi mă simt mai bine dispusă.

De fapt, totdeauna m-am gândit că, atunci când ţii la cineva, unul din primele impulsuri este să faci persoana în cauză să râdă.

Sau o fi având legătură cu mai vechea mea obsesie de a mă simţi inutilă? Uite că azi am făcut ceva care i-a fost cuiva de folos, fie şi pe moment.

Iar după aia am stat de vorbă la telefon cu cea mai bună prietenă a mea din timpul liceului şi – de unde o sunasem să-i urez distracţie plăcută la concertul Guns’n’Roses – ne-am trezit vorbind vreo oră despre tot soiul de lucruri, de la psihologie şi istorie la literatură şi naiba ştie ce. Am reluat legătura de curând şi, se pare, avem o groază de lucruri să ne spunem. Mă gândesc, total nesistematizat, la două lucruri:

î). că diferenţa dintre a te gândi la zilele bune din trecut cu amărăciune, pentru că s-au dus,  şi a te gândi la ele cu bucuria că ţi s-au întâmplat poate fi dată tocmai de prezenţa în preajma ta a cuiva alături de care le-ai trăit, pentru că asta te face să simţi că nu s-a pierdut chiar tot şi că poate tocmai esenţialul s-a păstrat.

#). că uneori este mai bine să pierzi pe cineva din vedere o vreme şi să-l redescoperi cu bucurie, decât să-l ai tot timpul alături şi să te văicăreşti că s-a schimbat

Nu ştiu prea exact despre ce este postarea asta. Probabil despre prieteni… Cum ziceam şi pe blogul celălalt, n-aş putea trăi fără aşa ceva.

Cărţi plăcute · Cărţi: Note de lectură

Rituri de creştere (I)

Marcel ProustÎn căutarea timpului pierdut * La umbra fetelor în floare, (1919)

Editura: Leda, 2008

Traducere: Radu Cioculescu

(continuare)

Cum să nu vrei să adăşti la umbra fetelor în floare, uitând de bunică, de prieteni, de artă, de obligaţii? Cum să nu le vânezi

Edvard Munch - Girl on a bridge

obsesiv prin toată staţiunea Balbec, mânat de tinereţea care-ţi clocoteşte prin vine cu promisiunile ei înşelătoare, atras de libertatea manierelor lor, de grupul aparte pe care îl formează în mulţimea de vilegiaturişti convenţionali, închistaţi deja în structurile lor de grup? Cum să nu renunţi la toate plăcerile artei, lecturii, muncii şi lucrului util pentru câteva ore petrecute jucând jocuri stupide şi pândind o ocazie de a atinge în treacăt mâna uneia dintre ele? Mai ales când eşti conştient, ca naratorul nostru, el însuşi adolescent, cât de trecătoare este această stare a lor, această clipă de graţie şi libertate, în care fiinţa bântuie încă nesigură în jurul formei în care societatea o va turna în curând. (Vezi momentul în care tânărul le priveşte pe minunatele adolescente şi vede pe chipurile lor expresii şi trăsături care prevestesc, şi nu în mod fericit, femeia care va ieşi din fiecare).

Iubire de dragul iubirii sau iubire de dragul iubitei?

O multitudine de teme în acest al doilea roman al ciclului, deşi cea mai proeminentă este tema adolescenţei. A

Edvard Munch - Pubertate

adolescenţei naratorului – care este una chinuită, aşa cum şi promitea a fi încă din copilăria acestui băiat excesiv de nervos şi de sensibil – dar şi a fetelor în floare, locatare trecătoare ale miraculosului teren al adolescenţei. „La umbra fetelor în floare” este un roman al iniţierii, al trecerii din starea de copil, trăitor în coconul protector al poveştilor şi al propriei imaginaţii, la cea de adult, prin învăţarea lecţiilor despre viaţa reală. Lăsând deocamdată pe mai încolo celelalte lecţii, să ne concentrăm asupra iubirii.

În momentul întâlnirii cu mica trupă, povestitorul nostru este o bombă aşteptând să explodeze. Este atât de mult în căutarea Femeii şi nu a unei femei anume, pe care o pândeşte în orice siluetă elegantă ivită în cale-i, încât la început se îndrăgosteşte global, de toate şi de niciuna. De altfel aşa le şi descrie Proust, amestecând obrajii uneia cu părul alteia şi cu râsul celei de-a treia, într-un buchet de tinere fete fără o identitate individuală clară dar cu o identitate colectivă bine conturată: „mica bandă”. Ai impresia că ajunge să o prefere pe Albertine şi nu pe alta din întâmplare.

De altfel, Proust ne şi spune că iubirea noastră nu depinde atât de obiectul iubirii, care e doar o proiecţie a noastră, ci de noi înşine. Respins de Gilberte, fiica lui Swann şi a Odettei – pentru că o plicitsea cu prezenţa şi dragostea lui – tânărul narator realizează – cu o cunoaştere care trebuie să fi survenit, de fapt, ulterior şi nu pe moment, avem probabil de-a face cu un fenomen de  supraimpresie – că aşa cum se frământă acum pentru Gilberte se va frământa peste câţiva ani pentru o necunoscută care acum îi este indiferentă, că dragostea, aşadar, este generată de noi şi nu de obiectul iubirii noastre.

… fiind îndrăgostiţi  de o femeie proiectăm pur şi simplu în ea o stare a sufletului nostru; că, prin urmare, lucrul de căpetenie nu este valoarea femeii, ci adâncimea acestei stări (…)

Mai mult, el realizează că omul iubeşte adesea în virtutea obişnuinţei, în felul în care a fost deprins  – sau s-a deprins – să iubească,

„natura noastră care-şi creează singură amorurile şi aproape chiar femeile pe care le iubim, până şi greşelile lor”

repetând cu anumite variaţii acea primă iubire formativă din viaţa lor. Este cazul lui Swann care, după gelozia pe care i-a provocat-o Odette, nu mai poate iubi altfel decât cu gelozie, chiar dacă noua amantă îi este de fapt fidelă. Este, ni se sugerează, şi cazul povestitorului, care n-o va putea iubi pe Albertine altfel decât în modul posesiv sufocant în care a iubit-o pe Gilberte. Mă rog, asta urmează să vedem mai departe în roman dar mi se pare profetic momentul în care tânărul, îndrăgostit de Gilberte, primeşte o scrisoare de la aceasta, în care G-ul semnăturii pare un A, anunţându-ne-o pe Albertine (şi în care, ni se spune, finalul numelui se pierde, ceea ce a generat de-a lungul timpului o serie de speculaţii pe tema Gilberte şi Albertine=Albert).

Scotocind printre petale

Speculaţii ca aceea de mai sus se tot fac, de când este analizată opera lui Proust. Cunoscând înclinaţiile homosexuale ale

Edvard Munch - Hands (e ceva în tabloul ăsta care mie mi se pare că simbolizează mai degrabă dorinţa în acest secol al nostru, nu în al lui Proust, deşi atunci va fi fost pictat)

autorului, un personaj al cărui nume îmi scapă acum a declarat că fetele din opera lui Proust sunt, de fapt, băieţi şi că astfel se explică toate lucrurile de neînţeles din roman. Nu prea cred că e atât de simplu.

Ce pot să remarc până în acest moment este că, dacă fetele în floare sunt descrise, am zis, în bloc, iar Albertine însăşi, mai târziu, abia capătă o oarecare individualitate, în schimb autorul ne livrează încă de la prima apariţie un portret complet şi seducător al lui Robert Saint-Loup, un prieten pe care şi-l face la Balbec. Un portret mult mai clar, mai nuanţat, decât al Albertinei; ce să zic, este descris cu dragoste, mie aşa mi se pare. Aici însă mi se pot aduce două contraargumente:

a. că fiind îndrăgostit de Albertine autorul o vede mai puţin clar (teorie pe care de altfel Proust o va şi expune legat de aceasta – că imaginea pe care o ai despre fiinţa iubită este în continuă mişcare şi transfigurare. De altfel, chiar atunci când e convins că s-a îndrăgostit de Albertine, naratorul descoperă că nu îi reţine chipul, că o anumită aluniţă nu e unde şi-o amintea el ci în cu totul altă parte – şi cum nici nu cunoaşte încă sufletul fetei iată o ocazie să ne întrebăm, alături de Proust, ce iubim când iubim?)

b. că am fost eu mai receptivă la potretul lui Saint-Loup pentru că, femeie fiind, şi în romane mă uit mai degrabă după bărbaţi decât după femei

Alminteri, de dragul exerciţiului, am încercat s-o dezbrac pe Gilberte de fustă şi s-o privesc ca atare. Mi se pare însă destul de feminină cu supuşenia ei aparentă, care se transformă în supărare când realitatea îi contrariază dorinţele ascunse, cu plictiseala ei faţă de cineva care o adoră zilnic, cu tăcerile ei încăpăţânate şi cu refuzul ei de a cere explicaţii. Iar despărţirea dintre ea şi povestitor mi se pare genul de despărţire tipic adolescentină din orgoliu: „nu mai vorbesc cu tine până nu mă cauţi tu primul/prima„.

Bun, evident că Proust nu poate fi epuizat printr-o postare, aşa că mai urmează şi altele. Am găsit chiar un foarte bun subiect pe care să-l dezbatem cu toţii aici, zilele următoare, după cum se va vedea.

(va urma)

Cărţi: Note de lectură

„Muntele vrăjit”, raport de etapă

M-am format citindu-i pe clasici; altceva nu prea era de citit în perioada aia dar oricum am continuat să-mi completez lecturile din ei şi după revoluţie. Ca urmare, cu toate literaturile moderne pe care le-am citit, de la realismul magic al lui Garcia Marquez, până la explorările fără paragrafe şi linii de dialog ale lui Saramago, revoltele lui Palahniuk, sobrietatea înşelătoare a unui Onetti sau Bolano sau joaca de-a metaliteratura a lui Somoza – ca să dau primele nume care-mi trec prin minte – când citesc un clasic precum Thomas Mann e ca şi cum aş reveni acasă.

Îmi place că din capitolul al doilea afli toată copilăria personajului şi îţi este schiţat oarecum caracterul cu care acesta pleacă la drum în marea aventură a cărţii. Şi mă încântă, ca o fată de modă veche ce sunt, că un personaj se poate îndrăgosti pornind de la o uşă trântită în mod repetat şi că poate ajunge să schimbe primele cuvinte cu iubirea sa abia la pagina 259; totdeauna mi s-a părut păcat că relaţiile moderne sunt atât de grăbite şi tind să ardă cu totul etapa asta a apropierii lente de celălalt, savurarea, pe rând, a fiecărui pas. Asta de la lecturile din clasici mi se trage şi n-am ce să fac, ba, mai mult, nici nu-mi trece prin cap să fac ceva.

Savurez meticulozitatea pe care o simţi ascunsă în crearea decorului, a acţiunii, a portretelor şi mă tulbură cumva încrederea absolută a autorului că oamenii vor dedica timp citirii acestei cărţi, că vor da şanse personajelor şi povestirii să-i ducă undeva, chiar dacă aceasta se va petrece cu o viteză de croazieră şi direcţia nu e clară. Or nu ştiu, în acest secol al vitezei şi al filmelor de acţiune, câţi mai au răbdarea asta. Şi „Muntele vrăjit” nici nu a împlinit 100 de ani încă, e surprinzător cât de multe s-au schimbat.

Toate astea sunt cu atât mai provocatoare cu cât romanul este unul despre timp, despre curgerea lui, despre sustragerea din timp şi, prin aceasta, este mai actual decât ar fi visat autorul însuşi.

Pe de altă parte, dezbaterile despre spiritul vremurilor (Settembrini versus Naphta), care ocupă o bună parte din roman, mi se par în acest moment depăşite, atât ca fond, cât şi ca argumentaţie, iar asta cumva face lectura mai greoaie.

Totuşi, chapeau pentru Mann, a reuşit să creeze un roman nemaipomenit de viguros şi de realist la prima vedere, în care majoritatea personajelor şi firul însuşi al acţiunii sunt, de fapt, metafore. Autorul ne vorbeşte în aparenţă – dar o aparenţă foarte convingătoare, solidă, detaliată – despre un sanatoriu şi despre un tânăr cam nehotărât, despre nişte alegeri individuale dar, de fapt, ne spune povestea şovăielilor unei naţiuni şi a dilemelor unei epoci. M-a făcut să mă gândesc la „Pluta de piatră” a lui Jose Saramago, tocmai pentru că nu seamănă deloc în execuţie cu aceasta dar ideea de fond este cam aceeaşi: încotro?

Dar mai multe despre roman peste vreo două zile.

Cărţi: Note de lectură

Cărţi de luat în (şi de adus înapoi din) vacanţă (citite, ok, Micawber? :))

Guillermo MartinezMoartea lentă a Lucianei B. (2007)

Editura Humanitas 2008

Traducere Irina Dogaru

O carte care ne oferă o enigmă poliţistă bine scrisă, grefată pe o idee mai profundă, aceea a ambiguităţii relaţiilor dintre sexe în zilele noastre. Viaţa Lucianei B este dată peste cap de o serie de decese care survin în familie. Deşi morţile par naturale, femeia bănuieşte că se află în faţa răzbunării secrete a lui Kloster, un celebru autor de thrillere, foarte imaginativ când e vorba să-şi omoare personajele. Luciana recurge la ajutorul unui alt scriitor, obscur, pentru care lucrase ca dactilografă cu 10 ani în urmă, în aceeaşi perioadă, de altfel, în care lucrase şi pentru Kloster.

Este o bună ocazie pentru Martinez să construiască pe nisipul mişcător al psihicului uman, demonstrând în câte feluri pot fi interpretate, de persoane diferite, acelaşi gest sau aceeaşi vorbă, câte minciuni inexplicabile poate spune cineva, altora sau sieşi, că graniţa dintre inocenţă şi provocare este adeseori neclară, ca să nu mai vorbim şi că memoria are obiceiul să rescrie trecutul după placul nostru. De exemplu, a-ţi da capul pe spate, într-un anumit fel, poate fi un gest nevinovat, de detensionare a muşchilor, o cochetărie ce nu vizează implicaţii viitoare, dacă ai un gât frumos, sau o provocare, dacă între tine şi celălalt au mai existat schimburi de semnale, verbale şi non verbale. Sau ceea ce are în minte celălalt poate schimba în mod catastrofal felul în care el percepe semnalele?

Cartea este construită în jurul acestor neînţelegeri şi a consecinţelor lor. Intriga este incitantă, soluţia misterului alta decât am putea prevedea (deşi mi s-a părut introdusă cam forţat şi fără să fi fost puţin pregătită dinainte), iar finalul este o tragedie sau un happy-end, depinde pe cine credeţi până acolo.

Gonzalo Torrente BallesterCronica regelui aiurit (1989)

Editura Humanitas 2007

Traducere Ileana Scipione

În plină domnie a Inchiziţiei, regele Spaniei merge la curve. Şoc şi groază la curtea regală, mai ales că, revenit în patul conjugal, acesta formulează o cerere incredibilă în epocă: să-şi vadă soţia goală. Dar cum treburile regelui sunt afaceri de stat, sărmanul soţ întâmpină tot felul de piedici. Mai întâi îl găseşte pe capelanul palatului veghind la uşa iatacului regal cu o ditamai crucea în mână, apoi uşile care duc către camera reginei sunt încuiate şi tot aşa, în timp ce Consiliul Inchiziţiei şi Favoritul coroanei dezbat spinoasa problemă: e un păcat sau nu ca un bărbat să-şi vadă soţia despuiată? Nu de alta dar păcatele regilor se reflectă asupra popoarelor, iar glorioasa Armada tocmai se luptă în Flandra şi n-ar vrea nimeni să piardă războiul.

Ballester s-a distrat de minune scriind această carte, creionând personaje care au obrăznicia subretelor şi valeţilor din commedia dell’arte, născocind o sută de feluri de a despica firul în patru, transformând o problemă de cuplu într-una… nu religioasă, ci birocratică, inventând intrigi ce se zădărnicesc unele pe altele, recurgând la contre-emploi-uri. (Marele Inchizitor nu e un fanatic însetat de putere, ci un ins inteligent şi plictisit, care îi consideră pe ceilalţi membri ai Consiliului Inchiziţiei  nişte imbecili astupaţi la minte şi se distrează încurcându-i şi mai tare în meandrele dezbaterii religioase).

Rezultatul este un roman amuzant şi antrenant, pe care, după ce a râs de dezbaterile şi peripeţiile personajelor, cititorul îl termină cu impresia că religia a fost folosită mult prea des doar ca un pretext pentru a câştiga sau a păstra putere,  influenţă şi dregătorii. Dovada că se pot spune, în glumă, lucruri foarte serioase (şi nici Vaticanul nu mai sare în sus sau eu nu ştiu să o fi făcut; sau poate că şi Vaticanul se crizează numai de la un anumit tiraj în sus).

Cărţi: Note de lectură

Cum se zice „râul, ramul” în albaneză?

Ismail KadareMesagerii ploii (1970)

Editura Humanitas, 2010, Colecţia Raftul Denisei

Traducere Marius Dobrescu

Nu-mi este prea clar ce a vrut Kadare cu romanul ăsta: ca parabolă e cam vag, iar ca roman istoric are nişte personaje cu o gândire prea modernă. Simţi, în timp ce citeşti, că nişte supuşi otomani din acea vreme nu aveau cum să gândească în asemenea termeni şi să se mai şi exprime cu voce tare. Dar este, oricum, interesant. Avem de-a face cu povestea asedierii unei cetăţi albaneze de către armata otomană, povestită nu din prespectiva albanezilor, ci a invadatorilor turci. Vocea asediaţilor se aude doar ca un murmur colectiv, scurte paragrafe la începutul fiecărui capitol în care, la persoana întâi plural, ni se spune care e starea de spirit a albanezilor după fiecare manevră pe care uriaşa armată o intreprinde sub zidurile lor.

În schimb, Kadare ne înfăţişează tabăra turcilor, conturând personaje distincte, vii. Cel mai interesant este că fiecare are altă perspectivă asupra războiului. Comandantul, Tursun Paşa, riscă dizgraţia sultanului dacă va pierde asediul; vede războiul ca pe o construcţie care este înălţată cu grijă, combinând elemente diferite (corpuri de oaste, oameni, orgolii) în forma perfectă. El ştie că trebuie să-şi ţină armata ocupată şi între asalturi, inventând duşmani imaginari şi sabotaje (cum ar fi procesul unui blestemător care nu ar fi trimis cum trebuie blestemul către cetate). Intendentul vede oastea ca pe numeroasele guri care trebuie hrănite şi adesea, când proviziile sunt pe sfârşite, va recomanda în sfatul de război să fie atacată cetatea numai pentru că sutele de morţi din armata otomană înseamnă mai puţini vii care cer de mâncare. Mecanicul-şef Sarudja vede războiul ca pe un poligon de încercare a noilor tunuri pe care le constuieşte. Cronicarul Mevla Celebi este preocupat numai cum să descrie cât mai plastic cele ce se petrec şi se teme să nu rămână fără vorbe mari înainte să se termine lupta. Alţii văd asedierea cetăţii ca pe o ocazie de a-şi juca bine cărţile şi de a avansa ierarhic. Oştenii simpli visează la femei şi la o bucată de pământ. Probleme mari, probleme mici, certuri, consilii de război, practic tabăra trăieşte sub ochii tăi.

Turcii sau albanezii?

Kadare a avut bunul-simţ să nu-i înfăţişeze pe turci ca fiind brute sau sălbatici, cum impunea gândirea în alb şi negru a epocii în care a scris. Întrucât însă era cazul de nişte patriotism , s-a folosit de el ca să-i glorifice pe albanezi, despre care turcii vorbesc cu admiraţie; aici sunt nişte note cam exaltate care pe mine una m-au deranjat la ureche. Mai ales când îl pune pe un simplu soldat turc să spună că el nu vrea pământ în Albania fiindcă simte că pământul acesta e duşmănos. Ca să nu mai spunem că şi plouă exact când ar fi trebuit – ceea ce nu-i un spoiler dat fiind titlul cărţii; atâta timp cât construieşti o bună parte din carte în jurul însetării asediaţilor şi-i zici „Mesagerii ploii” e cam greu să nu se prindă cititorul. În fine, râul, ramul, pământul, toate ţin cu albanezii, noru-i frate cu albanezu şi-l plouă la vreme, sindromul „ţară mică, orgoliu mare” – de care suferim şi noi – se simte din când în când.

Chiar şi aşa, este o carte interesantă şi în plus afli despre război tot soiul de chestii la care nu te-ai fi gândit (cum ar fi că moralul trupelor depinde de cât de repede şi de bine se construiesc latrinele). Sunt şi nişte mici şopârle la adresa regimului comunist în care trăia şi scria Kadare, cum ar fi că strigătele de luptă ale soldaţilor sunt concepute în capitala imperiului sau felul în care se modifică alianţele în timpul şedinţelor de partid consiliilor de război.

Eu mă întreb, în încheiere, dacă dintre cei care au citit-o s-o fi trezit cineva ţinând cu turcii şi nu cu albanezii. Mie albanezii mi-au fost cam indiferenţi dar nici cu turcii n-am reuşit să ţin, după ce am învăţat atâţia ani la şcoală ce răi erau şi cum ne luau ei copii în robie şi cereau tribut, ca să nu mai zic ce i-au făcut lui Constantin Brâncoveanu. Sunt curioasă dacă altora nu li se va fi întâmplat pe dos.

Cărţi: Note de lectură

Galileo: revistă la revistă

Revista Galileo nr. 1 (2010)

Editura Millennium Press

Cel mai frumos lucru la Galileo este, în primul rând, că există. Avem nevoie de o revistă pe hârtie, iar entuziasmul cu care a fost primită Galileo demonstrează cel mai limpede acest lucru. Mă alătur şi eu corului de entuziaşti, cu menţiunea că, totuşi, sunt în situaţia paradoxală de a fi încântată de revistă, deşi conţinutul ei, luat la bucată, mi-a provocat diverse strâmbături din nas (vezi concluziile).

Format şi alte chestii tehnice

O revistă de dimensiunile şi forma unei cărţi, uşor de citit, uşor de ţinut în bibliotecă, hârtie bună, tehnoredactare de calitate, copertă rezistentă şi de calitate, deşi aş fi preferat o imagine mai prietenoasă, că asta arată ca o copertă pentru manualul (electro)tehnicianului amator, genul de cărţi tehnice pe care le aveau şi părinţii noştri prin casă. În concluzie, în ciuda micilor mele cârcoteli, un lucru făcut cu respect pentru cumpărător.

Conţinut

a) Nuvele şi povestiri

James Patrick KellyO şansă din 10 la puterea a 16-a. Un puşti american din era Kennedy dă peste un ins cam ciudat venit din viitor pentru a comite un asasinat care ar urma să schimbe soarta omenirii. Eu m-am săturat însă de poveştile cu copii cu mamă depresivă şi tată workahoolic sau variaţii pe această temă, iar asasinatul cu pricina (nu, nu de Kennedy e vorba) nu mi se pare a fi de natură să declanşeze consecinţele pe care ni se spune că le-ar declanşa. Merită citită doar pentru că redă foarte exact paranoia americanilor în perioada războiului rece, dusă până dincolo de absurd. N-am înţeles de ce s-a entuziasmat toată lumea citind-o şi nici cum de a luat premiul Hugo în 2001.

Liviu RaduDoi bătrâni, pe o bancă. Uite, mie povestirea asta mi-a plăcut. Sigur, aş fi preferat să văd evenimentele întâmplându-se şi nu pe cei doi vorbind despre ele dar ipoteza pe care o ţes este atât de interesată încât trec asta cu vederea. Autorul se joacă inteligent cu evenimente reale, folosindu-se de ele ca să brodeze o ipoteză fantastică: de ce „Frankenstein” al lui Mary Shelley este scris din punctul de vedere al creaturii şi cu simpatie pentru aceasta? Ce secret aveau cei patru tineri care s-au adunat într-o seară să-şi citească unul altora poveşti cu fantome (Byron, Shelley, Mary Shelley şi John Polidori) şi dintre care trei au murit, apoi, în condiţii stranii?

Sebastian CornVonu. Într-o Românie transformată din stat naţional în corporaţie prosperă, cu succes mondial, care vinde clone (mă rog, e mai complexă ideea), nişte terorişti pun la cale un asasinat. E un caz în care cadrul este atât de complex – prea complex pentru o povestire – încât pune în umbră acţiunea.

Norman SpinradJurnal din anul Molimei. Nuvela este o întreţesere de pagini din jurnale diferite, ţinute de personaje care trăiesc într-o epocă în care Molima, boală cu transmitere sexuală, pune omenirea întreagă în pericol. Trimiterea la SIDA e evidentă. Spinrad radiografiază evoluţia societăţii în aceste vremuri: enclave unde sunt izolate populaţii întregi bolnave, enclave aseptice în care trăiesc cei sănătoşi, dispariţia sexului pe viu şi exacerbarea dorinţei oamenilor pentru acesta (inevitabil), formarea de trupe de şoc din bolnavi terminali care nu au nimic de pierdut. Etc. Povestirea a fost scrisă în 1989. Citind-o astăzi, nu pot să nu remarc că este datată: unele dintre aventurile eroilor, pentru a răspândi informaţia, cunoaşterea, ar fi total inutile în era Internetului în care trăim; ar ajunge un simplu mesaj. Sau poate mi-a scăpat mie ceva.

Mă întreb dacă, cumva, genul ăsta de problemă nu l-aş întâlni şi la romane pe care le-am citit în perioada când la noi Internetul nu era o prezenţă cotidiană. Cred că până la urmă depinde ce altceva îţi mai oferă autorul.

Joe HaldemanMortuare. Hugo şi Nebula în 1993. N-am înţeles de ce şi sincer m-am săturat de povestiri marca Vietnam-with-a-twist. Singurul lucru care salvează povestirea asta – şi care ar fi trebuit să fie miezul ei – e paragraful final. (Numai că şi Stephen King folosise o idee asemănătoare în „Câinele polaroid„).

Acuma, să fie clar un lucru: doar pentru că mie nu prea mi-au plăcut povestirile din acest număr, nu înseamnă că revista este proastă.

b) Articole

Mircea Opriţa despre Ion Hobana, în singurul articol care se referă cât de cât la peisajul autohton.

Cory DoctorowAdolescenţii şi sexul. Un articol în care autorul răspunde celor care îi reproşează că, într-un roman al său cu multe chestii mult mai subversive (Little Brother), a introdus o scenă de sex între doi adolescenţi de 17 ani (de sexe diferite). Este relevant pentru ipocrizia pieţei externe, zici că ăia care îl critică au făcut sex numai după majorat. Numai că această problemă relevantă pentru ei nu este relevantă şi pentru noi, românii.

Graham Sleight despre Ray Bradbury – Oi fi eu influenţată de simpatia mea pentru Bradbury dar m-a enervat tonul articolului, în care mi se pare că un critic se dă grozav faţă de nişte cărţi pe care el unul nu ar fi reuşit niciodată să le scrie. Că Bradbury e prea demonstrativ, că scrie prea în alb-negru, că hâr, că mâr, că nu mai e actual. Luând un exemplu la întâmplare, eu aş zice că mârlanul ajuns pe Marte s-ar comporta cam cum scrie el acolo, deci mi se pare actual. Dar, cum ziceam, nu sunt obiectivă, recunosc.

Joe Haldeman – Un interviu atât de standard ca şi cum autorul nu ar fi avut chef să-l dea sau ar fi pus o maşină de răspunsuri să îl facă în locul său. Haldeman nu are o părere desprea SFWA, nu citeşte SF (ca să nu aibă vreo părere despre scriitorii genului, zic eu), platitudinea finală despre România sună atât de fals încât mai bine n-o zicea. Pot pricepe că scriitorul o fi sătul să tot dea interviuri dar pe mine, cititorul, nu mă interesează chestia asta. Singura frază pe care am reţinut-o a fost aceea că scrisul se învaţă scriind proză scurtă.

Paul di FilippoCyberpunk: după 20 de ani. N-aş putea spune că am reţinut o concluzie.

Peter WattsCe-ar fi să decolăm şi să-i facem praf de pe orbită? Un articol despre Avatar în care Watts, biolog ca formaţie, face nişte observaţii inteligente şi de bun-simţ despre fauna Pandorei şi despre alte câteva găuri de logică din construcţia filmului dar fără răutate şi admiţând farmecul decorului.

Concluzii

Este clar că revista se află încă în căutarea căii prin care să devină ceva mai mult decât simplă purtătoare de conţinut. Nici nu cred că o putea nimeri de la primul număr. Ideea e că, deocamdată, nu se simte o linie directoare, ci doar o simplă aglomerare de texte. Nu (prea) simţi pulsul momentului sub degete atunci când o citeşti. Dar astea sunt lucruri care nu se pot ajusta decât făcând alte numere de revistă.

Cred că nu este rău să aibă nuvele ca a lui Spinrad, marii prozatori SF trebuie recuperaţi şi pentru generaţiile care nu au citit Almanahul CPSF sau care erau prea tinere în anii 90. Nu este rău să aibă şi articole din afară, e chiar esenţial să simţim curentul extern dar poate ar trebui alese astfel încât să ne spună ceva şi nouă, cititorilor din România. Ştiu că nu suntem la fel ca americanii, de exemplu, dar este imposibil să nu existe texte care să ni se poată adresa în egală măsură (că tot oameni suntem şi tot cititori de SF).

Ceea ce clar lipseşte sunt articolele despre situaţia, problemele, pulsul pieţei interne de SF, aşa cum e şi atâta câtă e. Deşi asta, ştim bine, ar fi ca şi cum s-ar deschide cutia Pandorei, pentru că:

a). ar fi dificil să publici aşa ceva fără să te trezeşti acuzat de diversele tabere şi tăbăruţe că eşti X, Z, Ţ (înlocuiţi cu ce insulte doriţi).

b). ar fi la fel de dificil, cred,  să găseşti pe cineva care să scrie despre asta obiectiv, fără să renunţe la propriile ranchiune şi orgolii – cine citeşte blogosfera sefistă de la noi cred că s-a lămurit deja cam care e atmosfera.

c). de fapt, nici nu prea ştiu cum ar arăta un asemenea articol atâta timp cât cititorul român nu prea citeşte autori români, preferându-i tot pe cei din afară.

Cărţi: Note de lectură · Scrise pe marginea paginii

Costi Gurgu la ProspectArt

Iarăşi ProspectArt, că doar nu mai fusese de aproape două săptămâni. De data asta, după cum scrie în afiş, vineri (adică azi, ladies and gents), la 17.00 (deci e cazul să fugiţi de la serviciu, chiar aveţi un motiv), la adresa J.L. Calderon nr 39.

Invitaţi:

♥ scriitorul Costi Gurgu (Toronto, Canada), care a scris un roman foarte original şi mişto, Reţetarium (deşi nu-i pentru stomacele sensibile) şi care, dacă am înţeles eu bine,  va citi o povestire.

concept-artiştii Dragoş Jieanu şi Alex Popescu, cu video-prezentări ale lucrărilor lor.