Posts from the ‘Citește un fragment!’ Category

Teaser: Planeta Gunoaielor

stiinta-tehnica-61-smallIată un fragment din cea mai recentă povestire pe care am scris-o, „Planeta gunoaielor”, publicată în numărul din noiembrie al revistei Știință&Tehnică. Primul meu text SF, unul despre oameni care trăiesc, la propriu, în groapa de gunoi a Universului.

În general postările despre mine ca scriitor o să fie găzduite pe celălalt blog, dreamingjewel.wordpress.com, dar până se obișnuiește lumea să se ducă dincolo o să postez anunțuri și aici. Îmi cer scuze celor care urmăresc ambele bloguri și se simt asaltați din toate părțile de mine și de povestirea mea.

Planeta gunoaielor

Laura Sorin

Mă feresc și lanțul ranforsat îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc stânga – cu tot cu boxul electronic – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt Surtuc Galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.

De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.

Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.

Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt pe un teren în mișcare. Aterizez prea departe de buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.

Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.

Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.

Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.

Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei.

– Bună seara, domnule, mă salută robotul. Îmi puteți spune unde mă aflu?

– E dimineață, de fapt, și ești pe Galaction, spun eu.

Robotul, fiind robot, nu se arată șocat. Se întoarce și dă să plece.

– Stai așa! zic eu. Robot, identifică-te!

– Sunt SMRT-376, robot de companie de clasa A. Am funcții pentru lectură, muzică, conversație, cosplay, sex real și virtual.

Cu pulsul iuțit, mă uit în jur. Nu-i văd pe ceilalți Îndrăzneți, ceea ce înseamnă că nici ei nu mă văd pe mine. E bine. Robotul ăsta ar putea fi șansa mea.

– Vino!

Acționez comanda gliderului și în ceață, undeva spre dreapta, se ivește o luminiță roșie. Mă împleticesc până acolo pe terenul neregulat, cu robotul după mine. Gliderul e un model de acum cinci ani și după zece minute de zbor se cam lasă spre dreapta, dar cu vopseaua gri pe care i-am dat-o de curând zău că n-arată rău. Îl încalec, îl ridic la înălțimea regulamentară de o jumătate de metru, apoi activez harta și-l las să-și găsească singur drumul. În dreapta mea scânteiază stins în ceață focurile forjelor și atelierelor familiale de reciclare cărora ThelonCorp le îngăduie să contribuie la procesul de reciclare pe câțiva bănuți.

– Ce defect ai? întreb robotul.

– Niciunul, domnule, îmi răspunde el politicos. Niciunul despre care să știu.

– Las’ c-aflăm noi imediat, zic.

Simt Zebulonul înainte să-i văd forma mătăhăloasă prin perdeaua de smog. Mi-l anunță mirosul acru al incineratorului care convertește deșeurile în energie, asigurându-ne 12 ore de curent pe zi și o baie caldă pe săptămână. Mai mare decât un complex de locuințe și mai mic decât un oraș, e adăpostul nostru, al deșeurilor umane. Mai multe containere imense, destinate comerțului extraplanetar, sudate la un loc, în linii drepte, alcătuiesc străzile. În pereții acestora se deschid containere mai mici, cu o latură decupată, care formează străduțe sau adăposturi colective și individuale, baruri, ateliere. Filtre de aer recondiționate fac atmosfera dinăuntru ceva mai respirabilă decât cea de afară.

În fața intrării zumzăie glidere și respirociclete. Îl parchez pe al meu și îi zic robotului:

– Prefă-te defect! Citește mai mult…

Teaser: Odihna cea lungă

Pentru cine-i curios, iată un fragment din povestirea mea, Odihna cea lungă, publicată în Galileo 6. G61

(…)

Nu le furase nimeni. Acolo erau: piatra, mașinuța căreia roata îi căzuse din nou, bila și ascuțitoarea ei. O luă în mână și începu, mecanic, să-i potrivească ochii de mărgele la locul lor, prin mișcări ale mâinii. Ghemuită pe vine, pierdută în gânduri, nu observă umbra decât când aceasta căzu asupra ei, iar atunci era prea târziu.

Era mai neagră decât umbrele obișnuite, ca și cum ar fi fost făcută dintr-un material mai dens. Era uriașă. Iar când Mery ridică ochii văzu că nu aparținea nimănui. Se uită din nou în jos, în speranța că umbra o să dispară și constată, îngrozită, că propria ei umbră, mică și palidă prin comparație, se strângea în sine, adunându-se în jurul picioarelor ei și, în final, dispărând, de parcă s-ar fi ascuns în striurile de pe tălpile adidașilor.

Cealaltă umbră se scurse în jurul ei ca o băltoacă de întuneric lichid și se recompuse într-o formă vag umană, pornind oblic de la tălpile fetei. Mery simți o răcoare stranie scurgându-i-se prin oase.

Umbra se îndreptă și Mery se ridică în picioare. Să fi fost oameni prin preajmă, puțini ar fi observat că umbra copilului era mai mare decât ar fi fost firesc și mult mai întunecată. Dar oricum nu era nimeni primprejur. Umbra făcu un pas și piciorul stâng al fetei se mișcă odată cu ea. Făcu încă un pas și încă unul. Mery vru să strige după ajutor, dar lumea era ciudat de întunecată și de depărtată, ca și cum s-ar fi uitat prin niște ochelari de soare la un ecran de cinema. Cu mișcări înțepenite, intră în tunel.

Când se făcu noapte și Mery nu apăru, adulții chemară poliția. Se vorbea de pedofili, de accidente, dar ele știau că nu despre asta-i vorba. Niciuna dintre fete nu se gândi însă se le spună părinților adevărul; știau prea bine că n-ar fi fost crezute.

(…)

Lumea era plină de pericole. Copiii ştiau, chiar dacă părinţii lor uitaseră. Adulţii îi sfătuiau să se ferească de maşini şi de necunoscuţii care voiau să stea de vorbă şi habar nu aveau de adevăratele ameninţări printre care copiii se strecurau toată ziua. O tufă de trandafiri nevinovată era de fapt o fiară care îi putea înhăţa de picior şi de care nu se puteau elibera decât cu efortul colectiv al tuturor prietenilor. Aleile familiare de pe lângă blocuri şerpuiau şi, dintr-odată, la capătul lor se aflau locuri necunoscute. Odată Denisa fusese cât pe ce să se înece în prăpastia de ape deschisă în faţa blocului. Adulţii încărcaţi cu sacoşe păşeau liniştiţi pe apă fără să fie conştienţi că fac o minune şi se amuzau de jocul copiilor, uite ce le-a mai trecut prin cap. În cele din urmă, celelalte fete, refugiate pe scara blocului din faţa potopului, o salvaseră aruncându-i un fular şi trăgând-o în siguranţa corabiei. (…)

Dar toate aceste pericole le erau familiare, făceau parte din riscul zilnic de a fi copil şi le supravieţuiseră de prea multe ori ca să se mai teamă. Nu le împiedicau să doarmă noaptea, să mănânce cu poftă sau să se joace pe unde n-aveau voie. Ca acum. Pericolele, până la urmă, oricum apăreau, n-aveai ce face.

(…)

Și dacă…

Și dacă tot ce credeai în copilărie era adevărat? Dacă într-adevăr crăpăturile dintre dalele din jurul blocului erau cozi de lei? Dacă omul negru chiar locuia în dulapul tău, de unde ieșea noaptea cu scârțâit de uși ca să ți se așeze pe marginea patului? Dacă tu și prietenii tăi ați salvat lumea, și nu doar o dată? Și dacă viața ta de acum, cu toate frustrările ei, nu este decât o lungă odihnă după toate pericolele copilăriei? O odihnă de care nu știi să te bucuri fiindcă ai uitat tot?

Și dacă, de fapt, povestirea mea, Odihna cea lungă,  nu e o povestire, ci purul adevăr?

Nu poți afla decât într-un singur fel: cumperi revista Galileo 6 (o găsești sâmbătă și duminică la târgul de carte SF&F Final Frontier) și-ți amintești. Pe riscul tău.

Păzea, că iarăși vin!

G61După cum unii dintre voi știu, atunci când nu citesc și nu scriu despre cărți, scriu propriile mele povești. Una dintre ele, nou-nouță, o să apară în Revista Galileo 6, la care va fi lansată de Millennium Books la Târgul de carte F&SF Final Frontier, sâmbătă 28 martie, la ora 14 (la Nexus Gamers’ Club, Bd. Elisabeta Nr.37, Bucureşti – vizavi de Hotel Cişmigiu).

Mâine o să revin cu detalii despre povestire, care se numește Odihna cea lungă și… nu mai e cu zombi!

Tot în Galileo 6 o să găsiți și o recenzie a mea despre romanul Vegetal scris de Dănuț Ungureanu și Marian Truță (sau invers, că nu mai știu care e primul pe copertă și mie mi se par la fel de talentați amândoi).

Târgul de carte însuși, despre care observ că am uitat să scriu, are loc sâmbătă și duminică și are în program numeroase lansări ale unor autori români, dintre care eu vi-l recomand pe Oliviu Crâznic cu Ceasul fantasmelor (editura Crux Publishing) și o serie de dezbateri organizate pe parcursul celor două zile, cu participarea altor autori.

Detalii despre Final Frontier găsiți pe site-ul festivalului.

*

Cât despre conținutul revistei, iată-l:

Editorial: Michael Haulică – Continuăm cu începutul

Ficţiuni: Roland C. Wagner – H.P.L. (1890-1991) – Premiul Rosny 1996 • Ciprian Mitoceanu – Complet accesorizat • Alexandru Lamba – Fum şi abur • Andrei Duduman – Eroi fără voie • Mihai Alexandru Dincă – Oroarea din Oort • Laura Sorin – Odihna cea lungă

Din carte-n carte: Laura Sorin – Vegetal. Apocalipsa cu porumb (Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă – Vegetal) • Oliviu Crâznic – Calea spre ceruri (Arthur C. Clarke – Fîntînile Paradisului) • Iulia Dromereschi – Frînturi de cer cu nuanţe de imaginaţie (Roxana Brînceanu – Nuanţe de întuneric) • Oliviu Crâznic – O odisee străină (Lucian Dragoş Bogdan – Vraciul de pe norul interior) • Tudor Ciocârlie – Fantastic la superlativ (Robert Jackson Bennett – City of Stairs).

Prin ochii unui zombi

vincent-06-01-DTHaideți să schimbăm un pic perspectiva: cum gândește un zombi? Adică, un nou episod din Vincent.

În fața porții larg deschise, un grup de oameni se agita, întinzându-se cât puteau, cu niște obiecte negre pe umeri. Se vedea că voiau să se repeadă asupra omului întins pe jos. Li se citea lăcomia în fiecare mișcare. Le împiedica înaintarea numai un fel de bandă galbenă, legată de stâlpii porții. Oamenii erau ciudați. Banda aia n-ar fi oprit nici măcar un somnambul.
“Urâtule! Uită-te, bă, încoace!”
„Vali, ce face mortu’ ăla acolo?”
„El l-a omorât pe Vlăsceanu?”
Ziariști, își aminti. Se chemau ziariști. Nu voiau să mănânce, ci să filmeze.
Nu-și mai adusese niciodată aminte de atâtea lucruri de dinainte.

Recunosc, nu m-am putut abține. În rest, țineți aproape, că de-abia de-acum începe nebunia.

Sunteți gata pentru Vincent?

Sunteți sau nu, el vine oricum, că e marți. Fiți gata pentru un nou episod, pe suspans.ro.

Vincent--ep-02--2

Partidul Apocalipsei se numea de fapt Partidul Mântuirii prin Revenire la Dreapta Credinţă şi susţinea că zombii sunt un semn al iminentului sfârşit al lumii şi pedeapsa pentru păcatele omenirii. În Autoguvernarea Bucureştilor, „Apocalipticii” nu avuseseră prea mare succes. Spre deosebire de Arhiepiscopatul Unit al Sfintei Moldove, care adăpostea o bună parte din populaţia rurală refugiată din calea invaziei, bucureştenii, ca şi Autonomia Cluj sau Timişoara Liberă, păreau să considere, în marea lor majoritate, că un Dumnezeu care lăsa să se petreacă asemenea lucruri fie nu exista, fie n-avea dreptul la pretenţii. Partidul Noua Viaţă şi Partidul Reconstrucţiei formaseră o coaliţie care se opunea cu succes demersurilor Apocalipticilor. În cazul de faţă însă, al luptelor semilegale cu zombi, opinia publică era împărţită şi orice putea înclina balanţa…

Mai multe, aici.

Păzea, că vin zombii!

Vincent-01

Nu tot ăia, ci alții. De azi am început publicarea, în suspans.ro, a unui serial cu zombi, intitulat „Vincent”. O să apară în fiecare marți, cu desene originale, concepute special pentru mine. Cum arată România după o epidemie care-i transformă cetățenii în zombi, cum supraviețuiesc oamenii, cum s-a schimbat fața politicii – sau poate nu s-a schimbat – și ce utilizări absolut originale au găsit românii, ca să tragă foloase de pe urma zombilor?

Personajele principale sunt Vincent – care este un zombi – și Vali, ziaristă în Bucureștiul de după epidemie.

Restul, aici. Și nu uitați: zombii atacă marțea!

Foamea: Making of

zombi 2Ca ziarist, am o dependență nesănătoasă de deadline-uri. Dacă n-am un deadline nu pot să termin nimic. Ca urmare, când s-a anunțat că se va face o antologie cu zombi, am luat-o ca pe un deadline, în genul „Laura, ai timp până în data de… să te apuci și tu odată de scris!”.

Trebuie spus că, în 2008, începusem să cochetez cu ideea că poate ar trebui să scriu. Prin 2010,  deja trecusem de faza cochetăriilor și luam în considerare ideea unei relații temeinice cu scrisul, genul ăla cu ups and downs dar care ține o viață. Ca urmare, deși nu aveam în minte în momentul acela nicio povestire cu acest soi de creaturi drăgălașe, m-am simțit provocată.

Întrucât o fază importantă în presă este predocumentarea – să nu te așezi la scris până nu știi tot ce trebuie despre subiect, deși, la cum arată presa de azi, toată presa, nu s-ar zice – m-am apucat să-mi reîmprospătez cunoștințele pe tema dată. Am văzut, împreună cu motanul, o tonă de filme cu zombies. De la un moment dat, a trebuit să iau motanul, mai slab de înger decât mine, în brațe; el nu recunoaște, nici până azi, decât că îl stresa coloana sonoră. (Pisica, indiferentă la tot ce nu are vrăbiuțe, dormea în dulap, după ce mă anunțase s-o trezesc dacă mă decid, cumva, să pun Păsările lui Hitchcock).

După ce am mai citit și niște romane cu zombi, m-am apucat să scriu și eu ce mi-a trecut prin cap. Au rezultat două texte:  „O zi obișnuită după sfârșitul lumii”, pe care l-ați putut citi și în Galileo 5 și care deschide antologia Zombii: cartea morților vii, și Foamea.

Citește mai mult…

20xZombi

Iată, așadar, ceva mai jos, și cuprinsul antologiei „Zombii: cartea morților vii”, care va fi lansată sâmbătă, 23 martie, la Târgul more zombiesde carte F&SF Final Frontier, de la ora 13, la TeCaFi, Str. Doamnei nr.9, Bucureşti.

După cum se poate vedea, am două texte în ea. Cu unul dintre ele, „O zi obișnuită după sfârșitul lumii”, cei care au citit Galileo 5 s-au întâlnit deja. În afară de el, mai am o povestire de o cu totul altă factură, intitulată „Foamea”.

Un mic fragment din „O zi obișnuită după sfârșitul lumii” îl puteți citi aici.

Urmând link-ul din final, puteți citi una dintre povestirile din antologie, cea a Dianei Alzner, intitulată „Infestat”.

CUPRINS:

Mircea Pricăjan – Cuvânt înainte

Laura Sorin – O zi obişnuită după sfârşitul lumii

Răzvan T. Coloja – Luna apune întotdeauna în mare

Ioana Vişan – Noapte bună, Mihai!

A.R. Deleanu – Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pământ

Tudor Călin Zarojanu – Ieşirea din vulcani

Narcisa Stoica – Aproape de Antonio

Liviu Radu – Precum mangustele într-o insulă din Oceanul Pacific…

Cristina Nemerovschi – În week-end nu eşti niciodată singur

Oliviu Crâznic – Întoarcerea în moarte

Florian Nan – Gropile

Antuza Genescu – Len, cel care împietreşte răul

Florin Irimia – Apocalipsa după români

George Lazăr – Culesul recoltei

Laura Sorin – Foamea

Tiberiu-Virgil Popescu – Iarna dacică

Ciprian Mitoceanu – Învăţăcelul

Roxana Brînceanu – Într-un roman ieftin ar fi chemat-o Maria

Andrei Gaceff – Ceva scris de verişoara Ina

Felix Tzele – Tată şi fiu

Diana AlznerInfestat

Pe hârtie

E o senzație încă nouă să-mi văd un text pe hârtie. Mă apropii de el cu o emoție de îndrăgostit care-și adună curajul să-i zică „bună!” iubitei. Mă tem că o să deschid cartea sau revista și o să văd că mi-au scris numele greșit sau poate că a apărut vreo greșeală în titlu și că o să trebuiască să îndur cu zâmbetul pe buze consolările glumețe ale prietenilor, reprimându-mi din greu pornirea de a le smulge capetele de pe umeri și a le călca sistematic cu compresorul.

Urmează textul. Nu m-am citit citit niciodată cap-coadă pe hârtie și nu știu când sau dacă am s-o fac vreodată. Deși am parcurs textul de câteva ori, refăcând, recitind, corectând, mi se pare, deodată, străin. Pe pagina tipărită, cuvintele vin în alt loc decât pe varianta electronică pe care am lucrat atâta și care-mi e familiară. Deschid la întâmplare și văd o repetiție supărătoare, care, nu știu cum, mi-a scăpat. Preț de câteva secunde mor, după care însă învii la loc și recitesc începutul, pe care nu-l găsesc rău. Sunt foarte importante prima frază, primul paragraf, am învățat asta ca jurnalist și se aplică foarte bine și la cărți. În cazul meu, primul paragraf e așa:

Primul lucru pe care-l aud când mă trezesc este ultimul lucru pe care l-am auzit înainte să adorm: paşii lui târşâiţi. Lenţi, neobosiţi, ca o coasă tăind în fâşii egale timpul nefericirii mele. Asta e bine. În felul ăsta, nu pot să mă păcălesc nicio clipă că lucrurile ar fi la fel ca înainte, aşa că nu mai pierd vremea încercând, deja sunt jos din pat şi mă îmbrac.

Ce urmează? O zi obișnuită după sfârșitul lumii. Cum decurge ea puteți afla citind povestirea mea, în Galileo 5, care a apărut deja și pe care o găsiți la editura Millennium Books, la târgul de carte Gaudeamus. Iată mai jos un mic instantaneu, un pic mișcat, din postapocalipsă cea de toate zilele:

Citește mai mult…