Posts from the ‘Plecată prin vecini’ Category

Clasicii fantasy, pas cu pas

Din această lună, voi publica în revista online Galaxia 42 o rubrică destinată clasicilor literaturii fantasy. Dacă pe clasicii SF-ului i-am cunoscut în traducerile din anii 90 și din reeditările ulterioare, fantasy clasic nu prea s-a tradus la noi și este chiar păcat. Pentru că ratăm bijuterii cum este „The Broken Sword” de Poul Anderson, cu care am deschis această rubrică.

Mai multe, aici:
https://galaxia42.ro/recenzii/clasicii-literaturii-fantasy/spada-franta-a-lui-poul-anderson-la-nord-de-tolkien-8899.html

Plecată prin vecini

Şi dacă e 15 ale lunii e din nou zi de suspans. De suspans.ro mai precis, unde am povestit cum mi s-au părut mie Blood Price” de Tanya Huff şi „The Sorcerer’s House” de Gene Wolfe. Având în vedere că am scris ambele recenzii ieri seară de la ora opt încolo mi-e şi groază să le citesc şi să văd ce oi fi aberat, mă jur că nu mai las lucrurile pe ultima sută de metri!

Prime dăţi memorabile

Nu ştiu alţii cum sunt, dar, în cazul meu, o bună parte dintre „primele mele dăţi” memorabile au fost legate de cărţi. Primul meu King, primul meu Strugaţki sau primul meu Asimov au avut o intensitate pe care primul meu sărut, primii mei blugi etc, d-astea, n-au avut-o. Sigur, au fost săruturi şi alte alea memorabile, dar, nuş cum se face, nu primele. (Probabil că băieţii ăia, în loc să încerce să mă sărute, ar fi trebuit mai întâi să-mi scrie câte un roman 🙂 ). Cam aşa ceva am povestit şi în ancheta făcută de revista online Suspans la un an de la apariţie, pe tema „Primul meu King„. Au răspuns la ea oameni mult mai interesanţi decât mine, cum ar fi T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Liviu Radu, Costi Gurgu, Mihai-Dan Pavelescu, Oliviu Crâznic şi alţii.

În afară de asta, am mai povestit şi cum mi s-a părut mie „Rivers of London” de Ben Aaronovitch.

Şi o cronică la „Her Fearful Symmetry” de Audrey Niffenegger.

Plecată prin vecini

Pe la vecinul Pricăjan adică şi-al său Suspans. Luna asta, cu două recenzii, una despre cel mai recent roman al lui Dean Koontz, What The Night Knows, aici, şi cealaltă despre Harbour, romanul lui John Ajvide Lindqvist (domnul cu Let The Right One In), dincoace. Am cam strâmbat din nas la ambele, dar nu foarte tare.

Plecată prin vecini

Despre romanul lui Alden Bell, The Reapers are The Angels:

„Viaţa într-o lume pustiită de zombi poate avea farmecul ei, cu condiţia să te fi născut după Apocalipsă şi să nu poţi face comparaţie cu vremurile de dinainte. Este cazul lui Temple, eroina romanului „The Reapers are the Angels”, o tânără de numai cincisprezece ani ce călătoreşte pe cont propriu printre ruinele Americii. Temple este un copil al lumii de după dezastru; invazia a avut loc cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, aşa încât ea nu a fost martoră la colapsul civilizaţiei. Mai mult, s-a născut într-o lume în care oroarea – monştrii mâncători de oameni – exista deja, iar asta-i conferă o perspectivă diferită faţă de cei care au fost siliţi să se adapteze sau să moară.”

Restul, pe Suspans.ro.

Mă întreb dacă în condiţiile dezastrului din Japonia o să ne mai ardă să citim despre Apocalipse d-astea fantastice. Pân la urmă, citim despre ele (şi) pentru plăcerea de a ne simţi în siguranţă în propria noastră lume.

Plecată prin vecini

Ghici cine ştie deja toate textele din  antologia Steampunk scoasă de Millennium Books? Well, moi, of course, pentru că sunt redactorul cărţii. Ca urmare, în cadrul serialului The Making of Steampunk.ro de pe site-ul Galileo am povestit şi eu niţeluş despre una, despre alta, suficient cât să fac lumea şi mai curioasă.

În povestea asta, eu sînt personajul care stă întotdeauna în umbră, care-şi vede de treabă în tăcere, un soi de mic funcţionar cu manşetuţe, aşezat la pupitrul lui din colţ. În acelaşi timp, sînt persoana care, alături de editor, află, înaintea tuturor, „despre ce-i vorba în povestire” (sîc-sîc!). Mai precis, sînt redactorul cărţii. Întrucît sînt un redactor începător, am trecut prin fiecare text de trei ori, aşa că, după autorii lor, probabil că eu le ştiu cel mai bine. Pentru mine nu mai sînt poveşti puse pe hîrtie, ci lumi pe care le-am cunoscut aievea, al căror aer l-am respirat şi al căror relief l-am bătut în sus şi-n jos.

Restul, aici.

Plecată prin vecini

De data asta în revista Suspans.ro, unde mi-am dat cu părerea despre The Passage a lui Justin Cronin:

Justin Cronin declară că s-a apucat să scrie „The Passage” instigat de fiica lui – pe atunci de nouă ani – care voia o poveste în care o fetiţă să salveze lumea. Cum s-a ajuns de-aici la o Apocalipsă cu vampiri, în care aceştia nu sunt nici pe departe creaturile romantice şi fermecătoare brevetate de Anne Rice, asta numai o minte sucită de scriitor poate să priceapă, dar, în tot cazul, aşa s-a născut mastodontul de 800 de pagini numit „The Passage”, care este doar prima parte dintr-o încă nefinalizată trilogie.

Restul, aici.

Ce să zic, citind materialul acum, după ce a fost publicat, văd nuş câte feluri în care l-aş fi putut scrie mai bine. Sunt infinit de nemulţumită de lipsa mea de disciplină şi de concentrare din ultima vreme.

@ All

Îmi cer scuze că am pornit o discuţie şi după aia am dispărut din peisaj, dar am avut treabă până peste cap. Revin de mâine.

Plecată prin vecini

Întrucât mă conformez ascultătoare dorinţelor cititorilor acestui blog, aşa cum au rezultat din poll-ul de săptămâna trecută, azi am scris pe Cititor SF despre una dintre cărţile pe care le iubesc: Dying of the Light de George R. R. Martin.

Dying of the light” este primul roman al lui George R. R. Martin (1977). Este o poveste întunecată, melancolică, despre încăpăţânarea de a obţine ceea ce-ţi doreşti şi despre urmările acestui lucru. Despre faptul că uneori poţi descoperi, când e prea târziu, că nu asta doreai, că obiectul dorinţei tale nu mai este ceea ce credeai sau că însăşi tentativa ta de a-l obţine l-a transformat, în mod ireversibil, în altceva. Mai ales atunci când “obiectul dorinţei” este o fiinţă pe care o iubeşti. Lecţia asta o primesc nu unul, ci  mai multe personaje, deşi nu toate mai au ocazia să şi înveţe ceva din asta, căci la Martin se moare, nu glumă.

În acelaşi timp, este şi o poveste despre ce înseamnă a fi uman, despre uşurinţa sau dificultatea de a rămâne om atunci când din jurul tău dispare societatea care să îţi impună constrângerile sale şi să te judece, despre cât de uşor se dezbracă oamenii de umanitate sub pretextul că o protejează cât mai bine.

Să nu credeţi că filosofează cineva despre toate astea în carte. Nu. Astea sunt gândurile cu care închei lectura, după ce ai trăit alături de personajele romanului. Căci, Martin fiind Martin, ne oferă în primul rând o poveste aşa cum ştie el să scrie: personaje fascinante, relaţii complicate, evenimente care se petrec în ritm alert, tot felul de capcane în care cazi chiar prevenit fiind că Martin aşa scrie – şi te trezeşti în final simpatizând cu cine nici nu credeai – şi crearea, aşa, în treacăt şi numai pentru decor, a unor culturi şi civilizaţii extrem de diferite. Plus o calitate poetică a scrierii pe care în ASOIAF n-o prea arată.

Restul vedeţi la vecini, dacă sunteţi curioşi.

Mâine o să pun aici ceva despre Neagu Djuvara.

Just in case…

… că vă interesează, am mai ouat o mărgică scris un articol pentru revista Nautilus, tot în seria „Cartea şi filmul„. De data asta, Let the right one in, o carte incomodă şi un film cu vampiri cum n-aţi mai văzut sigur.

M-am gândit să vă anunţ

… că de azi sunt colaborator şi la revista SF&F Galileo, unde o să am o rubrică lunară intitulată „Bună dimineaţa, Columb!” , în care propun cititorului de SF&F prea puţin interesat de autorii români să descoperim împreună cum scriu aceştia şi cum suportă reperele SF-ului românesc comparaţia cu cei din afară. De exemplu, după părerea mea de cititor pasionat de fantasy, Vladimir Colin suportă comparaţia foarte bine. Despre restul, om mai citi şi om mai vedea.