clasicii literaturii fantasy

Făuritoarea de lumi: Patricia A. McKillip

Un premiu Locus, două World Fantasy Awards (și încă unul pentru întreaga activitate), plus o nominalizare la premiile Hugo, două la premiile Nebula, două la Locus și alte două la WFA. Nu mai puțin de 27 de romane și câteva volume de proză scurtă. Iată, în rezumat, cariera prolifică a Patriciei McKillip (n. 1948 – d. 2022), o scriitoare despre care, din păcate, la noi nu s-a auzit. Și asta întru paguba oricui s-a săturat de reciclarea acelorași vechi rețete și vrea romane fantasy cu lumi stranii, povești îmbibate de magie și o scriitură poetică.

A început așa cum deja ne-am obișnuit: tânăra Patricia, fiica unui ofițer de carieră din Oregon, a citit Stăpânul inelelor de Tolkien și și-a dorit să scrie și ea așa ceva. „Totul era posibil, totul era nefamiliar, totul părea puternic în stranietatea sa, în potențialul, trecutul și limbajul său. (…) Am știut că voiam să mă întorc în locul unde fusesem în aceste cărți, în acel ținut, la acea bogăție, acel mister, acea poveste,” își amintește ea în prefața ediției omnibus a trilogiei The Riddle-Master, inspirată de romanul lui Tolkien. McKillip a avut nevoie de doisprezece ani și de mai multe versiuni ca s-o finalizeze, iar rezultatul nu te duce cu gândul la Stăpânul inelelor dacă nu știi că de acolo s-a plecat.

Animale fantastice și cine le-a găsit prima

În timp ce tot scria la trilogie, McKillip a debutat în 1973 cu un roman pentru adolescenți, The House on Parchment Street. Prima ei aventură pe teritoriul romanelor fantasy pentru adulți a fost un an mai târziu, cu elegantul Forgotten Beasts of Eld, recompensat de altfel în 1975 cu World Fantasy Award. Este povestea lui Sybel, care trăiește în vârful unui munte și colecționează animale magice, ultimele exemplare din soiul lor. Printre ele se numără mistrețul Cyrin, maestru al cimiliturilor, dragonul Gyld, leul Gules, șoimul Ter și pantera Moriah, Doamna Nopții. Singura dorință a lui Sybel este să prindă și misterioasa pasăre Lyralen, dar aceasta rezistă chemării ei. Liniștea îi e tulburată de sosirea lui Coren, un tânăr războinic, care îi aduce un pachet neașteptat: un bebeluș, fiul mătușii ei, Rianna (pe care Sybel nu o cunoaște) și al… ei bine, fie al soțului Riannei, regele Drede al Eldworldului, fie al unui prinț din regatul învecinat, cu care Rianna și-a înșelat bărbatul. Și așa în viața lui Sybel pătrunde dragostea, atât față de nepotul ei, Tamlorn, cât și față de războinicul Coren. Firește, la un moment dat Drede va vrea să-și cunoască presupusul fiu, Tamlorn va crește și va dori să vadă cum arată lumea, iar războiul dintre Eldworld și Sirle își va trimite ecourile până pe muntele Eld. Este remarcabil, încă de la debut, cum reușește McKillip să evite reacțiile previzibile și locurile comune, lucru pe care îl face cam în toate scrierile ei. Pe lângă imaginarul neobișnuit, cartea este și scrisă frumos, ca toate romanele autoarei.

Prințul cu trei stele-n frunte

Primul roman al trilogiei Riddle-Master, numit The Riddle Master of Hed, a apărut în 1975. Celelalte două – Heir of Sea and Fire și The Harpist în the Wind – au urmat în 1977 și 1979. Cel din urmă a câștigat premiul Locus pentru cel mai bun roman fantasy în 1980 și a fost nominalizat și la Hugo și WFA.

Povestea începe în Hed, un regat de fermieri și porcari condus de tânărul prinț Morgon. Morgon tocmai a câștigat o coroană demult pierdută, în urma unei întreceri în cimilituri cu fantoma unui rege dintr-un regat învecinat (amintind cumva de întrecerea dintre Gollum și Bilbo, care i-a fost sursă). Posesia coroanei îi dă dreptul să o ceară de soție pe frumoasa prințesă Raederle a Anuinului, al cărei tată, clarvăzătorul rege Mathom, a hărăzit-o de la naștere să fie nevasta oricui va câștiga coroana. Dar are el dreptul să o aducă pe tânăra fiică a unui regat sofisticat în mult prea simplul Hed (un fel de Shire)? Frământat de aceste gânduri, Morgon se îmbarcă pe o corabie și se duce să ceară mâna fetei, îmboldit și de legendarul harpist Deth, emisarul divinității supreme a acestei lumi, Preaînaltul (The High One). Numai că în toiul nopții Morgon se trezește în mijlocul mării, pe corabia pustie al cărei echipaj a dispărut misterios, e azvârlit de valuri în regatul Ymris și află că este subiectul unei profeții în legătură cu cele trei stele pe care le are pe frunte. Și toate astea se petrec doar în primele o sută de pagini.

La fel ca Aragorn, Morgon refuză să se supună unui destin pe care nu și l-a ales și încearcă fără succes să revină acasă, în Hed. Numai că este un Riddle-Master – există o școală de cimilituri pe care a urmat-o – și unul ca el nu poate lăsa o enigmă fără răspuns, mai ales enigma menirii sale, pentru că ar însemna să se dezică de sine. Asta îl împinge într-o călătorie prin mai multe regate, – unde învață variate magii – până pe muntele unde sălășluiește Preaînaltul. I se opun niște misterioși schimbători de formă, care pot lua chipul oricui și faimosul vrăjitor Ghistelswcholh (un Saruman cu mai mult succes decât cel care l-a inspirat), cel care a înființat școala de magie din Lungold pentru ca apoi tot el să distrugă orașul cu tot cu vrăjitori, cu șapte sute de ani în urmă. Pe deasupra, enigmaticul harpist Deth pare să joace un joc complicat, numai al lui.

După ce Riddle-Master of Hed l-a avut în centrul său pe Morgon, cel de-al doilea roman, Heir of Sea and Fire, se va concentra pe Readerle, tânăra prințesă care ar fi trebuit să-i fie soție. Cum Morgon a dispărut pe munte și e socotit mort, Raederle pornește în căutarea lui, însoțită de tânăra războinică Lyra, moștenitoarea regatului Herun, și de Tristan, sora mai mică a lui Morgon. În călătoriile ei, Raederle descoperă că ea însăși are niște însușiri puțin obișnuite, unele care ar putea-o face dușmanca logodnicului ei. La fel ca primul roman, al doilea este o călătorie de autocunoaștere, de data asta a lui Raederle. Ca bonus, reapar vrăjitorii! Volumul trei ni-i înfățișează pe cei doi tineri îndrăgostiți înfruntându-și împreună dușmanii, are loc bătălia finală și aflăm ce pusese la cale în tot acest timp Deth.

Lumea lui McKillip are straturi peste straturi: de magie, de trecut, de tradiții, regatele învecinate au fiecare istoria sa și autoarea nu se oprește să ne povestească ce-a fost și cum. Cimiliturile însele sunt mai degrabă un fel de pilde istorice, niște povestioare moralizatoare după care oamenii se călăuzesc când sunt în cumpănă și din care s-ar putea dezvolta niște romane în sine. Magia este prezentă în cantități variate de la un regat la altul, de la foarte puțină în Hed la atât de multă în Anuin, încât regele trebuie să țină războinicii morți legați de glie, ca să nu se ridice și să-și reia bătăliile lor de mult uitate, stricând recoltele oamenilor. (Și, ca și în Tolkien, morții vor lua și ei parte la confruntarea finală.) Conducătorii sunt într-o conexiune permanentă cu pământul lor printr-o magie numită land-rule, care îi face să fie conștienți de starea regatului (plouă? s-a făcut recolta? e regatul în pericol?) chiar și când se află departe. Oamenii se pot transforma în animale sau copaci. Dacă i se poate reproșa ceva seriei este numărul mare de pagini în care ba eroul, ba eroina, ba ei doi împreună călătoresc prin sălbăticie, dar, pe de altă parte, în paginile în care se petrec lucruri, apoi chiar se petrec, nu glumă. Este una dintre cărțile cele mai îmbibate cu magie și fantastic pe care le-am citit în ultima vreme. Și culmea este că, să nu fi scris seria recentă de articole despre Tolkien și să nu fi știut că a inspirat-o, eu una nu m-aș fi prins că trilogia a fost influențată de Stăpânul inelelor, atât de diferită e povestea.

Este și va fi întotdeauna cel mai apropiat de inima mea de copil, de inima acelei tinere femei care a scris aceste romane, oricine va fi fost ea”, spune McKillip despre trilogie. „M-a învățat magia și dragostea pentru poveste, două lucruri care nu mor decât dacă o permiți. (…) Nu aș putea să-l mai scriu acum, așa cum nu aș mai putea purta hainele ei improbabile.”

Continuarea aici.

clasicii literaturii fantasy

Tolkien (3): Frodo Baggins, judecat pentru trădare?

După publicarea Stăpânului inelelor, Tolkien a primit o scrisoare de la un cititor furios, care era de părere că Frodo ar fi trebuit spânzurat pentru trădare, și nicidecum onorat. Ce părere avea Tolkien despre asta și ce le răspundea celor care spuneau că povestea lui e simplistă, în ultimul episod dedicat lui Tolkien în Galaxia 42.

Într-adevăr, după judecata minților simple, Frodo a dat greș ca erou: nu a rezistat până la sfârșit, a cedat, a trădat cauza”, cugetă Tolkien. Frodo însuși pare să se judece cu aceeași severitate. Autorul dă de înțeles într-una din scrisorile sale că răul nedefinit de care suferă Purtătorul Inelului după întoarcerea în Comitat nu este provocat numai de rana nevindecată pe care i-a făcut-o pumnalul regelui-vrăjitor din Angmar sau de faptul că a fost schimbat de călătoria sa aventuroasă, ci și de conștiința ratării morale și de dorul contradictoriu după Inelul distrus. „Treptat, devine tot mai puțin vizibil, spunând și zicând tot mai puține. Cred că e clar (…) pentru un cititor atent că atunci când întunecarea se coboară asupra lui (…) nu sunt numai amintirile coșmarești ale poverilor ororilor trecute, ci și autoreproșul: se vedea pe el și ceea ce făcuse ca pe un eșec”, scrie Tolkien. De aceea, invitația de a călători cu ultima corabie către Valinor nu îi oferă doar o vindecare fizică, ci șansa ca, pe tărâmul originar creat de zei, să își afle, poate, liniștea sufletească și să facă pace cu sine înainte de moarte.

Tolkien însă nu este de acord cu această judecată nenuanțată: „Nu cred că Frodo a eșuat din punct de vedere moral (…) Suntem creaturi finite, cu limitări absolute ale puterilor noastre trupești și sufletești, când vine vorba despre capacitatea noastră de a acționa sau de a îndura. Eșecul moral poate fi decretat numai când eforturile și capacitatea de a îndura ale unui om nu sunt împinse până la limită și vina e cu atât mai mică cu cât s-a apropiat mai mult de această limită”. Cu alte cuvinte, Frodo a făcut tot ce-i stătea în puteri și nu poate fi învinovățit că puterile sale nu au fost mai mari. În ultimele momente, presiunea Inelului ajunsese la maxim și, socoate Tolkien, oricui i-ar fi fost imposibil să îi reziste, mai ales după ce i se împotrivise deja luni întregi și mai era și flămând și epuizat. Frodo merita, așadar, toate onorurile „pentru că și-a cheltuit voința și puterile trupești până la ultima picătură și asta a fost suficient numai cât să îl aducă până la destinație și nu mai departe. Puțini alții, poate nimeni altcineva din acele vremuri nu ar fi ajuns atât de departe”.

Restul articolului, aici.

clasicii literaturii fantasy

Tolkien (2): Chiar trebuia să moară Gandalf?

Promiteam în episodul întâi că vom aborda subiectul morții și învierii lui Gandalf, unul dintre aspectele adesea criticate ale romanului Stăpânul inelelor. J.R.R. Tolkien a explicat pe larg în corespondența sa la ce a servit această moarte, care nu a fost o moarte falsă, o șmecherie pentru a crea suspans și a păcăli cititorul, ci un episod transformator. „Gandalf chiar a murit și a fost schimbat”, explică Tolkien într-o scrisoare din 4 noiembrie 1954, „căci mie mi se pare că singura metodă de a trișa este să reprezinți ceva ce poate fi numit „moarte” ca și cum nu ar aduce nicio schimbare.” Cu alte cuvinte, vrăjitorul a căzut în prăpastie ca Gandalf cel Sur, dar s-a reîntors ca Gandalf cel Alb, transformare imposibilă fără sacrificiul făcut pentru a salva de balrog restul Frăției Inelului. În plus, Gandalf în esența sa nu este o ființă umană, ci un Trimis și ca urmare moartea sa este, la rândul ei altceva.

(Restul articolului, în Galaxia 42)

clasicii literaturii fantasy

Tolkien (I): Alte finaluri pentru „Stăpânul inelelor”, povestite chiar de autor

frodo-si-inelul

Tolkien a petrecut 12 ani scriind la „Stăpânul inelelor” și restul vieții explicându-și opera. De ce s-a întors Gandalf din morți? De ce, după ce l-a ucis pe Regele Vrăjitor din Angmar, șeful tuturor nazgulilor, Éowin s-a măritat cu Faramir și s-a întors la cratiță spre scandalizarea feministelor de ieri și de azi, în loc să-și continue isprăvile eroice? Ce s-ar fi întâmplat dacă Frodo ar fi salvat Inelul în peștera de pe Muntele Osândei? E lucrarea lui o alegorie unde Estul e URSS și Vestul – civilizația occidentală? Cărei specii i-ar fi aparținut autorul dacă ar fi trăit în propriul său univers? Unde sunt entsoațele?(…)

Înainte să trecem însă la elucidarea enigmei morții și învierii lui Gandalf (asta abia în episodul viitor!), iată câteva finaluri alternative, câteva direcții în care narațiunea ar fi putut s-o ia. Nu în sensul că Tolkien s-ar fi gândit vreodată să le scrie astfel, ci că, ulterior publicării operei, a stat și a cugetat încotro s-ar fi putut îndrepta lucrurile cu puțin ghinion. În revista online Galaxia 42.

clasicii literaturii fantasy

(Probabil) primele spadasine din literatura fantasy

Drept e că n-am citit nici eu chiar tot, așa că este posibil ca prin încă incomplet exploratele lucrări ale lui Lord Dunsany, George McDonald, William Morris și alți precursori ai lui Tolkien să se mai afle vreo tânără prințesă care știe cum să țină spada în mână. De aceea „probabilul” din titlu. Așadar eroinele de mai jos sunt poate nu primele, dar unele dintre primele spadasine din literatura fantasy. Au ieșit de sub penița creatorilor lor – sau mai bine-zis de sub tastele mașinilor lor de scris – destul de devreme, prin anii ‘30, dar n-au stârnit prea multe valuri și nici n-au făcut prozeliți. Așa că vreme îndelungată eroinele din romanele genului au continuat să fie suave, gingașe și neajutorate, vioara a doua sau motivația aventurilor eroului, nicidecum personaje principale în propria lor poveste. Mai jos vom face cunoștință cu excepțiile, femei care își iau la propriu povestea vieții în mâini și-și croiesc un drum al lor, în acest caz cu sabia. În ordinea publicării, iată-le, așadar, pe:

  1. Jirel de Joiry

Jirel, înaltă, roșcată, cu ochi aurii, îmbrăcată mai mereu în armură, este doamna și stăpâna domeniului Joiry, aflat într-o Franță medievală destul de neclar înfățișată (fiindcă e doar un pretext). Ne este descrisă ca fiind „la fel de înaltă ca un bărbat și la fel de sălbatică precum cel mai nestăpânit dintre ei (…) Fața de deasupra armurii ei poate că nu ar fi fost la fel de frumoasă sub o podoabă femeiască, dar în învelișul ei de oțel avea o frumusețe tăioasă, ca străfulgerarea unei lame de sabie.” (The Black God’s Kiss, 1934). Sărutând-o cu forța după ce a învins-o în luptă, dușmanul ei, Guillaume, declară: „E ca și cum ai săruta un tăiș”. E capabilă să lupte în armură completă și să mânuiască o spadă pentru două mâini. Nu se sfiește să se răstească la oamenii ei când o dezamăgesc și nu se dă îndărăt să înjure „cu fluența unui soldat”. Uneori ia chiar numele Domnului în deșert, „cu o voce care e(ra) o blasfemie în sine”. Ca fire, „era o creatură a paradoxurilor extreme această doamnă războinică de Joiry, fierbinte ca un cărbune încins, rece ca oțelul, cu trupul ca satinul și sufletul tare ca fierul. Bărbia ei era fermă, dar gura ei trăda o tandrețe pe care ar fi murit mai degrabă decât s-o admită.” (Jirel Meets Magic, 1934).

Acest personaj formidabil, apărut în anii ‘30 într-o serie de povestiri din revista Weird Tales, este creația lui C.L. Moore (1911-1987), unde C.L. vine de la Catherine Lucille. Tânăra secretară debutantă într-ale literaturii la numai 22 de ani a preferat să semneze cu inițialele nu ca să treacă drept bărbat, cum s-ar putea crede, ci ca să nu se prindă șefii ei că e vorba despre ea. Eroina ei, Jirel de Joiry, despre care americanii jură că e cea dintâi spadasină din literatura fantasy, este protagonista a cinci povestiri adunate ulterior într-un volum purtând numele personajului. Mai multe despre acestea găsiți pe Galaxia 42, aici.

În continuarea clasamentului nostru, ajungem iarăși la Howard, Robert E., părintele literar al lui Conan Barbarul, deși nu m-aș fi așteptat. Iată însă că, în ordine cronologică după Jirel de Joiry (pe care v-am prezentat-o în episodul trecut), următoarea femeie mânuitoare de spadă din literatura fantasy este:

2. Valeria, femeia-pirat membră a Frăției Roșii.

Eroina povestirii „Red Nails” a lui Howard, publicată în 1936, este probabil singura femeie care poate să lupte umăr la umăr cu Conan și să apară alături de el fără să fie eclipsată. O femeie-pirat, în largul ei în pantaloni și cu sabia în mână, dar care nu-și ascunde feminitatea, Valeria este bătăioasă, curajoasă, „iute și feroce ca o tigroaică”, de o vitalitate debordantă și o curiozitate pe măsură. „Își demonstrase curajul ei nesăbuit de o mie de ori, în bătălii dezlănțuite pe mare și pe uscat, pe punțile alunecoase de sânge ale navelor de război, în timpul asedierii cetăților fortificate și pe nisipul răscolit al plajelor unde membrii Frăției Roșii își scăldaseră cuțitele unul în sângele altora într-o luptă disperată pentru putere.” Cunoaște frica, dar nu-i permite s-o domine. Nu se panichează în fața morții, ci a senzației de neputință: atâta timp cât are o armă în mână, e gata să întâmpine orice apare de după colț. Spre deosebire de Jirel de Joiry a lui C.L. Moore, pe care, după cum am scris în primul episod, nu prea o vedem în acțiune, pe Valeria o vedem luptând de câteva ori și descurcându-se de minune chiar și când înfruntă mai mulți dușmani.

Mai multe despre Valeria și despre celelalte eroine ale acestui clasament, în partea a doua a articolului din Galaxia 42, aici.

clasicii literaturii fantasy

Conan cimerianul și umbra sa, Robert texanul (II)

Conan în limba română. Ilustrator: Tudor Popa

(continuare. articolul precedent, aici)

Printre sursele care l-au inspirat pe Howard să-l creeze pe Conan se numără, fără îndoială, cărțile lui Jack London. Sigur, Howard nu a spus niciodată asta, dar nu întotdeauna un scriitor își dă seama de miile de influențe care se contopesc în opera sa. Știm însă din scrisorile lui că London era scriitorul său favorit (alături de poetul Omar Khayyam), iar o lectură a povestirilor cu Conan urmată de una a Operelor alese ale lui Jack London scoate la iveală în mod incontestabil asemănările dintre eroul lui Howard și personajele principale ale câtorva dintre romanele lui London.

Atât Martin Eden, protagonistul romanului cu același nume, cât și Lup Larsen, căpitanul tiranic din Lupul de mare, sunt bărbați înzestrați cu o mare forță fizică și intelectuală, porniți de jos, din sărăcie extremă, și ridicându-se prin forțe proprii, fără ajutor din partea părinților sau al societății. Au în comun cu Conan tenacitatea în fața obstacolelor, o vitalitate și o rezistență fizică ieșite din comun și capacitatea de a învăța repede regulile unui loc nou și de a domina oriunde ajung. De fapt, până și cele două animale care sunt personaje principale în cărțile lui London Colț Alb și Chemarea sălbăticiei au aceleași caracteristici: forță fizică peste medie, inteligență asemenea, o înclinație spre însingurare și capacitatea de a domina o haită.

Martin Eden e lucrător în fabrică, marinar, pescar pe o insulă tropicală și iar marinar, înainte să devină scriitor și să ia cu asalt lumea bună, la fel cum Conan e mercenar, pirat și căpitan de pirați, șef de trib, înainte să ajungă rege al Aquiloniei. Howard insistă în fiecare povestire pe vitalitatea excepțională a lui Conan, „specifică barbarilor”. Ruth, iubita din lumea bună a lui Martin Eden, e fascinată de vitalitatea tânărului încă de la prima lor întâlnire și se luptă în mod constant cu impulsul de a-și pune mâinile pe gâtul lui vânjos. Lup Larsen își domină echipajul prin prezența sa fizică impunătoare și prin capacitatea de a răspunde la violență cu o violență și mai mare, trăsături pe care le are și eroul lui Howard. (Deși, prin comparație cu Larsen, Conan nu e crud din fire, după cum vom vedea mai jos.)

Cadrul social în care evoluează majoritatea oamenilor pe eroii lui London nu-i încape. (Nu-i de mirare că Howard însuși s-a regăsit în ei.) Martin se luptă să-și afle locul în înalta societate, dar, odată ajuns acolo, descoperă că se simte străin printre niște inși ale căror preocupări i se par superficiale. Lup Larsen blestemă ziua când a deschis prima carte, căci cultura sa îl condamnă la plictiseală în mijlocul echipajului său analfabet. Ca să se integreze, ambii ar trebui să facă niște schimbări fundamentale, care ar perverti însăși esența lor și la asta ei nu pot consimți. Asemenea lor, Conan evoluează prin lumea civilizată fără să-și găsească locul în ea. Diferența e că el, fidel adevăratei sale firi, nici nu-și propune asta vreo clipă.

(restul articolului în Galaxia 42)

clasicii literaturii fantasy

Clasicii literaturii fantasy: Conan cimerianul și umbra sa, Robert texanul (I)

Conan cimerianul

În dimineața de 11 iunie 1936, Robert E. Howard a ieșit din locuința familiei sale din Cross Plains fără să adreseze niciun cuvânt nimănui, s-a așezat la volanul mașinii sale și s-a împușcat în cap cu un pistol împrumutat de la un prieten. Își făcuse temele temeinic: îl întrebase pe taică-su, medic, cum să faci ca să nu supraviețuiești unui glonț în cap și bătrânul îi spusese că, dacă glonțul străbate creierul dintr-o parte într-alta, șansele de a scăpa sunt minime.

Zis și făcut. La etaj, maică-sa trăgea să moară din pricina tuberculozei care o chinuise o viață; a mai trăit o zi, fără să afle că fiul ei i-o luase înainte, la numai 30 de ani.

Howard murea aproape necitit de puținii săi prieteni și complet ignorat de comunitatea din Cross Plains, care habar nu avea că în sânul ei trăia un scriitor. Deși publicase povestiri în revistele pulp ale vremii (mai ales în Weird Tales), el însuși nu intuia ce longevivă avea să se dovedească una dintre creațiile sale și cum avea să-i asigure renumele de „creator al genului sword and sorcery în America”. Deși Howard îl abandonase după douăzeci de povestiri și un roman – mai întâi renunțând la genul fantasy și scriind povestiri cu teme western sau din lumea boxului și apoi zburându-și creierii -, Conan cimerianul avea să răzbată la lumină, ca în fiecare din povestirile al căror erou este, urcând la suprafață din negura uitării așa cum ieșea din peșterile, închisorile subterane și alte locuri întunecoase în care îl închidea părintele său literar. Și, așa cum cimerianul mereu târa după el câte o domniță pe care o apăra de primejdii, l-a târât și pe Howard cu el către o glorie postumă.

Restul articolului pe Galaxia 42

https://galaxia42.ro/recenzii/clasicii-literaturii-fantasy/conan-cimerianul-si-umbra-sa-robert-texanul-i-10918.html?fbclid=IwAR1t9KWpes8HV2kFzjt4GulsGd9Ag25s49ezS156XeVOmsjMBS2Df8aM5JQ

clasicii literaturii fantasy

Eternii campioni ai lui Michael Moorcock

 „Nici Legea, nici Haosul nu trebuie să domine destinele pe planurile muritorilor. Trebuie să existe un echilibru. Uneori, Balanța se înclină. Ea trebuie îndreptată. Și aceasta este puterea muritorilor, să ajusteze Balanța.”

The Moorcock Library: Elric The Eternal Champion Collection by Michael Moorcock: 9781785869556 | PenguinRandomHouse.com: Books

Acest citat din The Knight of The Swords definește perfect rolul Eternului Campion din opera autorului britanic Michael Moorcock, din păcate prea puțin cunoscut la noi. Fie că-i cheamă Erekose, Corum sau von Bek, Jhereck Carnelian, Elric sau Jerry Cornelius, eroii săi împărtășesc aproape toți această soartă: ori de câte ori balanța înclină de o parte sau de alta, un asemenea erou se naște pentru a restabili echilibrul cosmic. Unii vor lupta de partea Haosului, alții de partea Legii. Viața eroilor va fi subsumată acestei lupte și ei nu vor cunoaște liniștea decât ca interludiu între două bătălii. La un moment dat, mai toți vor deveni conștienți de acest rol pe care nu și l-au ales, dar pe care nu-l pot lepăda. De fapt, indiferent de care parte luptă sau cărei rase îi aparțin, ei toți sunt unul, încarnarea aceluiași Etern Campion în diverse locuri și momente din Multivers. Uneori, în ciuda faptului că ei sunt unul singur în esență, se vor întâlni câte doi sau câte trei traversând timpul și

Amazon.com: The Eternal Champion: The Eternal Champion Sequence 1 (9781783291618): Moorcock, Michael: Books

Multiversul pentru a lupta împreună pentru o cauză mai mare.

Eroii lui Moorcock sunt numeroși. O listă a tuturor Campionilor Eterni din opera lui găsiți aici: https://stormbringer.fandom.com/wiki/Eternal_Champion

Eu am ales câțiva pe care i-am socotit ilustrativi și care sunt din zona fantasy (pentru că Moorcock a mai scris și SF și are campioni și acolo.) Mai multe, în revista online Galaxia 42, în rubrica intitulată Clasicii Literaturii Fantasy.

clasicii literaturii fantasy

Clasicii fantasy, pas cu pas

Din această lună, voi publica în revista online Galaxia 42 o rubrică destinată clasicilor literaturii fantasy. Dacă pe clasicii SF-ului i-am cunoscut în traducerile din anii 90 și din reeditările ulterioare, fantasy clasic nu prea s-a tradus la noi și este chiar păcat. Pentru că ratăm bijuterii cum este „The Broken Sword” de Poul Anderson, cu care am deschis această rubrică.

Mai multe, aici:
https://galaxia42.ro/recenzii/clasicii-literaturii-fantasy/spada-franta-a-lui-poul-anderson-la-nord-de-tolkien-8899.html