Scriitorii pe înțelesul tuturor

Stuart Kelly – Cartea cărților pierdute (2005)

Titlu original: The Book of Lost Books

Editura: Nemira (2007)

Traducere: Irina Negrea

„Întreaga istorie a literaturii este totodată și istoria pierderii operelor literare”, scrie încă din primele pagini Stuart Kelly. Opere pierdute și opere neterminate sunt trecute în revistă în această carte, laolaltă cu tot soiul de detalii despre scriitorii respectivi, unele de-a dreptul savuroase și mai interesante poate decât cele despre lucrările care s-au pierdut. Ba chiar am impresia că pe unii scriitori, cum ar fi Moliere, Kelly i-a introdus aici numai ca să poată vorbi despre ei, căci nu cred că-i neapărat o pierdere faptul că s-a rătăcit o traducere făcută de Moliere din Lucrețiu.

Cică Sofocle și Euripide stăteau într-un bar…

Vorbind despre cărți pierdute Kelly ne dezvăluie o întreagă lume, mai ales atunci când trece în revistă piesele dramaturgilor antici, printre care, în mod firesc, se înregistrează cele mai multe victime. E o lume în care Sofocle și Eschil se prezintă la un festival de teatru din Atena și câștigător iese debutantul Sofocle, iar nu consacratul Eschil, care părăsește Atena jignit. O lume în care Aristofan participă la un concurs cu două piese, una în nume propriu și alta sub pseudonim, reușind să se învingă pe el însuși; piesa sub pseudonim, ieșită câștigătoare, s-a pierdut. Agaton, bun prieten cu Euripide, scandalizează publicul prezentând o piesă cu o intrigă inventată chiar de el în locul Fedrelor și Oedipilor cu care era obișnuit publicul. A câștigat un premiu la festivalul anual de teatru, a fost acid criticat de Aristofan, a fugit împreună cu Euripide în Macedonia și de pe urma lui nu s-a păstrat nici măcar o singură piesă.

Primul caz de piraterie literară

Și tot așa, Confucius și Kalidasa, ghinionistul Camoens și Torquato Tasso, care pare a fi primul caz de piraterie literară. Tasso, nesigur pe sine, trimitea tot timpul ciornele Ierusalimului eliberat unor cunoscuți, cerându-le părerea. Așa se face că la un moment dat a apărut pe piață o ediție neautorizată a poemului, pe care autorul lui nu-l considera încă terminat.

Un alt soi de piraterie, căruia i-a căzut victimă însuși Shakespeare, consta în lansarea pe piață de ediții false, scoase cu ajutorul unor actori-mercenari care memorau cât mai mult cu putință din piesă. Ele puteau fi deosebite de originale, ne spune Kelly, din pricina greșelilor provocate fie de memoria deficitară, fie de auzul nu tocmai bun, care a făcut să fie înlocuit, de exemplu, „impotent” (probabil cu sensul de vlăguit, neputincios) cu „impudent”. Ironia face ca una dintre piesele pierdute ale lui Shakespeare, Pericle, prințul din Tyr,  să fi supraviețuit tocmai datorită acestor acte de piraterie literară.

Publicitate

Brangelina avant la lettre

Franny Moyle – Constance. Tragica și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde

Titlu original: Constance. The Tragic and Scandalous Life of Mrs. Oscar Wilde (2011)

Gen: Biografie

Editură: Humanitas (2014)

Traducere: Cristina Jinga

Dacă te iei, așa cum ești tentat, după considerațiile despre căsătorie pe care le fac

Frumoasa Constance înainte de căsătoria cu Wilde

personajele din piesele lui Oscar Wilde și dacă îl vezi în lordul Henry Wotton din Portretul lui Dorian Grey pe însuși autorul cărții, rămâi cu convingerea că soția lui Wilde trebuie să fi fost o slută plicticoasă, cicălitoare și cam autoritară, cu care acesta s-a căsătorit ca să aibă un paravan pentru adevăratele lui preferințe sexuale.

Și dacă ai descoperi că te înșeli? Că de fapt Constance a fost o femeie frumoasă și pasionată de artă, că admira sincer talentul și personalitatea soțului ei? Că s-au căsătorit din dragoste (da, inclusiv el, care mai înainte o curtase, fără succes, pe cea care avea să devină soția lui… Bram Stoker)? Că s-a dovedit nespus de tolerantă față de turneele lui și de frecventele lipse de la domiciliu? Sau că, înaintea scandalului din 1895 care s-a încheiat cu doi ani de muncă silnică pentru Wilde și cu distrugerea familiei sale, cei doi, Oscar și Constance, erau un cuplu monden care ținea prima pagină a ziarelor, cam ca Brangelina în vremurile de glorie ale tandemului Jolie-Pitt?

Pentru mine toate astea au fost o surpriză când am citit cartea lui Franny Moyle. Mă așteptam să citesc despre un fel de martiră conjugală și am descoperit o femeie cu o personalitate puternică, chiar dacă nu flamboaiantă ca a lui Oscar, și dornică să-și croiască un loc al ei, în loc să se încadreze în canoanele epocii.

Fiică terorizată de maică-sa, Constance ar fi putut să devină o femeie timidă și retrasă ca un șoricel, dar era ceva în firea ei care a împiedicat-o. Nu vedea ce altceva ar fi putut face în afară de măritiș – femeile de neam nu munceau în epocă – dar a refuzat un pretendent, doi, trei pentru că i se păreau neinteresanți. Purta haine largi și refuza să-și pună corset, fiind promotoarea îmbrăcăminții așa-zis „estetice” la care nu a renunțat nici când a fost ironizată. A fost printre primele care a purtat fustă-pantalon și a înființat alături de alte femei o Societate a Hainelor Raționale. A militat pentru dreptul femeilor de a primi o educație, de a vota și de a candida și a fost subiect de caricatură din pricina asta. Oscar a susținut-o în toate aceste demersuri (de dragul ei a condus chiar și o revistă pentru femei numită Women’s World), iar ea i-a admirat fără rezerve creațiile, chiar și când din cauza firii lui risipitoare se pomenea strâmtorată. Erau considerați un model de armonie conjugală și, în primii ani, așa  și fost.

Oscar se plictisește

Pe de altă parte, Oscar concepuse mariajul cu soția lui drept „o căsătorie estetică”, un lucru artistic și rafinat. Concretul, firește, și-a băgat coada stricând totul. Cea de-a doua sarcină a soției sale a fost dificilă și se pare că după naștere raporturile sexuale între cei doi soți au încetat cu totul. Nu că Oscar nu ar fi dat semne de plictiseală dinainte:

Când m-am căsătorit, soția mea era o fată frumoasă, albă și zveltă ca un crin, cu ochiul vioi și cu râsul cristalin ca o muzică. Într-un an sau pe aproape, grația ca o floare a dispărut cu totul; a devenit greoaie, otova, diformă. Se târa prin casă într-o suferință dizgrațioasă, cu fața pătată și trupul hidos (…)

i s-a plâns el unui prieten. Poate tocmai de aceea cel de-al doilea copil, Vyvyan, a fost mai puțin iubit de părinți. Inclusiv în închisoarea din Reading Wilde va pomeni în scrisorile sale de Cyril, Cyril, Cyril și o singură dată de Vyvyan*.

Adevăratul conte de Monte-Cristo

Tom Reiss – Contele negru. Povestea adevăratului Monte-Cristo

Titlu original: The Black Count: Glory, Revolution, Betrayal and the Real Cont of Monte-Cristo (2012)

Gen: Biografie

Editură: Litera (2015)

Traducere: Gabriel Stoian

Premii: Pulitzer 2013, la categoria Biografie

Tatăl lui Alexandre Dumas, pictat de Olivier Pichat

Probabil toată lumea știe că Alexandre Dumas, părintele mușchetarilor, a avut o bunică negresă, dar puțini știu ce jigodie a fost bunică-su sau ce viață aventuroasă a avut tatăl său, ajuns, în ciuda sângelui negru, general în armata lui Napoleon.

De fapt citind cartea lui Tom Reiss poți afla o mulțime de lucruri interesante nu numai despre Dumas și familia lui, ci și despre epocă. Istoricul și jurnalistul american a făcut o imensă muncă de documentare*, zugrăvind nu numai portretul unui om extraordinar, ci și tabloul unei perioade schimbătoare din istoria Franței: ultimii ani ai monarhiei absolutiste, revoluția și instalarea lui Napoleon la putere. Unul dintre lucrurile interesante este existența în ultimii ani ai monarhiei a unei pături înstărite de mulatri, fii ai coloniștilor francezi și ai unor sclave de pe plantațiile din, să zicem, San Domingo, care se instalaseră în Franța ca oameni liberi, beneficiind de ambiguitățile legislative (și de pledoariile unor avocați ambițioși și progresiști care credeau sincer că toți oamenii sunt egali). Mulți au intrat în armată și au luptat în timpul Revoluției franceze, ajungând chiar în funcții de comandă, dar a avut el Napoleon grijă ca situația să nu dureze. Nu fiindcă era rasist, ci fiindcă era de un pragmatism frate bun cu lipsa de scrupule.

Dar să revenim la eroul nostru: Alex Dumas, pe numele lui întreg Thomas-Alexandre Dumas, s-a născut în colonia franceză San Domingo, azi Haiti. Tatăl lui era fiu de nobil și, intrat în încurcături cu legea, se refugiase pe plantația de trestie de zahăr a fratelui său mai mic. Toată lumea avea amante negrese, dar comportarea marchizului a fost atât de scandaloasă încât frate-său l-a poftit să plece. Acesta a fugit în compania a șase dintre sclavii fratelui său și-a schimbat numele și s-a dat la fund timp de 30 de ani, trăind de pe urma unei plantații de cafea. A avut patru copii cu diverse sclave și i-a vândut pe toți, mai puțin pe Alex. De fapt și pe el a fost silit să-l vândă când s-a decis să revină în Franța și să-și revendice titlul de marchiz de la Pailetterie, care i se cuvenea ca prim-născut. Nu de alta, dar n-avea bani de drum. A pus însă condiția să îl răscumpere și așa a făcut, de îndată ce a putut.

La început, fiul marchizului nu a dus-o rău. A studiat la o prestigioasă școală, unde s-a antrenat cu cel mai mare spadasin al momentului… un mulatru pe nume St. Georges. A intrat în armată în regimentul de dragoni al reginei. A supraviețuit nebuniei revoluției franceze – pe parcursul căruia și-a cunoscut viitoarea soție – și a reușit să-și continue cariera. Culoarea pielii nu l-a împiedicat să avanseze până la rangul de general (fiind prima persoană de culoare care să ocupe un asemenea rang): era viteaz, se plictisea când nu lua parte la lupte, îi plăcea riscul și avea o forță ieșită din comun. (Mai avea și 1,80 m înălțime într-o epocă în care înălțimea medie a bărbaților era de 1,65 m.)

Napoleon, un dușman periculos

Austriecii, care asaltaseră Franța în perioada tulbure de după Revoluție, au avut de-a face cu Dumas și l-au poreclit „Diavolul Negru”. A cucerit o trecătoare aflată la înălțime în Alpi escaladând practic un perete aproape vertical, considerat de netrecut și, mai târziu, sub comanda lui Napoleon, a apărat de unul singur un pod.

Amanții cărților

Peter Ilsted – Femeie citind la lumina lumânării

Alberto Manguel – Biblioteca nopții (2006)

Titlu original: Libray at Night

Editura Nemira (2011)

Traducere: Anca Stoiculescu

E un soi de istorie a bibliotecilor cu începere din antichitate, trecând în revistă și diferitele sisteme de catalogare a cărților, biblioteci personale celebre, biblioteci cu cărți imaginare, ucigași de biblioteci (adică aceia care au ars cărțile), etc, totul în stilul fermecător și dezordonat al lui Manguel. Adversar al catalogării cărților pe colecții sau în ordine alfabetică și partizan al grupării lor după niște afinități pe care numai stăpânul bibliotecii le poate stabili, Manguel ne demonstrează în carte propria lui teză, aceea că o bibliotecă dezvăluie foarte multe despre firea posesorului. Ca urmare, nu avem o istorie cronologică a bibliotecilor, ci sărim în sus și-n jos prin timp, într-un soi de puzzle fermecător presărat cu digresiuni de tot soiul.

Mie astea mi-au plăcut cel mai mult. Mai ales acelea care arată până unde sunt dispuși oamenii să meargă de dragul cărților.

∅ În anii 90, conducerea Bibliotecii Publice din San Francisco a decis să trimită la gropile de gunoi câteva sute de cărți, pentru că nu mai aveau unde să le țină. S-a decis să fie eliminate acelea care nu mai fuseseră solicitate de cititori de multă vreme. „(…) pentru a salva cât mai multe cărți cu putință, bibliotecarii curajoși se strecurau noaptea în incinta bibliotecii și însemnau volumele aflate în pericol cu date de retragere false”, ne povestește Manguel.

∇ În 1702, islandezii sărăciți și înfometați dau buzna în bibliotecile țării și își fac haine din pergamente, inclusiv din cele două exemplare din Edda vechi de 600 de ani. Un cărturar danez – Islanda era sub stăpânire daneză pe-atunci, pare-se – s-a repezit întru salvarea operei și „i-au trebuit zece ani ca să-i dezbrace pe hoți și să reasambleze colecția”.

∏ Un copil pasionat de cărți își vinde, la numai treisprezece ani, dreptul de primogenitură fratelui său mai mic: acesta va conduce afacerea familiei în locul lui și, în schimb, îi va da bani fratelui mai mare să-și cumpere câte cărți vrea. Târgul, făcut în copilărie, a fost respctat la maturitate.

ℜ În 1990, guvernul columbian a înființat biblioteci mobile. Și cum, în unele sate, autobuzele nu ajungeau, au apărut bibliomăgarii, cărând în spinarea loc colecțiile de cărți dintr-o localitate în alta. Singura carte care n-a putut fi recuperată, ne spune Manguel într-un paragraf demn de Garcia Marquez (de altfel și el columbian), a fost Iliada, pe care locuitorii unui sat au refuzat s-o mai restituie. „Ne-au explicat că povestea lui Homer o reflecta întru totul pe a lor: era istoria unei țări sfâșiate de războaie, unde zeii turbați hotărau soarta unor oameni care nu știau niciodată cu exactitate de ce luptau sau când aveau să fie omorâți”, spun bibliotecarii.

‡ Asta-i sfâșietoare. Într-un lagăr pentru copii care a existat o vreme la Birkenau, funcționa, nu se știe cum, o bibliotecă clandestină conținând nouă sau zece cărți. În fiecare seară, cărțile, precum și alte lucruri de valoare – medicamente, ceva mâncare – erau date în grija uneia dintre fetele mai mari. Aceasta trebuia să le ascundă, într-un loc diferit în fiecare noapte. Cărți interzise – sau arse – de naziști se găseau uneori în lagărele de concentrare.

Și ar mai fi multe de spus despre cartea asta: opiniile fermecătoare formulate de autor (că, de exemplu, cărțile se schimbă în funcție de ordinea în care sunt citite), ce s-a întâmplat cu biblioteca lui Hitler, cum un singur fanatic a distrus majoritatea scrierilor aztecilor cuceriți, despre bibliotecile ascunse în grote în China. Dar, până la urmă, cine-i curios să facă bine s-o citească.

CEL MAI FRUMOS CITAT:

De la adăpostul acestor ferestre, pe timpul zilei, pot să urmăresc găinile vecinului meu, care se reped dintr-un colț într-altul al curții, ciugulind de ici și de colo, înnebunite de toate câte li se oferă, ca niște învățați demenți într-o bibliotecă.

sau poate ăsta:

Fiecare cititor este doar un capitol din viața unei cărți.

E ceva borgesian în felul în care scrie Manguel despre cărți. Cred c-o să-i recitesc și cealaltă carte, Istoria lecturii.

Cronică vorbită: Martin Cruz Smith

Martin Cruz Smith – Parcul Gorki (1981)

Titlu original: Gorky Park

Editura: Paladin, 2015

Traducere: Mircea Pricăjan

Sâmbătă, la Bookfest, am participat la lansare și am spus câteva cuvinte despre carte. Întrucât atunci când am citit-o nu am scris aici despre ea, o să pun pe post de cronică prezentarea pe care i-am făcut-o la târg.

Într-o noapte geroasă în Parcul Gorki din Moscova sunt descoperite trei cadavre cu fețele jupuite. Mai mult, și amprentele au fost îndepărtate. În imensa URSS, la finalul erei Brejnev, a identifica aceste victime este ca și cum ai căuta acul în carul cu fân și totuși asta trebuie să facă Arkady Renko, anchetator în cadrul Miliției moscovite și personaj principal al seriei de opt romane scrise de Martin Cruz Smith. În momentul în care facem cunoștință cu el, Renko este un tânăr anchetator promițător, cu un dosar profesional

Foto: Andrei Duduman.
Note to self: Data viitoare fii atentă ce fundal ai în spate, că violetul ăla combinat cu albastrul ținutei te face să arăți pătrată și nu ești. Nu că n-ai mai putea slăbi puțin…

impresionant, aproape o vedetă. Cazul de față, care se va dovedi departe de a fi un banal omor, este pentru el un punct de cotitură. Pentru că în URSS iarna o fi lungă, dar gheața politică e subțire și te poți oricând trezi sub ea chiar făcându-ți cu strictețe datoria. Ceea ce dă naștere, la începutul romanului, unei competiții între servicii, dar nu așa cum ne-am obișnuit din romanele americane, pentru a rezolva cazul, ci, dimpotrivă, pentru a pasa de la unii la alții un dosar cu potențiale complicații politice. În acest sistem, Renko are de ales între a face dreptate – sau, așa cum vede el lucrurile, a-și face meseria cu probitate – și a face carieră. O opțiune dificilă pentru un personaj care a decis să devină anchetator influențat de Porfiri Petrovici, anchetatorul lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă.

Ar fi de înțeles o anumită reticență a cititorului față de un roman despre URSS scris de un american. Nu este cazul, căci Marin Cruz Smith și-a făcut bine tema, grefând foarte iscusit rețeta americană de roman polițist – împușcături în noapte, suspecți aflați în poziții importante, un criminal care pare de multe ori cu un pas înaintea anchetatorului – peste o Uniune Sovietică a cărei atmosferă este foarte bine redată. Cei care au trăit în comunism vor recunoaște micile învârteli, birocrația sufocantă, aparatura electrocasnică achiziționată pe bază de relații și arătată cu mândrie prietenilor ca o dovadă a statutului social superior. (O anumită mașină de spălat se comportă foarte neprincipial, vă avertizez).

În „Parcul Gorki” ne aflăm în perioada finală a erei Brejnev, supranumită „era stagnării”, dar următoarele romane ne vor purta prin perioada de glanost a lui Gorbaciov, destrămarea URSS și tranziția ce va urma, ultimele romane din serie având loc în timpul regimului lui Vladimir Putin. O Rusie în mișcare, în schimbare, în care Renko rămâne un personaj incapabil să se integreze, cu un simț acut al dreptății și cu limba mult prea ascuțită pentru binele lui.

(Ce nu am mai spus ca să nu mă lungesc a fost că) un alt atu al lui Martin Cruz Smith este complexitatea personajelor, și nu e vorba numai de Renko, ci și de personajele negative sau de personaje care încep prin a părea negative pentru a ne surprinde apoi. Cei care nu cred că un membru al KGB poate fi un personaj pozitiv, ba că poate deveni chiar prietenul lui Renko – un soi ciudat de prietenie, dar prietenie – vor avea o surpriză. Și nu am pomenit nimic despre preferatul meu, Karp Korobeț, în principal pentru că el nu apare decât în următorul volum din serie, Steaua Polară, tradus de mine și care va apărea de asemenea la editura Paladin.

Aș mai adăuga că am avut emoții, în mod stupid dat fiind că doar am mai vorbit și altă dată în public, ba am apărut chiar și la televizor de vreo câteva ori. Câh. Big dislike!

Era de-ajuns o trilogie

Peter V. Brett – The Demon Cycle

Imaginați-vă un copil, singur în mijlocul unei câmpii întunecate, înconjurat de demoni, supraviețuirea lui depinzând de abilitatea cu care a trasat în jurul lui simbolurile protectoare. Un iepure năuc, nimerit din greșeală în cerc, poate șterge desenul în goana lui panicată, lăsându-l fără apărare în fața creaturilor ucigașe.

Asta e imaginea care-mi vine de fiecare dată în minte când mă gândesc la seria lui Peter V. Brett, The Demon Cycle, compusă până acum din romanele The Painted Man (2008), The Desert Spear (2010), The Daylight War (2013) și The Skull Throne (2015). O lume în care omenirea supraviețuiește cu greu atacurilor nocturne ale demonilor, care, dacă nu ar exista simbolurile protectoare, ar distruge orașe întregi într-o singură noapte. Sunt diferite soiuri de demoni, demoni lemnoși, demoni de stâncă, demoni mimetici și demoni mentați. Firește că există și o profeție, despre un Salvator sau Eliberator (Deliverer) care să scape omenirea de acest blestem, dar, aici e partea mișto, în seria asta avem doi candidați, ambii foarte convingători, la acest rol. Unul dintre ei, Arlen Bales, puștiul de mai sus, care și-a văzut mama ucisă de un demon, nu vrea să fie un Mesia, refuză cu încăpățânare să fie împins în acest rol și crede în acțiunea individuală, dar talentul lui de a crea simboluri protectoare din ce în ce mai eficiente și abilitatea în lupta cu demonii îi determină pe mulți să creadă că el e cel profețit. De anii lui formativi se ocupă primul roman din serie, The Painted Man, publicat de Nemira cu titlul Omul pictat.

Un Mesia pătat

Ei bine, cititorii cărora le-a plăcut romanul vor avea o mare surpriză trecând la cel de-al doilea, când se vor pomeni că-l simpatizează pe Ahman Jardir, celălalt potențial Salvator, care apare inițial ca un adversar al lui Arlen. Romanul ne prezintă circumstanțele formării lui Jardir și ale ascensiunii lui la putere, făcându-ne să înțelegem că este produsul mediului în care s-a născut și dezvăluindu-ne, dincolo de actele nu întotdeauna blânde sau oneste ale acestuia (ba chiar dimpotrivă), o ființă umană extrem de reală. Dacă lumea lui Arlen este una de tip Ev Mediu european, cea a lui Jardir e modelată după universul musulman și are ierarhii bine stabilite, băieții sunt antrenați de mici să se lupte cu demonii (Ender nu s-ar simți nelalocul lui la școala lor militară), iar curajul și abilitatea de războinic sunt prețuite mai presus de orice. Jardir, în ciuda lipsei lui de scrupule și a stilului de viață situat în afara valorilor noastre, este un candidat convingător la rolul de Mesia și un erou interesant. Asta e și capcana. Brett se joacă foarte bine cu obișnuințele cititorilor: știi că, dintre cei doi, Jardir este cel ticălos, deci știi că n-ar trebui să fie el cel ales și te aștepți să moară, dar în același timp admiți că e pe alocuri mai eficient decât Arlen, că în termenii propriului său popor este un reformator și că ți-ar părea rău să dispară din poveste. Ca urmare, aștepți cu inima strânsă să vezi ce soartă va avea. Confruntarea are loc în cel de-al treilea roman, dar nu zic mai multe, ca să nu stric surprizele.

Cu viol sau fără viol

În plus, romanul lui Brett are niște personaje feminine la fel de puternice ca bărbații, pe care uneori îi eclipsează cu totul. Ceea ce e mare lucru, pentru că, dacă vi se pare că Arlen a avut o viață grea, să fii femeie în acest univers e de-a dreptul un blestem. Ambele societăți sunt înapoiate, femeile nu sunt considerate a fi bune de altceva decât ca născătoare de fii, iar consimțământul lor când vine vorba de sex nici nu este luat în calcul. Una dintre eroine este violată pe drum, o alta e abuzată sexual de propriul ei tată, fără să primească ajutor din partea nimănui, nici măcar a surorii sale, iar cea de-a treia se naște în clasa de jos, într-un univers în care femeia nu poate fi decât fie concubină, fie una dintre neveste. Culmea este că aceasta din urmă reușește, devenind soția lui Jardir și fiind, de fapt, femeia care face dintr-un puști promițător un lider al poporului său, să fie cea mai liberă dintre ele.

O doamnă Bovary portugheză

Eça de Queiroz – Vărul Basilio (1878)

Titlu original: O primo Basilio

Editura Minerva, 1983

Traducere Micaela Ghițescu

Vărul Basilio al portughezului de Queiroz ne prezintă o doamnă Bovary născută la Lisabona și, alături de ea, un personaj care pare un transfug din paginile lui Balzac. Nu e vorba de vărul din titlu, un biet seducător de operetă bun să sucească numai mințile femeiuștilor proaste, ci de camerista Juliana, un exemplu de răutate feminină care ar fi făcut-o pe verișoara Bette a lui Balzac să înalțe admirativ din sprâncene. Cu mențiunea că de Queiroz e un scriitor mai nuanțat decât Balzac și ajungi cumva s-o înțelegi pe Juliana și chiar s-o compătimești, așa odioasă cum este.

La începutul romanului, Juliana nu promite să fie personajul care va deveni. Este doar camerista unei mici burgheze înstărite, de numai 25 de ani. Luiza, frumușică, măritată din dragoste cu un tânăr funcționar cu bune perspective într-un minister, nu duce lipsă de nimic, numai că se plictisește. Și plictisindu-se citește romane de dragoste care-i formează despre viață o imagine cu totul falsă. Nici nu-i de mirare, așadar, că atunci când soțul ei e trimis într-o delegație de câteva săptămâni, delicioasa gâsculiță are o aventură cu vărul ei, Bazilio, proaspăt revenit la Lisabona din colonii, cu toată aura exotică pe care o implică asta. Aură cu totul falsă. Bazilio e un craidon cinic, rudă bună cu Rodolphe din Doamna Bovary, cu mențiunea că acesta din urmă dovedește măcar o scânteie de umanitate, când ar vrea s-o împrumute pe Emma cu bani și nu poate. Nu e cazul cu Bazilio, pe care foarte bine îl descrie Juliaõ, ratatul de serviciu din roman:

Există undeva un soț care o îmbracă, o încalță, o hrănește, o dichisește, o veghează când e bolnavă, o suportă când e nervoasă, are toate îndatoririle, toți copiii, toți, toți care vor veni, doar cunoști legea… Prin urmare vărul n-are nimic altceva de făcut decât să apară, să bată la ușă, s-o găsească spălată, proaspătă, apetisantă pe cheltuiala soțului.

El îi scrie bilete dulci, nu chiar de pe spinarea unei curtezane, ca vicontele Valmont, dar „după câteva partide de whist, un biftec, două pahare cu bere și o lectură trândavă a revistei L’Illustration”. Ea le sărută cu religiozitate. În drum spre prima ei întâlnire secretă e în culmea fericirii că va avea și ea o aventură, ca în romane. Se teme că nu este destul de rafinată în dragoste. Visează mătăsuri clandestine decorând cu mare fast un cuib al dragostei ascuns în dosul fațadei unei case burgheze. Realitatea, un pat de fier cu cearceafuri grosolane de un alb dubios și cu proprietăreasa bătând la ușă ca să le dea „cheițele” ar trebui să fie un duș rece, dar nu-i. (Când, vreodată, am învățat noi, femeile, să dăm înapoi de la primul semnal de alarmă? Cred că e în ADN-ul nostru să nu.)

În fine, înainte s-o abandonăm pe Luiza să subliniem totuși că nu i-ar putea face față Emmei Bovary, care nu era numai sedusă, ci uneori și seducătoare și care avea mai multe scuze decât ea să fie nefericită, date fiind conflictul dintre mediul în care se născuse și educația primită. Pasivă de la un capăt la altul, Luiza e victima perfectă. Atât a lui Bazilio, cât și a Julianei.

Oceanul care încăpea într-o găleată

Neil Gaiman – Oceanul de la capătul aleii (2013)

Titlu original – The Ocean at the End of the Lane

Editura Paladin (2013)

Traducere: Iulia Dromereschi

Cel mai recent roman al lui Neil Gaiman va fi lansat mâine la Bucureşti, în aceeaşi zi în care are loc şi lansarea americană.

Aşteptat timp de opt ani de fanii nerăbdători, „Oceanul de la capătul aleii”, noul roman pentru un public adult al scriitorului britanic de fantasy Neil Gaiman, va fi lansat mâine, atât la New York, cât şi la Bucureşti (la ora 19.00, la Librăria Bastilia).

Ca o notă amuzantă, lansarea românească va avea loc, din considerente de fus orar, chiar înaintea celei americane. Tradus de Iulia Dromereschi, romanul este prima apariţie din seria de autor Gaiman a editurii Paladin.

Un tablou salvat de ramă

„Oceanul de la capătul aleii” este o povestire despre magia şi coşmarurile copilăriei şi despre falia profundă ce separă lumea aşa cum o percepe copilul de cea pe care o văd adulţii. Protagonistul nenumit al povestirii, revenit la maturitate în locul unde a copilărit, îşi aminteşte că a avut o vecină care spunea că iazul din spatele casei este un ocean din altă lume. Şi poate chiar aşa era. Treptat, precum foile de ceapă, amintirile se decojesc straturi-straturi, ducând către o luptă cu răul, purtată de doi copii, dintre care unul are puteri magice, iar celălalt doar credinţa în prietenie.

Împletirea dintre vocea de copil și cea adultă ale protagonistului îi creează cititorului impresia că toţi avem asemenea amintiri ascunse în trecutul nostru, dar că ne lipsesc ocaziile sau poate doar timpul să le readucem la suprafaţă.

A descrie subiectul mai mult de atât înseamnă a nedreptăți o carte al cărei farmec se trage mai ales din atmosferă, din forța evocării copilăriei și din abila îmbinare a mitologiei cu viața de zi cu zi care caracterizează scrierile lui Gaiman.

Este, probabil, genul de carte care împarte fanii în două: cei care o vor iubi pentru atmosfera atât de tipică lui Gaiman şi cei dezamăgiţi că nu regăsesc în ea complexitatea din romanul „Zei americani” sau chiar din celebra serie de benzi desenate „Sandman”, a aceluiaşi Gaiman.

(Text publicat în Evenimentul zilei).

Pistolarul întâlnește secolul XX

Stephen King – Alegerea celor trei  (1987)

Titlu original: The Drawing of the Three

Editura: Nemira, 2010

Traducere: Mircea Pricăjan

Pistolarul întâlnește secolul XX. Secolul XX o ia pe coajă. Cam așa s-ar putea rezuma în două propoziții cel de-al doilea volum din seria Turnul Întunecat a lui Stephen King, numai că ar fi cam nedrept să mă rezum la atât, mai ales că, după un prim volum cam dezamăgitor pentru mine, acest al doilea roman mi-a deșteptat interesul pentru serie.

Principalul motiv a fost că în Alegerea celor trei se dezvăluie mai multe despre personalitatea lui Roland Deschain, pistolarul în cauză, și acesta se dovedește a fi fascinant prin determinarea cu care își urmează țelul și prin încăpățânarea de a nu abandona lupta nici atunci când aceasta pare pierdută. Deschain e cu atît mai intersant cu cât nu prea se încadrează în tipologiile de eroi ai genului fantastic. Pentru un erou e prea lipsit de strălucire, în aparență cel puțin, iar pentru un anti-erou nu este suficient de tenebros – Roland are, dacă pot să spun așa, un mod pragmatic de a suferi.

King chiar ne spune – sau Roland ne spune – că, dintre prietenii săi din copilărie, pistolarul nu era nici cel mai isteț, nici cel mai imaginativ, singurele sale calități fiind iuțeala cu arma și o lipsă de imaginație care, combinate, sunt principalul său atuu. Desigur, mai târziu vom constata cu surprindere că pistolarul e mai mult de atât și că persoanele din jurul său nu-l văd așa cum se vede el, că pentru ei arată ca o legendă care a prins viață. King duce însă cititorul  către această concluzie încet, imaginea pistolarului se completează pe parcurs, aproape pe neobservate. În plus, din acest al doilea roman eroul nostru își pierde și două degete de la mâna dreaptă, ceea ce îl va sili să tragă numai cu stânga, înjumătățindu-i practic capacitatea de foc, însă nici acest lucru nu va reuși să-i diminueze nici determinarea și nici impactul pe care personalitatea sa formidabilă – chiar dacă nu întotdeauna  agreabilă – îl are asupra celor care-i ies în cale.

Un talent incontestabil (II)

Ion Manolescu – Derapaj (2006)

Editura Polirom, 2006

(continuare)

Hai să revenim şi la cărţi, că m-am lenevit din cale-afară. Spuneam despre cartea lui Ion Manolescu, Derapaj,  că îmbină fresca socială nemaipomenit de reuşită cu o intrigă de tip “Pendulul lui Foucault”, plasată  în universul “Matrix”. Mai concret, în România tranziţiei, Alexandru Robe, 38 de ani, profesor universitar la Filologie, un tip stabilit într-o mediocritate confortabilă, descoperă o secundă lipsă din viaţa lui. Pornind de aici şi de la un cutremur pe care, se pare, l-au simţit doar câţiva inşi, Robe, asistat de iubita lui, Maria, şi de prietenul său cel mai bun, Mihnea, dă peste o conspiraţie condusă de Economiştii Minţii. N-o să vă zic acum ce puneau numiţii economişti la cale, că poate citiţi cartea.

Ziceam că în partea a doua o să bag cârcotelile, care vin după cum urmează. Partea reală e prea reală, iar cea fantastică în mod atât de vădit fantastică – o construcţie atât de artificială – încât mie nu mi se pare că se îmbină prea bine. La fel ca apa şi uleiul, cele două aspecte se separă, aşa încât ceea ce vezi nu este un amestec omogen, ci două elemente care-s în mod limpede diferite. Există de altfel şi o diferenţă de registru. Avem o parte de frescă socială, descrisă cu elementele ironiei şi umorului, dar care iese, în urma acestui tratament vie, reală, concretă – recognoscibilă. Şi avem o altă parte de intrigă fantastică foarte jucăuşă, amestecând Pif-uri cu tablouri de Luchian, cu un cod ascuns în romanul „Patul lui Procust”, totul într-o nebună plăcere de a improviza. Dar, deşi are răpiri şi dezvăluiri şi diverse alte elemente ce fac parte integrantă din reţeta unui roman de acţiune, taman această parte creează o impresie  statică, din pricina recursului prea des la dialoguri extrem de erudite, în care personajele îşi explică unul altuia ceva ca să priceapă cititorii. Una-două oamenii stau la masă şi discută pe cinci pagini despre de toate, de la Gutenberg până la accidentul lui Maurer, iar peste alte zece pagini urmează o nouă asemenea discuţie explicativă.

Ca efect, decorul – România noastră cea de toate zilele – eclipsează intriga; ceea ce poate că autorul şi-a dorit, dar atunci ar fi fost poate mai bine să scrie de-a dreptul un roman ancorat strict în realitate. Aşa, rezultatul este un hibrid, unul fermecător, bine scris, care conţine multe pagini de calitate, dar, în final, o construcţie pe care o simţi a sta şi pe drum, şi pe lângă drum. Poate-ar fi fost două cărţi mişto, luate separat, dar nu împreună. Cred că, paradoxal, dacă miza ar fi fost mai terestră, am fi avut un mare roman în literatură în locul unuia doar promiţător. Sunt convinsă însă că nu-i timpul pierdut şi că Ion Manolescu o să ni-l dea într-o zi.