Posts from the ‘Cărţi: Pierdut timp, îl declar nul’ Category

Plictiseală cu patos

Nikos Kazantzakis The Last Temptation

Editura Faber and Faber, 2003

Traducere (în engleză): P.A. Bien

N-aș fi crezut, dar cartea asta m-a plictisit de moarte. Întrucât trec printr-o perioadă cam sucită, e posibil ca problema să fie doar la mine, adică să nu fiu receptivă în momentul ăsta la acest gen de subiect. Cert este că mi-a plăcut foarte mult „Iisus răstignit a doua oară”, tot a lui Kazantzakis, citită acum vreo trei ani, și mă așteptam ca și această reluare a temei să mă impresioneze, numai că n-a fost așa.

Ideea de pornire nu e rea, am însă o problemă cu execuția. Dacă în „Iisus răstignit a doua oară” Kazantzakis relua povestea biblică la distanță de vreo mie opt sute de ani pentru a arăta că istoria s-ar repeta oricând la fel în liniile ei de bază, aici el abordează chiar povestea originală, încercând o rescriere într-o nouă cheie, conform căreia Iisus nu este mai presus de păcat prin natura sa pură, neîntinată, nesupusă ispitei, ci se ridică mai presus de păcat simțindu-l, luptând cu el și învingându-l. Un Iisus căruia cele omenești nu-i sunt străine prin fire, ci prin alegere, o alegere care nu-i ușoară.

Din păcate, felul în care alege să o facă nu-l transformă pe Iisus într-un erou, ci într-o de victimă folosită de toată lumea, de la Dumnezeu – care îi rescrie istoria nașterii adăugând magi, o stea căzătoare și o naștere la Bethleeem acolo unde fiul tâmplarului știe prea bine că lucrurile nu au stat așa și-l mai și întreabă „cine ești tu ca să stabilești care e adevărul?” – până la apostoli, care așteaptă glorie lumească sau îi pervertesc învățăturile încă din timpul vieții. Drept este că și profetul, frământat de îndoieli, nu este chiar o figură de urmat: ba profețește iubire, plângând transfigurat, ba amenință cu spada și focul și urlă blesteme, ba se prăbușește în țărână și strigă către ceruri, ba leșină când îți e lumea mai dragă. Am rămas cu impresia că e al naibii de obositor să fii un ales al divinității.

În plus tot apar îngeri și, în general, Kazantzakis propune aici o lume în care miraculosul se manifestă, numai că acest tărâm al miracolelor e populat de zănatici – acuma nu mă refer la profeți, apostoli și alte cele, ci la oameni obișnuiți – care ba se aruncă în țărână cerând să vină odată Mesia, ba se scoală foarte prozaic și se duc la ale lor. Incapacitatea apostolilor de a-l înțelege, încăpățânarea ovină a oamenilor care nu voiau să renunțe la confortul lor și care nu erau capabili să se mai entuziasmeze pentru o idee, toate astea sunt reușite, sunt actuale chiar și te fac să înțelegi cât de greu, efectiv, îi este cuiva, fie el și fiu al Domnului, să mute din loc acești munți de prostie,  egoism și inerție. Și poate că ar fi mers dacă eroul nu ar fi fost construit atât de vulnerabil și de instabil, atât de puțin propriul său stăpân în ciuda luptei cu sine pe care o tot câștigă.

Și eu înțeleg că așa era tradiția, dar atâtea picioare sărutate n-am mai pomenit în nicio carte, eroii lui Kazantzakis sărută picioarele lui Iisus și ale celor care le sunt superiori cumva mai ceva decât sărută mâinile doamnelor eroii lui Alexandre Dumas, dacă-mi e iertată comparația.

Bine, cred că nici cititul în engleză nu a ajutat, dar când am cumpărat eu cartea, nu se găsea în română. Traducătorul însuși spune că unele chestii nu au putut fi echivalate și aș zice că asta cam dăunează curgerii poveștii. Figuri retorice care probabil ar fi sunat frumos în greacă sună artificial în engleză, ceea ce a afectat cumva și dialogurile. Ca să nu mai zic că nu puteam să citesc „high rumped Magdalene” (în traducere probabil „Magdalena cea cu crupa înaltă”) fără să mă apuce râsul. Or formula tot revine, odată cu Magdalena.

În fine, nuș ce să zic: o fi cartea, oi fi eu, o fi traducerea… mai bine ar fi de data asta să citiți și să judecați voi.

Oricum, bisericilor, ambelor, catolică și ortodoxă, cartea  nu le-a fost pe plac. Nici nu-i de mirare, atâta timp cât îl scotea pe Iisus din biserică și-l făcea să se pronunțe împotriva denaturărilor cea aveau să se facă în numele său. În 1954 cartea a fost pusă la index de Vatican și, după ce Kazantzakis a murit, în Grecia nu s-a permis ca sicriul să fie depus în biserică înainte de înmormântare.

Mecanica dulcegăriei

Mathias MalzieuMecanica inimii (2007)

Titlu original: La mecanique du coeur

Editura Nemira (2009)

Traducere Mihaela Toma Udriște

N-am nimic împotrivă ca un scriitor să creeze lumi noi, stranii și delicate, în dorința de a evada din real, luându-i și pe cititori cu el. Din păcate, cartea asta seamănă jenant de mult cu un film care face abuz de efecte speciale în încercarea de a suplini intriga puerilă. O poveste care se vrea a fi frumoasă și sensibilă este, de fapt, un pretext pentru scriitor să zornăie din metafore pe fiecare pagină, până când cititorului cârcotaș reprezentat de mine

– că altora le-a plăcut; carte pentru gagici, frate! și io-s sentimentală, da nici chiar în halul ăsta –

lasă volumul jos și fuge să-și ia o lămâie din frigider. O să vă dau exemple, să vedeți dacă voi suportați. Dar haideți să vă zic și subiectul, ca să pățiți și voi ca mine, adică să luați țeapă și s-o citiți, muahahahahaa! Jack se naște 1874, în cea mai geroasă zi din lume și cu o inimă fragilă. Moașa sa, care va sfârși prin a-l crește, reușește să-l țină în viață montându-i în piept un ceas cu cuc, ale cărui rotițe să-i țină inima în mișcare. Deși îl sfătuiește să evite emoțiile puternice, care i-ar pune în pericol viața, copilul se îndrăgostește de o micuță dansatoare și cântăreață și, cînd va mai crește, va pleca în lume în urmărirea dragostei sale.

În cazul Micului Prinț, cu care cartea aceasta e comparată – pe coperta a patra – naivitatea era doar aparentă și sub masca ei se spuneau lucruri profunde.  Aici, povestea este naivă și atât și încearcă să-și mascheze simplitatea printr-o îngrămădire de metafore care acumulate pagină după pagină, la propriu, sunt prea mult și care păcătuiesc, oricum, printr-o prea încăpățânată căutare a originalității cu orice preț. Și, pentru că am promis citate, iată-le:

Pagina 114: Tu ești copacul meu și ai dat în floare. în seara asta o să închidem lumina și o să-ți potrivesc pe muguri o pereche de ochelari. Cu vârfurile ramurilor o să brăzdezi bolta cerească și o să-ți scuturi trnchiul nevăzut pe care se reazemă lumea. Alte vise o să ni se cearnă la picioare ca fulgii moi de zăpadă. O să-ți înfigi adânc în pământ rădăcinile în formă de tocuri ascuțite. lasă-mă să urc în inima ta de bambus, vreau să adorm lângă tine.

Pagina 117:  Constelații de alunițe minuscule îi roiesc de la gât până la sâni. Sunt astronomul pielii ei presărate cu stele, pe care le adulmec cu nesaț. Îi strivesc sub sărutări florile trupului și ea își risipește petalele sub ochii mei, dăruindu-mi toată seva. Atingerile ei sunt descărcări electrice dureros de dulci.

Pagina 119: Este atât de ispititoare încât mă întreb dacă pentru postul de cântăreață nu a trebuit să pozeze goală unor pictori imaginari, chiar în lumina zilei.

Pagina 120: Într-o bună zi mi-o vor trimite pe lună, ca să ațâțe poftele trupești ale extratereștrilor. Ea va cânta în pași de dans, va răspunde la întrebările jurnaliștilor lunari, va fi fotografiată și nu se va mai întoarce niciodată. Câteodată îmi spun în sinea mea că numai Joe mai lipsea din povestea asta, cireașa viermănoasă pe tortul plin de mucegai.

Am ales intenționat citate din pagini apropiate și să nu vă imaginați că, între ele, textul este scutit de metafore. Dacă după asta mai sunteți curioși s-o citiți, eu v-am prevenit.

RECOMANDĂRI DE SERVIRE: CARTE CU ALBUM

Cum Malzieu este și solist al unei trupe care se cheamă Dionysos, a înregistrat și un album cu titlul La mecanique du coeur care, după părerea mea, i-a ieșit mai bine decât cartea:

Piesa de mai jos e cântată în duet cu iubita lui Malzieu, Olivia Ruiz, care a fost cel mai probabil modelul pentru domnișoara Acacia, eroina cărții.

În caz că vă mirați, da, tot mă mai chinui cu Kazantzakis și nu merge deloc…

Era cât pe ce să fie o postare scurtă

Don DeLillo Zgomotul alb (1984)

Editura Leda, 2006

Traducerea: Horia-Florian Popescu

Îgh!

Aş putea rezuma postarea la asta, dar frumos e să ofer şi o explicaţie, dacă tot am făcut oamenii să vină până aici. Romanul lui De Lillo este o demonstraţie despre cât de puţin e pregătit omul modern pentru moarte şi pentru, de fapt, orice experienţă care-l scoate din cochilia pe care civilizaţia a construit-o în jurul lui. Şi despre cât de goală de sens se dovedeşte civilizaţia modernă, dacă moartea nu mai este o experienţă ce poate fi abordată spiritual, ci un bau-bau ascuns sub preş care se tot iţeşte de-acolo. Cât de puţin oferă ea drept compensaţie pentru dezgolirea de sensuri a morţii, pe care nu ştim s-o gestionăm*. Despre tot zgomotul de care se acoperă, în încercarea de a uita „zgomotul alb” al fricii. Mai e şi un roman despre ignoranţă şi impostură, dar tema se pierde oarecum sub cealaltă, pentru a răsări spre final.

Problema fiind exact cuvântul demonstraţie. E prea demonstrativ. E atât de demonstrativ încât personajele lui nu sunt personaje, ci puncte alternative de vedere, ceea ce face ca totul să pară foarte artificial, mai ales când auzi texte psihanalitice din gura unor copii care, oricât de precoci ar fi, n-au cum să stăpânească ideile şi noţiunile în cauză. Atunci când nu sunt puncte de vedere, personajele lui sunt nevroze. Totul e la fel de artificial ca produsele din supermarketurile în care eroii lui DeLillo îşi petrec atâta timp. Atât de artificial încât eu, fiinţă umană temătoare de moarte, nu am reuşit să empatizez, să simpatizez sau să fiu măcar atrasă de temă. Şi culmea e că uneori spune lucruri interesante, dar cu un aer atât de teribilist încât cumva anulează tot impactul.

Discuţiile dintre personaje nu sunt ceea ce şi-ar spune oamenii unii altora în situaţiile respective, ci ceea ce gândesc cu adevărat şi nu ar declara niciodată, ipocrizia fiind cel puţin la fel de serios înrădăcinată în omul modern ca teama de moarte. Prin aceste aşa-zise dialoguri, DeLillo surprinde foarte bine mişcările cele mai intime ale individului egoist: nevasta îi spune că are fobia morţii şi reacţia lui e că-i dezamăgit de ea pentru că el trebuia să fie cel cu fobii şi ea cea puternică. Asta, culmea, ar fi putut fi punctul forte al cărţii, aceste nevroze care în aparenţă dialoghează una cu alta, dar de fapt monologhează, numai că nu-i aşa din cauză că procedeul e folosit prea în abundenţă şi-şi pierde impactul. Călugăriţa declară că nu crede, ci că doar se preface pentru că, într-o lume care nu are credinţă, oamenii au nevoie să creadă că măcar cineva crede. Doctorul admite că habar nu are să interpreteze analizele.  Etc.

Şi gata. N-am remarcat să fi zis despre spaimele şi obsesiile intelectualului american ceva ce să nu fi spus mult mai bine Saul Bellow, nu mai pomenesc de Philip Roth. Despre golirea de sens a morţii şi odată cu ea a vieţii, despre civilizaţia care ne omoară încet s-a exprimat Margaret Atwood cu mult mai multă forţă şi nu i-a trebuit un roman pentru asta, a fost de ajuns povestirea „The Age of Lead” din volumul Wilderness Tips. Caracterizarea epocii prin reducere la absurd Vonnegut a făcut-o mult mai bine şi a mers mult mai departe.

Mult mai detaliat aici. Şi subscriu.

–––––––––––––––––––––––––––––-

* De fapt, eu mă întreb uneori ce am realizat înlocuind frica de Dumnezeu cu frica de moarte, la nivel individual, aşa, la nivelul vieţii de zi cu zi. Adică e clar că am câştigat unele lucruri, dar pe de altă parte, am şi pierdut unele. Unde suntem când tragem linia, dacă am înlocuit o viaţă trăită cu frica de Dumnezeu printr-una trăită cu teama morţii?

Suspansul previzibil

Chris WoodingRetribution Falls, (2009)

Editura Gollancz, UK, 2009

N-am cuvinte să spun cât de previzibilă e cartea asta. E atât de previzibilă încât de vreo patru-cinci ori am anticipat ce o să se petreacă în aşa-zisele momente de suspans, ceea ce e cam mult pentru un roman de acţiune. Şi să ştiţi că mie nu-mi place să mă joc de-a ghicitul, dau voie scriitorului să mă cucerească, să mă ia pe sus, dar tre să mai poată şi el. Wooding nu poate şi mă simt cam jenată pentru acei prieteni ai mei cărora cartea asta le-a plăcut: fraţilor, unde vă e discernământul, că doar aţi mai citit atâtea, voi nu recunoaşteţi nişte clişee când le vedeţi?

Ca să-i recunoaştem autorului ce-i al lui, acţiunea e construită corect, fără burţi inutile şi capetele se leagă binişor. Iar decorul, lumea, ar putea fi mişto, cu elemente de  steampunk şi o combinaţie de sf şi f – avem nave, dar şi golemi şi demonologie (deşi insuficient folosită – adică un singur daemonist? cam puţin). Acţiunea însăşi, o intrigă politică povestită din perspectiva ţapului ispăşitor, în care apar la un moment dat şi piraţii aerului – ce cool! piraterie steampunk! – are toate premisele să fie captivantă.

Despre pericolele scrisului după reţetă

Din păcate, nici în crearea lumii, nici în schiţarea relaţiilor de putere Wooding nu merge în profunzime. Deşi interesant, decorul are fix grosimea unei foi de hârtie; în loc să aprofundeze lumea originală pe care a creat-o, autorul ne iroseşte timpul cu nesfârşite miorlăieli psihologice ale eroilor săi, ceea ce e trist pentru că aceştia sunt, am zis, clişee. Avem ratatul iresponsabil, fermecător şi pozeur, care în final devine liderul unei echipe, avem grămada de rataţi care devin echipa şi îşi descoperă fiecare forţa interioară, avem medicul care şi-a pierdut încrederea în sine, dar şi-o regăseşte într-un moment de cumpănă, etc. Şi prea mulţi din echipaj au secrete – sau traume sau cum vreţi să le ziceţi – majore, nu aşa. Mercenarii lui Glenn Cook, ne spune unul dintre personajele Companiei Negre, fac pe misterioşii în legătură cu trecutul lor ca să pară mai interesanţi, nu fiindcă ar avea mari secrete şi aventuri tragice de ascuns – Wooding ar fi putut învăţa şi el ceva din asta.

În plus, elementele de suspans vin unele după altele, corect… dar în ordinea în care le-ai mai văzut în nu ştiu câte filme deja: abia scapă de aia şi, imediat, dar imediat ce răsuflă uşuraţi, bang! apare alt pericol.  Personajele îţi comunică întâi – căci ai acces la gândurile lor – că nu or să facă x chestie eroică pentru că nu au niciun motiv şi îţi înşiră pe lung şi pe lat motivele de a NU o face, până când devine ATÂT de evident că exact aia vor face  încât, după ruptura corespunzătoare din acţiune, când personajele fac chestia aia eroică, nici nu mai eşti surprins, ci doar plictisit: „ce ţi-a luat atâta timp”? Şi în plus, Wooding recurge la tehnica asta nu o dată, ci de câte ori poate. Iar când, pe deasupra, unul dintre marile momente psihologice şi de cotitură este ratat de faptul că tu l-ai văzut venind încă de acum o sută de pagini, e clar că îţi pierzi vremea degeaba.

Asta se întâmplă când scriitorul scrie romane de suspans după reţetă – cititorului, sărmanul, nu-i mai rămâne nicio surpriză. China Mieville de exemplu, într-o carte pentru adolescenţi numită „Un Lun Dun„, obţine nişte efecte foarte mişto răsturnând câteva dintre schemele tradiţionale ale basmului şi luând-o pe scurtătură; dar Mieville are imaginaţie şi ambiţie şi nu se dă înapoi de la a le folosi. Wooding nu ştiu ce are, dar ştiu ce n-are: o a doua şansă, în ceea ce  mă priveşte. N-am mai citit ceva atât de plicticos de când cu Patrick Rothfuss şi al său „The Name of the Wind„, pe care, de altfel, nici n-am reuşit s-o termin. Cine a îndrăznit să compare oricare dintre cărţile astea cu „Locke Lamora” să vină încoace, cizma mea abia aşteaptă o întâlnire de gradul trei cu dosul persoanei în cauză.

RECOMANDARE DE SERVIRE

Insultă la adresa cititorului

Guillermo del Toro, Chuck HoganMolima (2009)

Editura Litera, Colecţia Thriller, 2010

Traducere: Mariana Piroteală

ATENŢIE! CONŢINE URME PRONUNŢATE DE SPOILERE!

Dacă l-aţi admirat pe regizorul Guillermo del Toro pentru „Labirintul lui Pan” feriţi-vă de cartea asta ca dracul de tămâie, pentru că nu o să găsiţi în ea nimic din sensibilitatea cu care, pe peliculă, regizorul a transfigurat o realitate crudă într-o lume fantastică şi nimic, de asemenea, din tensiunea filmului.

Romanul pe care l-a scris în colaborare cu Chuck Hogan face parte dintr-o trilogie pe care eu una nu am de gând s-o citesc. Există moduri mult mai bune de a-mi folosi timpul, până şi gătitul este una dintre ele. S-o luăm cu începutul. Pe pista unui aeroport din SUA aterizează un avion. Totul mersese bine, pilotul comunicase cu turnul de control, aterizarea decursese normal, după care luminile avionului se sting şi nimeni nu mai răspunde. După ce trece un sfert din roman şi suntem plictisiţi cu tot felul de detalii despre procedurile la care se recurge în asemenea cazuri, echipa de intervenţii intră în avion şi descoperă că pasagerii au murit instantaneu şi fără chinuri, aşezaţi frumos la locurile lor, mai puţin patru dintre ei care sunt în comă.

În fine, ce să vă mai zic, de vină sunt vampirii. Mai precis unul singur, pornit la luptă împotriva unui alt grup de vampiri, toţi existând de la începutul timpurilor sau cam aşa ceva. Pe de altă parte, ni se explică faptul că vampirismul este de fapt un soi de epidemie, care se transmite printr-un parazit ce intră în organismul  gazdei şi provoacă tot soiul de transformări, printre care modificarea drastrică a dietei. Ca urmare, toţi cei muşcaţi se transformă în vampiri şi omenirea este ameninţată cu extincţia totală (mă rog, eu aş zice că nu e exterminată ci transformată în altceva, idee care nici măcar nu e nouă).

Împotriva pericolului luptă trei oameni: doi experţi în epidemiologie şi, inevitabil, un evreu supravieţuitor al lagărelor de exterminare, musai specialist în ezoterisme, cu origini în România (pe care autorii o confundă cu… Armenia!) şi care a dat de vampir nu pe plaiurile româno-armeneşti cum ar fi logic, ci în lagăr.

Logica în ghips şi cârje

Problemele cărţii sunt multiple, de la construcţie până la logica elementară. Personajele sunt de carton, nu le simţi trăind. Sunt adesea clişee pe două picioare. Alteori reacţiile lor sunt forţate şi fără logică în contextul acţiunii. Un singur exemplu: expertul epidemiolog ratează o întâlnire la psihiatru, pentru a discuta custodia copilului său. Omul fusese la comandamentul antiepidemic sau cum i-o zice, toată ţara era crizată, tipul apăruse şi la televizor explicând şi încercând să calmeze situaţia dar psihiatra îl anunţă că nu va recomanda custodia comună pentru că el întârziase, domle, la programare! Ceea ce nu se face nici măcar când eşti responsabil de stăvilirea unei epidemii, se ştie doar!

În plus, odată ce abordezi o explicaţie ştiinţifică a vampirismului, trebuie să te ţii de ea, aşa cum face Peter Watts, în Blindsight, unde găseşte o explicaţie ştiinţifică inclusiv pentru aversiunea vampirilor faţă de cruci. NU merge să-mi zici că vampirismul se transmite prin virus dar că vampirul nu poate trece o apă curgătoare fără ajutorul unei fiinţe umane care să-l poftească. De ce să nu poată, se îmbolnăveşte parazitul intern de cufureală? Ori e aşa, ori e aşa, adică ori e ştiinţă, ori e supranatural, că amândouă nu merg.

N-am prea înţeles nici cum poate un vampir să bea instantaneu tot sângele dintr-un om (precum secau muntenii şi moldovenii Milcovul dintr-o sorbire) darămite dintr-un avion întreg. Pe de altă parte, atâta timp cât vampirii trăiesc cu sânge uman, nu este logic, ba este chiar împotriva instinctelor de conservare ale speciei să distrugă toată omenirea, că pe urmă ei ce mai mănâncă?!

În fine, o chestie mediocră, care insultă inteligenţa cititorilor şi care nu merită să fie nici măcar lectură de vacanţă, decât dacă sunteţi masochişti şi vreţi să vă enervaţi în concediu.

N-are! Părerea mea…

Stephen KingPistolarul, Nemira, 2009

Primul roman din seria „Dark Tower”, cu care King şi-a încercat mâna în domeniul fantasy, a reuşit ce n-a reuşit nicio altă13-sf carte a lui King: să mă plictisească teribil. Asta în ciuda faptului că ideea de pornire părea reuşită: o poveste fantasy scrisă după regulile westernului.

Într-o lume străină, Roland Deschain, Pistolarul, îl urmăreşte prin deşert pe omul în negru. Nu acesta este scopul lui principal, ci acela de a ajunge la Turnul Întunecat, din motive pe care nu le aflăm în acest roman, dar pentru asta este esenţial să-l prindă din urmă pe omul în negru. Acesta îi întinde tot soiul de capcane, una constând dintr-un orăşel întreg… ei, cine citeşte va vedea. În urmărirea lui, Roland îşi aminteşte crâmpeie din propria viaţă, întâlneşte persoane alături de care nu poate rămâne şi începe să se întrebe dacă nu cumva omul în negru, duşmanul său, vrea să fie prins.

Pistolarul e un tip calm, meticulos şi fără imaginaţie – aşa ne este descris şi pare cumva vital să fie aşa, dată fiind misiunea pe care o are şi deciziile pe care trebuie să le ia. Aflăm că a pierdut tot ce a avut vreodată – nu doar prieteni, părinţi şi iubire, ci însăşi lumea în care s-a născut.

Problema e că totuşi King – extrem de talentat când descrie, în romanele sale, colţişoare din viaţa şi din lumea reală – dovedeşte aici că nu poate crea lumi noi. Încercarea de a prezenta o lume mitică în care tinerii sunt antrenaţi de mici să devină pistolari – ceea ce merge mai departe decât doar a şti să tragă cu arma –  eşuează într-un fel de feudalism în blugi, pe jumătate desprins din Legenda Mesei Rotunde  şi pe jumătate dintr-un western spaghetti. M-aş fi aşteptat să creeze, între pistolari, nişte ierarhii cu totul noi, nu să ia o lume medievală şi să înlocuiască săbiile cu pistoale. Această lume pierdută, amintirile lui Roland despre prietenii săi, căutarea lui, alegerile pe care le face sunt cioburi colorate care nu se potrivesc împreună. Din punctul meu de vedere, coerenţa acestui univers lipseşte, fără să se producă însă genul de discordanţă creativă – vezi P.K. Dick – care să te fascineze prin ea însăşi.

În plus, prea multe profeţii sunt complet neclare, prea multe lucruri sunt amânate pentru mai târziu, pentru alte romane, atât de multe încât, ca rezultat, mie nu mi s-a mai trezit nicio curiozitate. Dacă nu pricepi nici măcar care-i miza şi de ce e ea importantă – de ce vrea să ajungă la Turn şi ce ar rezulta de aici – de ce să-ţi baţi capul?

Singurele părţi din carte care mi-au plăcut au fost începutul şi discuţia din final cu omul în negru – care decurge altfel decât te-ai aştepta –  pentru că omul în negru are ceea ce la restul personajelor nu prea am perceput: nuanţe neaşteptate.

În toate cărţile lui, până şi în „Duma Key” unde reciclează de zor teme din alte romane, King a reuşit să creeze ceva – o atmosferă, o situaţie, un mister, un personaj – care să mă atragă, să mă incite, să mă împingă mai departe. E primul lui roman în care  asta nu se întâmplă.

Sigur, l-am şi citit după ce am încheiat „Dying of the light” a lui George R. R. Martin, care oferă, într-un roman de dimensiuni modeste, tot ceea ce nu mi-a servit King aici: o lume interesantă, personaje distincte, bine conturate şi de care să-ţi pese, nişte răsturnări de situaţie care te ţin cu sufletul la gură, plus un mod splendid de a scrie, pe care în ASOIAF l-a cam abandonat. Pe lângă asta, povestea lui King nu are nici entuziasm, nici suflu, iar pistolarul, cu sau fără flash-back-uri-le ce ni se oferă, mi s-a părut un personaj de carton.

O să mai citesc probabil o carte din serie, să văd ce urmează dar recunosc de pe acum că, să fi fost vorba despre un nou-venit şi nu despre King, nu aş fi continuat să citesc ceva care începe atât de nepromiţător.

Am descoperit, în schimb, o înjurătură amuzantă: „În mă-ta cu tine şi calu ce te-aduse aci!„. O spune un corb vorbitor.

Mâine în bătălie nu o să mă gândesc la tine

Javier MariasMâine în bătălie să te gândeşti la mine, Univers, Colecţiile Cotidianul, 2009

E clar, Marias nu e un scriitor pe gustul meu şi pace! Ei, ce să-i faci, putem trăi amândoi liniştiţi cu asta, eu am destui scriitori care-mi plac şi el are destui admiratori, inclusiv, cică, un rege al unei insule din Caraibe, care a fost atât de impresionat de „Romanul Oxfordului” încât s-a dat jos de pe tron şi l-a poftit pe scriitor să-i ia locul.

795px-Battle_of_Bosworth_by_Philip_James_de_Loutherbourg

Titlul este din Richard III de Shakespeare. Aşa că am ilustrat cu Bătălia de la Bosworth, înaintea căreia regele este vizitat, în somn, de stafiile celor pe care i-a ucis.

Eu neavând pic de sânge regesc declar deschis că Marias mă enervează. Omul găseşte nişte subiecte teribil de mişto şi creează o tensiune gradată, până la final, dar stilul lui mi se pare efectiv o piedică în calea povestirii (sau a cititorului).

Să luăm cazul de faţă. Un bărbat este invitat la cină de o cunoştinţă ocazională, în lipsa soţului, plecat la Londra. Tocmai când se pregăteau pentru o noapte de dragoste, femeia se simte rău şi în câteva minute moare, pe jumătate dezbrăcată, în braţele celui care nu mai apucă să-i devină amant. Nefericitul are de ales între a anunţa pe cineva şi a fugi de la locul faptei, alegere complicată de faptul că în casă se află şi copilul de numai doi ani al femeii, care ar rămâne singur cu mama lui moartă până ar descoperi cineva cadavrul.

După ce se gândeşte şi se răzgândeşte – foarte bine realizată această parte, arată limpede combinaţia de altruism şi meschinărie care există în orice fiinţă umană – insul decide să dea bir cu fugiţii. Simţindu-se însă vinovat, va reveni dacă nu la locul atunci în mediul crimei, adică va face cunoştinţă cu familia celei moarte, familie care îl caută pe cel care a petrecut ultima noapte cu fiica-sora-soţia decedată.

Ei bine, pot să vă spun că tot ce se mai întâmplă este pe măsura acestui început. Inclusiv o răsturnare finală surprinzătoare (pe care Marias o fuşereşte după părerea mea dar asta urmează mai jos şi, dincolo de fuşereală, ideea este mişto).

EU NU-ŢI DAU INSULA MEA!

Dar dacă aş avea o insulă, heiii… de-aş avea o insulă nu i-aş da-o lui Marias. Fiindcă are un stil de a povesti care strică tot. Să-l citeşti pe Marias e ca şi cum ai avansa prin miere. Face digresiuni la tot pasul, întotdeauna simte nevoia să compare ceva cu altceva, ce s-a întâmplat altcândva, şi să-şi explice inutil de mult gândurile şi acţiunile. Sau se lansează în explorarea tuturor variantelor ce pot duce către sau pot urma unui gest întâmplător (ca şi cum ar vrea să ne demonstreze cât de bine cunoaşte el natura umană, cu toate variaţiile şi motivaţii sale).

Cred că Marias încearcă să scrie aşa cum curge fluxul gândirii umane, care, pusă în faţa evenimentelor, alege variante de explicaţii şi  face tot soiul de conexiuni cu păţanii similare din trecut. (Plus că fiecare lucru are un sens conotativ, specific fiecărui individ în parte, format ca urmare a experienţei proprii). Numai că în actul de gândire asta se întâmplă simultan şi foarte rapid, la limita conştientului, în timp ce puse pe foaie toate astea durează, se lungesc, povestirea se diluează şi se pierde.

PARALELE, PARALELE, PARALELE ÎNTRE ELE…

Plus că am constatat nişte paralelisme între această carte şi „Inimă atât de albă” care nu pot fi scuzate invocând unitatea stilistică a scriitorului:

Citește mai mult…

Eşecul prin reuşită

Bogdan SuceavăVenea din timpul diez, Polirom 2004

Să mă ierte Dumnezeu, autorul şi admiratorii acestei cărţi, care aşa laudativ mi-au pomenit-o, dar, când am dat de toată menajeria aia de ciudaţi, am avut senzaţia că urmăresc o emisiune-maraton la OTV şi mi-a fost imposibil să o iau în serios sau să continui lectura. Un Mesia cu harta Bucureştilor pe piept, un tubadur de stradă, un savant care a descoperit că limbajul este un cod secret şi că numele fiecărei boli conţine leacul acesteia – dar care de aici scoate numai un leac pentru chelie – un colonel SRI cu apucături de Securitate, o adunătură de tineri extremişti ce-l venerează pe Ştefan cel Mare, care, binevoitor, se reîncarnează… toţi se împiedică unii de alţii prin Bucureşti leat 1992.

Da, ştiu, sună mişto, dar luate împreună îmi amintesc fie de OTV, fie de Revista Fenomenelor Paranormale din anii 90. Cartea pluteşte la o graniţă incertă şi nu-mi e clar ce a vrut autorul. Nu-i suficient de comică încât să stea în picioare ca parodie (în ciuda ridicolului inevitabil al acestor personaje), nici destul de fantastică pentru a invita la o excursie într-o altă lume.

Foarte bine surprins, totuşi, spiritul anilor 90, când toate aceste credinţe şi speranţe absurde se vânturau atât de aproape de suprafaţă; poate că autorul a vrut să-şi imagineze cum ar fi fost dacă toate s-ar fi întâmplat cu adevărat, în acelaşi timp, în ţara minunilor de trei zile. Poate că tocmai asta e greşeala autorului, paradoxal: că i-a reuşit atât de bine redarea acelei atmosfere haotice şi neserioase încât şi-a subminat propriul demers. Pentru că atmosfera anilor 90, aşa cum erau, nu era una din care să rezulte comedie; era mult ridicol, mult haos dar era şi multă disperare iar acest puls al timpului este atât de bine suprins încât efectul nu mai e comic. (Mă enervează că ştiu exact ce vreau să spun dar nu reuşesc să exprim. O să reformulez mâine). Pe de altă parte, mi se pare că povestea eşuează şi ca text serios din pricină că toate personajele şi situaţiile sunt atât de convingător ridicole, încât, pe la jumătatea cărţii, mi-a fost greu să mai iau în serios întreaga poveste, fiindcă nu putea să-mi pese de oamenii ăia şi deci de ce mi-ar fi păsat ce făceau sau ce li se întâmpla?

Şi cu personajele, acelaşi paradox. Sunt extrem de bine create, au carne pe oase, personalitate, ticuri şi totuşi sunt personaje-clişeu: comisarul secu convertit în sereist dar cu epoleţii metaforici ai comunismului încă pe umeri, savantul excentric a la roumaine, tinerii extremişti dezorientaţi în căutarea unui model istoric de sanctificat. Etc. Sunt exact aşa cum mentalul colectiv îi ştie. Ei nu vin cu surprize. Sunt aşa cum îi ştim, ceea ce, ca personaje, îi face să fie previzibili; ei nu au capacitatea de a ne surprinde şi nici capacitatea de a fi generatori de comic, altfel decât accidental (sunt specimene de care am mai râs, înafara şi înaintea cărţii lui Bogdan Suceavă).

Să vă zic drept, când citesc că autorul a scris cinci ani la cartea asta şi eu o expediez aici în cinci minute, mă simt puţin cam vinovată dar chiar n-am putut s-o iau în serios. O să mai încerc mai încolo.

Întoarceri posibile, întoarceri ratate

Bernhard Schlink Întoarcerea acasă, Polirom 2007

Adevăru-i că mai degrabă aş citi Onetti decât să comentez Schlink dar puţină disciplină n-a omorât pe nimeni, deci nici mie n-are cum să îmi facă rău. „Întoarcerea acasă” este o carte pe care obiectiv o pot aprecia ca fiind bună dar cu care subiectiv, afectiv, nu am făcut priză deloc. Este povestea unui om care este practic absent din propria viaţă, care nu reuşeşte să se implice în nimic (şi cum el este şi povestitorul, probabil că de aia nu m-a prins cartea). Este povestea unor întoarceri, unele reuşite, altele nu: întoarcerea soldaţilor germani acasă după al doilea război mondial (care ar trebui scris cu litere mici pentru că a fost o porcărie), întoarcerea Germaniei comuniste în corpul RFG, întoarcerea unui bărbat la iubită, întoarcerea unui om la sine. Este, de asemenea, o subtilă dezbatere vizând poziţia omului faţă de prezenţa răului în lume (o temă omniprezentă la Schlink): răul trebuie ignorat, combătut sau folosit pentru scopuri nobile?

Ca şi celelalte romane ale lui Schlink*, şi „Întoarcerea acasă” ne vorbeşte despre o căutare şi despre un secret. De data aceasta, Peter, născut imediat după război, citeşte un fragment dintr-un roman care povesteşte întoarcerea acasă a unui soldat german. Numai că romanului, dintr-o colecţie ieftină, de aventuri, îi lipseşte finalul. Soldatul ajunge acasă numai pentru a îşi găsi soţia căsătorită cu alt bărbat, iar copilul său are o soră vitregă: ce va face nu se ştie, paginile lipsesc. Pornit iniţial să afle cum se termină povestea, Peter se trezeşte că demersul se transformă într-o căutare a propriului său tată, despre care el ştie doar că a căzut în război. Această căutare – pe care Peter o lasă şi o reia numai îmbrâncit de întâmplare, la fel cum face cu toate lucrurile din viaţa sa, fie că este vorba despre iubire, familie sau carieră – conturează mai întâi un portret extrem de fermecător al tatălui absent, în contrast cu mama prezentă dar îngheţată emoţional, care nu reuşeşte să stabilească o conexiune afectivă cu propriul său fiu.

Treptat, însă, căutarea aduce la suprafaţă lucruri neaşteptate: cum ar fi că romanul este o adaptare a Odiseei în termeni moderni sau, mai grav, că în privinţa tatălui său lucrurile stau cu totul altfel decât a crezut. Metaforic vorbind, căutarea tatălui îl va îmbarca pe fiu în propria sa odisee, adică o rătăcire la nesfârşit prin viaţă, fără puncte stabile.

Este fascinant felul în care Schlink contopeşte trăsături ale ambilor părinţi în firea lui Peter. La un moment dat, fără să ştie, Peter calcă aproape la propriu pe urmele tatălui său: atât geografic cât şi din punct de vedere al carierei. Acolo unde însă tatăl, bon viveur, fermecător, capabil să se implice complet în trăirea momentului, savurând până şi problemele grave ca pe o provocare, reuşeşte şi face impresie, fiul se strecoară ca o umbră, cu o implicare minimală, mulţumindu-se să fie spectator şi nu participant. Acolo unde tatăl a modelat împrejurările ca să îl servească, fiul se lasă purtat de valuri. Este ca şi cum firea aventuroasă a părintelui absent ar fi „stinsă” de genele moştenite de la mamă, cu emoţiile ei reprimate, cu felul ei resemnat de a lăsa viaţa să i se întâmple. Citește mai mult…

Trilogie? Nu, mersi!

Larry Niven, Jerry Pournelle, Steven Barnes Moştenirea Heorot, Nemira 2008

Este cartea întâi dintr-o trilogie, dacă am înţeles eu bine, şi este un roman de acţiune. Dar îşi ratează tot potenţialul – care există – aşa că anunţ de pe acum: n-am de gând să citesc continuările.

CU PUNŢILE TĂIATE

Pe scurt, o navetă spaţială aflată în misiune de colonizare ajungepe planeta vizată, una aflată destul de departe de casă încât problema întoarcerii să nu se poată pune. Coloniştii ori se adaptează, ori pier. (Mai ales că au şi dezasamblat părţi din navă pentru construcţia coloniei, iar somnul criogenic îndelungat a produs, în anumite cazuri, nişte efecte secundare de natură să dea fiori oricui). Tocmai când colonia părea un succes, oamenii se trezesc atacaţi de un prădător fioros şi  greu de distrus, împotriva căruia la început sunt neputincioşi. Şi, evident, nu e singurul exemplar.

Bineînţeles, sunt unii care neagă evidenţa până când nu au de ales, (ba chiar şi dincolo de asta, într-un mod cam absurd după mine), un erou clarvăzător care la un moment dat pleacă din colonie în sălbăticie aşa, de-a-n-pulilea, adică autorii ne oferă o motivaţie dar să fiu a naibii dacă mi se pare credibilă. Îl face pe erou să arate fie ca un puţoi imatur, fie ca pe un babalâc încăpăţânat în locul veteranului experimentat care este.

Romanul este cumva o reverenţă făcută poemului „Beowulf„, de aia monştrii vor fi botezaţi „grendeli”.

CE MI-A PLĂCUT

♦ Alienii sunt interesanţi, mai ales la început, iar prima parte a cărţii, până se debarasează de primul monstru, foarte alertă.

♦ Surpriza care apare aproape de final, când se descoperă geneza alienilor şi se vede că o anumită victorie ar putea de fapt să fie un eşec covârşitor. Face toţi banii pentru că ridică binişor miza care se cam fleşcăise.

CE NU MI-A PLĂCUTSPOILERE, DA?!

Citește mai mult…