Dezamăgire

Jose Saramago – Omul duplicat (2002)

Editura: Polirom (2009)

Traducere: Georgiana Bărbulescu

Este primul roman de Saramago care m-a dezamăgit total. Ori am citit eu prea mult Saramago şi nu mă mai prinde, ori n-o fi fost autorul în formă, cert e că n-a mers deloc.

Şi e păcat, căci tema era interesantă. Tertuliano Maximo Alfonso – nume care are un rost al lui dar vom constata asta abia la final – este profesor şi duce o viaţă liniştită şi plictisitoare, până în ziua când vede, într-un film închiriat, un actor care este copia sa identică. Intrigat de acesată situaţie, profesorul se aruncă într-o meticuloasă anchetă menită să dea de urma actorului (care, jucând într-un rol de figuraţie, nu era menţionat explicit pe generic). Această căutare obsesivă nu este decât începutul a numeroase probleme, cum ar fi cine este copia şi cine este originalul, dacă poţi trăi ştiind că eşti un duplicat şi dacă durata vieţii tale depinde sau nu de a celuilalt.

Povestea e interesantă dar digresiunile autorului, conversaţiile lui imaginare şi nesfârşitele despicări ale firelor în patru mi s-au părut de data asta inutile şi plictisitoare, incapabile să aducă vreun plus de semnificaţie celor ce se întâmplă şi având unicul efect de a face lectura să se poticnească.  Aş mai avea nişte obiecţii şi legate de final, care mi se pare uşor forţat pe alocuri şi puţin împins către zona telenovelelor.

În fine, asta e, într-un top al romanelor mele favorite de Saramago cartea asta nu se califică.

Dacă tot am pomenit de top, cred că el ar arăta cam aşa:

1. Eseu despre orbire

2. Intermitenţele morţii

3. Istoria asediului Lisabonei/Toate numele

Ştiu că nu m-a întrebat nimeni dar aşa-mi veni să zic.

Publicitate

A şti sau a nu şti. Cronică făcută la nervi (I)

Javier Marias – O inimă atât de albă, RAO, 1998, 2008

A şti sau a nu şti? Asta-i întrebarea, pentru că vinovăţia nu începe odată cu fapta, ci cu cunoaşterea ei, fie că e vorba despre faptul că lumea află ce ai făcut, fie că tu afli ceva ce ai fi dorit, retrospectiv, să nu ştii. O tânără femeie se sinucide la o săptămână după ce revine, alături de soţ, din luna de miere. Peste ani de zile, Juan, care s-a născut ca urmare a acestei sinucideri (fiindcă tatăl său s-a recăsătorit cu sora soţiei sale sinucigaşe) este confruntat cu posibilitatea de a afla adevărul despre cele întâmplate. Şi asta tocmai în momentul în care îşi pune întrebări despre propria lui căsnicie, aflată la început.

Cartea lui Marias este o buclă – de timp şi de evenimente – între două scene, două conversaţii la care personajul principal trage cu urechea, prima făcând referire la o crimă imposibilă, proiectată în viitor şi poate niciodată comisă şi alta care aduce lămuriri despre o crimă reală dar necunoscută. În aceste două scene nimic nu este întâmplător: tot ce apare în prima, fiecare gest, privire, replică, până şi cântecul fredonat de unul dintre personaje îşi va găsi fără greş corespondenţă, într-un fel sau altul, în scena finală.

Între aceste două scene, aflate la un an distanţă, se consumă frământările lui Juan. Proaspăt căsătorit, el descoperă că nu îşi poate imagina cum va decurge căsătoria lui, blocat în faţa fatidicei întrebări: „Ei, şi acum?”. După ce, în luna de miere, aude o discuţie între un cuplu de amanţi,în care Ea încerca să îl convingă pe El să îşi ucidă soţia bolnavă, Juan ajunge să se întrebe dacă nu cumva şi căsnicia lui, începută cu atâta iubire, poate ajunge cândva într-o asemenea fundătură.

Colac peste pupăză, tânărul nostru mai are de ales şi între a şti sau a nu şti de ce s-a sinucis femeia care abia murind i-a devenit mătuşă. Are tatăl său vreo vină? Juan susţine că nu are rost să afli secrete, mai ales unele de mult trecute, pentru că acestea te pot obliga să rescrii, în mod dureros, unele realităţi prezente. Şi este convins că vinovăţia şi complicitatea constau în a şti că un lucru s-a petrecut. Fiindcă, dacă nimeni nu ar şti ce ai făcut sau dacă nu ai şti ce a făcut altul pentru tine, atunci ai putea trăi liniştit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cel mai periculos este să asculţi, pentru că înseamnă să afli, să ştii şi să fii la curent, urechile sunt lipsite de pleoape ce s-ar putea închide instinctiv la auzul cuvintelor rostite, nu te pot feri de ceea ce presimţi că vei asculta, întotdeauna e prea târziu.

Mintea lui Juan se învârte în jurul acestui lucru, a şti, a vedea, a înregistra. A şti înseamnă a împărtăşi vina, a povesti înseamnă a denatura adevărul, amintirile sunt înşeltoare, a imagina o acţiune înseamnă a o preveni, singurul mod de a rămâne fidel faptelor este să nu le povesteşti şi totuşi ce nu se spune este ca şi cum nu ar fi avut loc.

AICI, CINE N-A CITIT-O ŞI VREA SĂ O CITEASCĂ AR FACE BINE SĂ SE OPREASCĂ!!!!

Cărţi şi stări

ATENŢIE! SPOILERE! ATENŢIE! SPOILERE!

(O postare nu despre o carte ci despre starea de spirit pe care ţi-o poate da, aşa că nu vă faceţi o părere despre seria lui Erikson de aici, că nu e reprezentativ)

PREFAŢĂ

Într-un roman de Stephen King, Paul, autorul unei serii de romane extrem de populare – şi, în cazul lui, extrem de comerciale – se decide să îşi utilizeze talentul mai bine, scriind cărţi serioase. Ca urmare, în ultimul roman din seria Misery, îşi ucide eroina şi zboară fericit spre libertate, frânat scurt de o admiratoare care îl sechestrează, îl schilodeşte şi, sub tortură, îl sileşte să scrie o continuare. Annie Wilkes e numele ei şi zilele trecute am constatat că Annie Wilkes nu este chiar atât de departe pe cât am crede-o. Ea se poate ascunde în unii dintre noi. Cum aş fi eu…

EXPUNERE DE MOTIVE

Tocmai am încheiat de citit cartea a opta („Toll The Hounds„) din seria The Malazan Book of The Fallen de Steven Erikson şi am încheiat-o cu o depresie provocată de moartea personajului meu preferat din toată seria, ăla de aşteptam cu nerăbdare să se ivească măcar preţ de trei rânduri pe o pagină. Serios, am citit paginile alea cu stomacul strâns şi am fost de-a dreptul deprimată când am pus cartea jos.

Nu am mai păţit aşa ceva de trei ani, de la „Casa de la marginea abisului” de Hodgson, care aproape că mi-a provocat un acces de panică descriind ce înseamnă să priveşti abisul prea îndelungat, mai ales când abisul dă într-o lume străină. Dar despre asta altădată. Sau niciodată.