(Ne)mulțumiri

Dacă e ceva ce urăsc să traduc, dar urăsc de-a binelea, din toți rinichii mei, din ficat, cu o ură de-aia grea și adevărată, cum ura Sauron lumina, apăi alea sunt mulțumirile de la finalul cărților. Mai ales că de un timp au devenit tot mai lungi și mai scremute.
În primul rând, mă enervează de mor cum se căciulesc scriitorii pe lângă tot personalul de la editură, până la femeia de serviciu, cu o grijă ipocrită de a nu uita pe cineva. Am uneori impresia că autorii cer schema de personal de la editură și pe urmă se apucă să scrie mulțumirile. Pricep să le mulțumești editorului, redactorului, corectorului și ăluia de ți-a făcut coperta, dar cred că e cazul să ai puțină demnitate și să te oprești aici, că până la urmă cartea aia e opera ta, totuși, oi fi având și tu un merit că a apărut, că n-ați scris-o la comun. În plus, cinica din mine îmi suflă că asta-i treaba editurii, să scoată cărți, n-a făcut-o ca pe o favoare pentru tine și, dacă romanul se va vinde, tot ea, editura, va scoate mai mulți bani decât o să capeți tu.
Mai grave însă sunt toate glumițele scrâșnite ca un cui pe tablă și metaforele neinspirate ca sarea-n cafea ale unui autor care încearcă să spună ceva despre fiecare și e evident că n-are ce. Curg epitetele de genul „fidel”, „salvator”, „mai mare decât viața”, „m-a suportat pe perioada”, „supererou în viața reală” „agent literar și prieten credincios” (e fabulos cât de des merg astea mână-n mână, dacă e să te iei după mulțumirile de la final!), „a făcut cartea mai bună”, încât rămâi cu impresia că lucrarea pe care tocmai ai citit-o sau tradus-o a fost un soi de apocalipsă care era să se petreacă dacă nu sărea această armie de avengerși în ajutor!
Nu în ultimul rând, mă scoate din sărite că la final (familia vine întotdeauna ultima, asta e ordinea naturală a recunoștinței: întâi editura, apoi agentul, apoi editorii din străinătate, apoi cei de la vânzări, prietenii care au citit primele versiuni ale cărții și abia după aia familia, soția întotdeauna după părinți) unii le mulțumesc copiilor lor abia născuți sau… animalelor de companie, ceea ce aruncă în derizoriu recunoștința exprimată pe cele trei pagini de mai înainte.
Cred că singurele mulțumiri pe care le-am tradus cu plăcere au fost cele exprimate de Guy Gavriel Kay la finalul romanului fantasy „Pământul iubit de zei”. Unde omul le mulțumea istoricilor din lucrările cărora se documentase despre China și, mai ales, celor care îi răspunseseră la e-mailuri, dându-i lămuririle suplimentare solicitate.
În fine, n-am o concluzie – și oricum n-ar băga-o nimeni în seamă – dar am scris și eu ca să mă răsuflu după șapte ani de tradus mulțumiri în genul celor de mai sus. Uff!

Publicitate

Guy Gavriel Kay: „Sunt adesea surprins de ceea ce fac personajele mele”

Făcând ordine pe blog, unde, din motive de dedline-uri, n-am mai intrat de

Guy Gavriel Kay
Sursa: Facebook

mult, descopăr că am uitat să postez interviul pe care mi l-a acordat Guy Gavriel Kay (prin e-mail) cu prilejul apariției traducerii românești a romanului său Under Heaven (Pământul iubit de zei). Iată-l, așadar, cu acordul editurii Paladin, pe blogul căreia a fost publicat inițial.

Un bărbat stă singur pe malul unui lac de munte, înconjurat de plânsul nălucilor celor morți în numeroasele războaie ce s-au purtat în acel loc. Din zori și până în seară le înmormântează osemintele, fără să-i pese dacă au fost compatrioții săi sau soldați în oastea dușmană. Și își amintește… Însă un dar de mare preț îl va smulge din această viață liniștită, aruncându-l în vâltoarea intrigilor curții imperiale a Kitaiului (care e și nu e China), condusă de un împărat bătrân și plictisit.

Așa începe, not with a bang, but with a whisper, romanul Under Heaven al scriitorului canadian Guy Gavriel Kay, prezentat cititorilor de editura Paladin sub titlul Pământul iubit de zei (o transpunere a conceptului chinez „tianxia”ce desemnează totalitatea pământurilor ocupate de China, asupra cărora, spre deosebire de celelalte, se revarsă binecuvântarea zeilor).

– Pământul iubit de zei (Under Heaven) va fi cel dintâi contact al cititorilor din România cu romanele dumneavoastră. De ce preferați ficțiunea istorică? Și, în acest caz, de ce ați ales China?

– Dintotdeauna am fost fascinat, obsedat chiar, de istorie. În gândirea și în imaginația mea ea joacă un rol mai important decât fantasy-ul, dar găsesc că provocarea de a contopi cele două genuri este extrem de satisfăcătoare din punct de vedere creativ. Am scris despre multe epoci și locuri diferite, așa că să scriu o carte – de fapt două – inspirată de istoria Chinei a fost o consecință a acestui fapt.

– Aveți un personaj preferat? La prima vedere aș fi zis Shen Tai, dar pe urmă mi-am amintit de Spring Rain, Bytsan, Wen Jian. Ba cred că am detectat o undă de simpatie și pentru arogantul acela de Wen Zhou.

– Încerc să nu fac favoritisme! Dar aveți dreptate, chiar încerc să înțeleg motivațiile și caracterul personajelor negative din cărțile mele. Vreau să creez personaje complexe, credibile, care să pătrundă în viața cititorului. Asta înseamnă că trebuie să încerc să le vizualizez pe toate și să mă gândesc la absolut toate, până și la cele neimportante.

– Știți, nu-mi amintesc vreun personaj din cărțile dvs pe care chiar să-l detest. Începi să urăști pe cineva și deodată ta-daaa! Are motive întemeiate pentru ceea ce face sau are o trăsătură care să-l reabiliteze în ochii cititorului, fie și puțin, chiar dacă asta nu îl salvează în final. Considerați că aceasta este o abordare mai realistă a complexității naturii umane sau încercați să înfățișați lumea așa cum ați dori să fie?

– Cred că asta are legătură cu răspunsul anterior. Pe măsură ce m-am maturizat și am căpătat experiență într-ale scrisului au început să mă plictisească personajele simpluțe, eroul sută la sută și răul absolut. Și în calitate de cititor gândesc la fel! (Pentru că toți scriitorii sunt și cititori.) Deci da, aveți dreptate: în aproape toate cazurile sunt convins că natura umană este complexă și că un scriitor care poate reflecta asta este un scriitor mai bun.

– Ați avut ezitări cu privire la alegerile pe care le fac personajele dumneavoastră în Pământul iubit de zei? Este vreun moment în care acțiunea ar fi putut lua o altă întorsătură?

– E complicat să privești retroactiv. Nu-mi fac un plan general al cărților înainte să le scriu, așa că adesea sunt surprins de ceea ce fac personajele mele sau de întorsătura pe care o iau lucrurile. Dar încerc să nu mă împotrivesc, să lucrez cu elementul surpriză. Dacă autorul descoperă cartea pe măsură ce o scrie, cred că și cititorul va împărtăși acest intens sentiment de a nu ști (și a dori să afle) ce urmează și va fi mai captivat de poveste. Nu cred că a existat vreun moment în Pământul iubit de zei în care să-mi fi dorit cu adevărat ca lucrurile să fi decurs altfel. Dar adesea mă întristează moartea personajelor mele. Nu îmi face plăcere să omor oameni! Pe bune!

– Ce scenă a fost cel mai greu de scris și de ce?

– Scena de început a cărții – una de care sunt foarte mândru – a fost o adevărată provocare. Mă decisesem să încep foarte discret, cu un bărbat singur pe malul unui lac de munte, copleșit de amintiri… și un început liniștit trebuie să fie scris extrem de bine ca să captiveze cititorul. Mai ales acum când filmele, serialele și cărțile ne-au obișnuit cu începuturi pline de explozii și dramatism.

– Cât de fidel simțiți că trebuie să fiți în raport cu istoria reală? Am senzația că i-ați înfrumusețat considerabil pe Wen Jian și pe împărat, inspirați de personalități istorice reale. În realitate el a poruncit ca ea să fie sugrumată. De ce nu ați înfățișat-o ca pe o femeie avidă de putere, dar incapabilă să o manevreze, așa cum a fost, și pe el drept un ins slab, capabil să-și ucidă iubita ca să-și salveze pielea?

– Scena la care faceți referire este destul de apropiată de evenimentele istorice reale, începând cu ceea ce s-a întâmplat cu armatele în trecătoarea muntoasă din est și cu fuga împăratului din capitală. Dar avantajul când ai de a face cu ficțiunea istorică (în carte e vorba despre Dinastia a Noua a Kitaiului, inventată de mine, nu de Dinastia Tang a Chinei) este acela că poți crea personaje inspirate de personalități istorice reale, dar care în mod evident nu sunt acelea. Asta îmi dă o mare libertate, atât din punct de vedere etic (nu iau o personalitate care a existat și mă apuc să fac ce vreau eu cu ea), dar și creativ. Îmi permite să accentuez teme și idei pe care vreau să le explorez.

Cinci ore cu Pierce Brown

Cu autorul, pe scena teatrului Apolo 111. Eu sunt cea din stânga. FOTO: Editura Paladin

Pierce Brown e un tip de treabă, mereu cu o glumă la îndemână și fără fasoane. Mănâncă mititei cu mâna, se extaziază gustând icre și le face o poză pe care o urcă imediat pe Instagram. Spune că singura chestie pe care a încercat-o vreodată și nu i-a plăcut a fost uger de scroafă. În China. Era, chipurile, cam ca un cauciuc. E tobă de istorie, inclusiv istorie antică, și poate să-ți povestească aspecte din Iliada pe care tu nici nu le-ai remarcat. Îi plac Joe Abercrombie și Dan Simmons, dar nu și Brandon Sanderson. După ce va termina actuala trilogie, din care a apărut prima parte, Iron Gold, ar vrea să spună alte povești, în alte universuri decât cel al lui Darrow. Are pe telefon o poză a cățelușei lui, o maidaneză roșcată cu mutră de vulpiță pe care o cheamă Eo, și la un moment dat sigur ți-o va arăta. Prietena lui nu-l lasă să fumeze nicăieri în America, ceea ce m-a făcut să mă simt extrem de tolerantă, căci eu măcar îi dau voie prietenului meu să fumeze pe balcon. La cina nefestivă cu membrii editurii Paladin, de marți seara, am reușit să-l învăț cum se pronunță ă, ș și ț, dar la î s-a dat bătut. Își ia foarte în serios personajele și am dezbătut despre Cassius și Darrow, ajungând la concluzia că dintre ei doi Cassius e un om mai bun, mai onorabil, dar că tocmai de aceea nu ar fi putut fi un agent al schimbării, ca Darrow. Crede despre Darrow că, asemeni lui Napoleon, e mai croit pentru război decât pentru construcția noii lumi de după victorie. Întrucât sunt traducătorul noii serii, îmi dă niște mici indicii despre ceea ce se va petrece în volumul următor, Dark Age, dar pe astea le țin pentru mine. După aia lasă deoparte seriozitatea și se duce să facă o poză cu bustul lui Lenin. Ajungem la prăjituri și nu ne putem decide ce să alegem de pe platoul de prezentare, așa încât cerem să ni se aducă toate, după care noi și autorul le împărțim frățește: dă-mi un sfert din aia, ia jumătate din asta. Și uite așa râdem cu toții, dezbatem câte-n lună și-n soare și ne despărțim după patru ore fără să fi stabilit ce o să facem a doua zi, la evenimentul oficial.

Nu contează, pentru că publicul și invitatul ne fac singuri aproape toată treaba, publicul umplând sala teatrului Apollo 111 și punând întrebări peste întrebări, iar autorul fiind el însuși, la fel de degajat ca la cina de cu o seară înainte, la fel de pus pe glume, dar, în spatele acestei fațade, mult mai atent la ceea ce spune. Publicul, foarte tânăr, ne face o frumoasă reclamă neavând nevoie de translator ca să urmărească discuția și punând întrebări direct în engleză. Mă mir că la o serie din categoria SF-ului militarist majoritatea fanilor prezenți sunt fane, după care mă mai uit o dată la autor și nu mă mai mir deloc.

Provocat de public, Brown povestește că a creat universul din Furia Roșie pornind de la tragedia antică Antigona și încercând să-și imagineze ce a simțit logodnicul fetei executate pentru că și-a înmormântat fratele. Mărturisește că modelul pentru Mustang este mama lui, iar Sevro este inspirat după un prieten extrem de loial din copilărie. Se declară surprins de preferințele diferite ale fanilor seriei sale: în State, favoritul tuturor e Sevro. Aici foarte multă lume o place pe Mustang. (Fetele din primul rând aprobă entuziaste.) Îi surprinde pe toți declarând că i-a făcut plăcere să-l scrie pe Șacal, apoi laudă înțelepciunea lui Lorn au Arcos, întrebându-se în glumă: dacă Lorn e înțelept, asta înseamnă că și el, autorul lui, e înțelept? Și dacă laudă înțelepciunea lui Lorn nu e cumva laudă de sine? Povestește că a reintrat în posesia drepturilor de ecranizare pentru seria lui – cumpărate de Universal Studios – și că ia în calcul un serial de televiziune, ba chiar poartă discuții în acest sens. Simte că un serial ar prezenta mai bine cărțile și spune că scenariul pentru un film de cinema lăsa pe dinafară prea multe personaje. Îl provoc să își imagineze distribuția. Nu știe cine l-ar putea juca pe Darrow, ar vrea un actor mai puțin cunoscut, fără bagajul altor roluri celebre. În schimb, într-o distribuție ideală l-ar vedea pe Gary Oldman în rolul lui Mickey Artizanul și pe Jeremy Irons ca Lorn au Arcos. La final, îl las pe autor dinaintea unei cozi uriașe la autografe și mă întorc la traducerea mea, nu înainte ca el să-mi ureze spor la muncă.

Poveștile traducătorului: Când sfârșitul lumii e doar începutul

N.K. Jemisin – Al cincilea anotimp

Titlu original:The Fifth Season

Gen: Fantasy (Sci-Fantasy)

Editura: Paladin (2017)

Traducere: Laura Ciobanu

Când am citit „The Fifth Season” (tradus cu titlul „Al cincilea anotimp”), cea dintâi carte din seria „Pământul sfărâmat” a lui N.K. Jemisin, n-am bănuit ce mă aștepta, zicându-mi chiar: „Ehei, cine o s-o traducă pe asta o să aibă ceva bătaie de cap, nu l-aș invidia, zău”.

Și pe urmă am primit-o la tradus și chiar am avut ceva bătăi de cap, dar a meritat. Curaj, ăsta e cuvântul prin care aș defini aventura lui Jemisin. Dacă în seriile ei anterioare a cochetat cu fantasy-ul clasic, reușind să scoată din el povești noi, aici creează o lume complet aparte, o orânduire care nu-i nici medievală, nici modernă și căreia în general reperele noastre nu i se aplică. Autoarea nu se teme să scoată cititorul de fantasy din zona lui de confort. În plus, înfățișează tragedia unor oameni cu o economie de mijloace pe care de când traduc am ajuns să o admir, fără cuvinte sforăitoare, fără descrieri poetice, fără artificii sentimentale – ba chiar una dintre eroinele ei e antipatică de-a binelea, de la un capăt la altul – contând pur și simplu pe forța poveștii pe care o are de spus. E ca și cum ar paria pe inteligența propriilor cititori, având încredere că le va plăcea și fără să îi insulte cu tot soiul de false „cârlige” sau prelungind artificial suspansul. Premiul Nebula primit anul trecut pentru „The Fifth Season” și premiul Hugo de anul acesta pentru al doilea roman, „The Obelisk Gate”, demonstrează că pariul e unul câștigător.

Dar despre ce este vorba în serie? Păi cum, despre sfârșitul lumii!

Teaser: Prizoniera

— Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.

Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.

În fața lui, femeia, în uniforma ei corporatistă, stă cu umerii căzuți, răsucindu-și nervos brățara sau bătând cu vârfurile degetelor în paharul cu gin tonic. Uneori aruncă priviri furișe către fereastra barului, dincolo de care trec zoriți locuitorii Cosmopolisului, prizonieri ai pulsului accelerat al acestui oraș ce trăiește după cele mai noi rețete ale succesului

— Puteți să-mi spuneți exact cum a început? întreabă bărbatul, cu mâinile osoase dansând pe tastatura laptopului.

Și, cu ochii în gol, răsucind brățara subțire de la încheietura stângă, Silvia Stark începe să povestească. În ochii bărbatului se aprinde o lumină stranie, dar ea n-o observă, cufundată în amintiri.

(Puteți citi restul povestirii online, în Gazeta SF)

Poveștile traducătorului: Cu trenul printre stele

Philip Reeve – Transgalactica

Titlu original: Railhead

Gen: SF, YA

Editura: Booklet (2016)

Traducere: Laura Ciobanu

OK, pentru că una dintre cărțile traduse de mine anul trecut a fost nominalizată de SFWA la premiul Andre Norton pentru cel mai bun roman YA al anului 2016, m-am gândit că ar fi cazul să îmi fac timp să scriu câte ceva despre ea.

Dacă există teleportare, s-a întrebat într-o zi Philip Reeve, de ce să călătorim prin cosmos cu navele spațiale și nu pur și simplu cu trenurile? Și ca răspuns s-a așezat și a scris acest roman. Omenirea, condusă de IA-uri, a colonizat spațiul și călătorește de la o planetă la alta cu trenuri conduse de locomotive inteligente, care cântă, iubesc, au personalități diferite, toane, vanități simpatii… și nume foarte frumoase, cum ar fi Vulpea din gând, Trandafirul din Damasc sau Gentlemenii fac poze polaroid. Unde Poliția Feroviară e o forță de temut. Unde posibilitățile de a hoinări sunt infinite. Dar. Există linii dezafectate, pe planete abandonate și ce oare circulă prin vechile tunele? Zen, un tânăr hoț de 15 ani, are prilejul să afle când primește contractul vieții sale. Nu trebuie decât să fure un obiect de artă din trenul imperial. Numai că misiunea, care oricum nu se anunță simplă, se complică la infinit, iar angajatorul lui, și așa misteriosul Raven, nu e cine pare a fi.

Romanul e un soi de cyberpunk light, cu oameni care își descarcă personalitatea în corpuri de rezervă, roboți umanoizi care devin pictori de trenuri, Marea de Date (echivalentul galactic al www-ului), bioclădiri, îngeri ai stației, care apar ori de câte ori trenul iese dintr-un portal. Există și o specie de insecte inteligente, gândacii călugări, care sunt însă inteligenți numai sub formă de colonie și care alcătuiesc împreună siluete umanoide stângace, învăluite în robe informe.

Pictura de dincolo de ramă

Autorul nu face economie la imaginație, născocind pentru fiecare planetă pe care ajungem, fie și în treacăt, o istorie, un specific, un peisaj, dând senzația că universul acela există. Documentându-mă despre carte am găsit pe blogul lui materiale detaliate care arată că a gândit lumea romanului dincolo de acțiunea propriu-zisă din carte. De altfel și glosarul de la finalul acesteia vorbește despre epoci imperiale și războaie care au avut loc cu secole în urmă și care în Transgalactica abia sunt pomenite în treacăt în câte-o propoziție.

În ciuda faptului că aventura începe de la prima pagină și nu se mai oprește până la sfârșit, cartea are un soi de frumusețe melancolică (după părerea mea principala ei calitate, dincolo de toate) mai ales atunci când descrie planete abandonate și trenuri părăsite sau tragedia gândacilor-călugări căutând niște ipotetice Linii ale insectelor, care să aibă trenurile lor și să-i poarte spre niște destinații pe care nu le cunosc, dar după care tânjesc.

What’s in a name?

Ca o notă amuzantă, trenurile inteligente și temperamentale din roman au nume de cântece sau poezii. Ăsta e unul dintre locurile unde eu și editura nu am dansat pe același picior, pentru că eu le-am tradus, că mi s-au părut frumoase, iar editura le-a pus la loc, invocând principiul conform căruia numele melodiilor nu se traduc. Nu știu cine are dreptate, dar zău că era mai frumos cum făcusem eu, mai ales că nu era vorba totuși de melodii, ci de trenuri. Iar melodiile în cauză, deși există, nu-s celebre (nu există niciun tren intitulat Like a virgin sau Purple Rain.)

Deși admit că ăsta e un teren nesigur și subiectiv, mai ales că există o altă situație în care eu însămi am luat decizia să nu traduc niște nume în română. Dar despre asta când o să vă povestesc despre Steelheart al lui Brandon Sanderson.

Poveștile traducătorului: Când discipolul învață tot ce-i bine de la maestru

Daniel Abraham – Calea dragonului

Titlu original: The Dragon’s Path

Seria: Dagger and Coin (cartea I)

Gen: Fantasy

Editura: Paladin (2016)

Traducere: Laura Ciobanu

Ca traducător nu ai întotdeauna bafta să traduci ce-ți place. Când însă ți se întâmplă asta, ești cea mai fericită făptură de pe lume, fiindcă vreme de câteva luni trăiești practic în universul respectiv. Eu una, fără nicio exagerare, uit uneori că traduc și am senzația că de fapt iau parte la evenimente, privindu-le desfășurarea de undeva de foarte aproape.

Ca urmare, când mi s-a dat la tradus Daniel Abraham am țopăit prin casă la propriu. Ce vreți acuma, nu traduc decât de doi ani și nu m-am blazat încă. Îl citisem de mult și nici prin cap nu-mi trecuse că o să ajung vreodată să îl traduc eu – ba nici când m-am apucat de tradus nu am îndrăznit să visez la asta (sau la alți autori care mi-au picat pe urmă în brațe).

Pentru cine nu știe, Abraham este un colaborator apropiat al lui George R.R. Martin, cel mai detestat dintre scriitorii iubiți de public, și a învățat de la acesta numai lucruri bune. De exemplu, spre deosebire de Martin, Abraham a învățat să termine seriile de care se apucă și a făcut-o de fapt cu atâta eficiență încât are vreo trei cariere scriitoricești: una de autor de fantasy, în care a încheiat deja seriile The Long Price Quartet (o minunăție de poveste, într-un univers în care cuvintele capătă trup și poeții au putere) și Dagger and Coin (cinci romane, ultimul publicat în ianuarie 2016); o a doua ca jumătatea – zic eu – cea mai interesantă din James S. A. Corey, identitate sub care el și Ty Franck au scris romanele din seria Expanse; o a treia, ca autor de fantasy urban sub pseudonimul M.L.N. Hanover, care a avut ca rezultat romanele din seria The Black Sun’s Daughter.

Economia și războiul

Calea dragonului este calea războiului total, care nu lasă în urmă nimic. Este drumul pe care nu vrei s-o apuci, într-un univers în care dragonii s-au ucis între ei, lăsând diversele rase ale omenirii – pe care le creaseră ca să-i slujească – să se descurce cum or ști. Oamenii nu mai știu mare lucru din acea istorie străveche și adesea rescrisă, dar să se războiască n-au uitat.

Așa și începe cartea, în ajunul unui război. Marcus Wester, căpitan de mercenari, s-a angajat să escorteze în siguranță un convoi de căruțe cu care micii negustori își trimit afară din oraș agoniseala înainte să înceapă asediul. Numai că toți oamenii lui, cu excepția locotenentului, au fost arestați, așa încât Wester se pomenește nevoit să angajeze o trupă de actori care să treacă drept soldați, în speranța că, văzându-i, bandiții întâlniți pe drum vor prefera să nu-i atace. Fără știrea lui, în convoi s-a strecurat o căruță în care este transportată averea considerabilă a băncii orașului. Iar pe capra ei se află o fată pe cât de neexperimentată, pe atât de ambițioasă, care nu prea înțelege conceptul de limite.

Și ăsta e doar începutul, iar acestea numai unele dintre personajele acestei cărți cu de toate: război, intrigă politică, dar și economie, căci două forțe mișcă lumea, pumnalul și moneda, forța brută sau finanțele (lucru pe care adesea autorii de fantasy îl uită, mizând pea mult pe cea dintâi și deloc pe cea de-a doua), înșelătorii în cadrul altor înșelătorii, alegeri dificile dar necesare, alegeri dificile dar neinspirate. În acest prim roman aproape că nu există fraze inutile sau scene fără rost.

Poveștile traducătorului: Portret de rege la tinerețe

Robyn Young – Rebeliunea

Titlu original: Insurrection

Gen: Istoric

Editura: Nemira (2016)

Traducător: Laura Ciobanu

E cazul să încep și eu să țin pasul cu traducerile mele. Îmi propusesem să povestesc pe blog despre ce înseamnă să traduci în general și cu ce probleme te confrunți de la carte la carte, dar am fost atât de ocupată cu tradusul că nu mi-a mai rămas timp de povestit. O s-o iau în ordinea apariției cărților și o să văd ce îmi mai amintesc.

Rebeliunea, de Robyn Young, cea de-a treia traducere care mi-a apărut (anul ăsta, în martie), este primul roman dintr-o serie de trei care relatează povestea lui Robert Bruce, rege al Scoției și motivul pentru care englezii n-au reușit, deși tare s-au străduit, să pună mâna pe ea (decât câteva secole mai târziu și de bunăvoie, când James/Iacob al Scoției a urcat pe tronul Angliei). Rebeliunea redă procesul de maturizare a lui Robert, începând cu copilăria, când este preferatul bunicului său și, din acest motiv, antipatizat de propriul tată, într-o Scoție rămasă fără rege și moștenitor, pe care regele Edward I al Angliei încearcă să pună gheara prin tot soiul de uneltiri și apoi prin război direct. Familia lui Robert are un drept la tron, dar are și moșii întinse în Anglia, așa că Robert își va petrece copilăria rupt între Scoția natală și mult mai rafinata Anglie, între bunicul tradiționalist și tatăl loial lui Edward I, între datoria față de neamul său și dragostea față de prietenii pe care și-i făcuse la curtea Angliei.

Autoarea încearcă – și chiar reușește – să îl transforme pe Bruce într-o figură simpatică, un tânăr naiv și bine intenționat, deși impresia mea e că în realitate omul a fost mult mai calculat. Dar istoria e scrisă de învingători și învingătorii au întotdeauna dreptate (John Comyn și Richard al III-lea ar avea ceva de spus pe tema asta, din postura de parte vătămată). În plus, din ce scria în recenziile de afară, taman în asta ar consta noutatea abordării lui Young, căci romane cu Bruce cinicul tot s-ar fi scris.

Și arcașii deschiseră focul… sau nu

Când traduci un roman a cărui acțiune se petrece între 1285 și 1301 trebuie să fii atent ce termeni folosești. Nu merge să te iei după autor, căci unele cuvinte care la noi au parfum de neologisme existau bine-mersi în limba engleză de secole. Îmi pare rău că nu am notat exemple ca să dau acum câteva. Eu una, în traducere, am preferat să folosesc cuvinte din fondul de bază al limbii române, ca să nu îi fac pe cavalerii regelui Angliei să discute între ei ca doi corporatiști care stau de vorbă la un power point. Nu vă temeți, că nu i-am făcut să vorbească nici în stilul cronicarilor moldoveni.

O altă problemă a fost aceea că, atunci când nu ai arme de foc și ghiulelele sunt de fapt bolovani șlefuiți (sau neșlefuiți), comanda „foc!” e cam aiurea. La fel și expresia „a deschide focul” cu săgeți. (GRR Martin, de exemplu, în ASOIAF, nu spune „fire”, spune „loose”). Și cuvântul explozie ar trebui în general ocolit, cred. Poate că e de preferat a sări în aer. Dacă nu se inventase încă tiparul, nu trebuie să spui că un lucru i s-a întipărit personajului în minte. (Dar poți să folosești expresia „gravat”, cum face, de exemplu, Daniel Abraham – un alt scriitor tradus de mine – în romanul „Calea dragonului”, care o să apară la Gaudeamus săptămâna viitoare.) În fine, am observat că autorii anglo-saxoni nu au asemenea probleme și că scriu „foc” așa, cu nonșalanță, dar eu am refuzat una ca asta.

Cea mai mare bătaie de cap mi-au dat-o însă armele și armurile, pentru că la noi o parte dintre ele n-au mai ajuns și, ca urmare, nu există denumiri neaoșe pentru ele. Ca să nu mai zic că pentru descrierea blazonului lui Bruce senior am căutat poze ca să îmi dau seama ce înseamnă „red cross banded at the top”, ba i-am trimis una și redactorului, ca să știe ce și cum.

Poveștile traducătorului: Fata care l-a iubit pe Peter Pan

Jodi Lynn Anderson – Tiger Lily

Editura Booklet (2016)

Gen: Fantasy, YA

Traducere: Laura Ciobanu ( 🙂 )

Asta e cea de-a doua traducere care îmi apare, deși e a patra carte la care am lucrat. Este de asemenea prima (dar nu și ultima) colaborare cu editura Booklet, de care sunt cum nu se poate mai mulțumită. Povestea în sine este cea a primei iubiri a lui Peter Pan, Tiger Lily, o fată curajoasă, inimoasă, dar nu tocmai feminină, care are dificultăți în a-și găsi locul pe Insula Neverland. Un timp s-ar zice că locul ei este alături de misterioșii Băieți Pierduți, de care întreaga insulă se teme, inclusiv pirații. Apoi apare Wendy Darling. Ce se întâmplă mai departe… cine va citi va afla. Vă mai spun doar că vocea care ne împărtășește povestea celor doi este cea a micuței zâne Tinkerbell și că numai noi o auzim fiindcă zânele nu vorbesc.

Autoarea folosește toate elementele lui Barrie – pirații, ceasul din burta crocodilului, sirenele (probabil cele mai periculoase creaturi de pe insulă), zânele, triburile – dar le asamblează în mod diferit. Rezultatul – pe alocuri sumbru și pe alocuri de o adorabilă candoare – este un fantasy plin de poezie și aventură care reușește să nu fie siropos chiar dacă spune o poveste despre iubiri adolescentine și despre încercarea de a afla cine ești și care îți e locul în lume, dacă e cazul să te lași prins într-unul dintre tiparele ei sau să faci cum te taie capul.

Am tradus-o astă vară și nici că se putea anotimp mai potrivit pentru asta. Dacă la alte traduceri am avut tot felul de dificultăți legate de diverși termeni de specialitate, aici singura problemă a fost perfecționismul meu care m-a făcut s-o perii, s-o răsperii și s-o pigulesc cum face pisica mamă cu puii.

Poveștile traducătorului: Străzi întunecate

G.R.R. Martin, Gardner Dozois – Străzi întunecate, vol. 1

Titlu original: Down These Strange Streets

Editura: Nemira, 2015

Gen: fantasy urban

Traducere: Laura Ciobanu (adică eu)

Și iată că debutez ca traducător cu o culegere de povestiri polițiste în care fie victimele, fie infractorii, fie detectivii nu-s chiar sută la sută umani. Sau așa s-ar părea. Antologia are nume cunoscute ale genului, cum ar fi Charlaine Harris, Glen Cook sau Simon R. Green, nume care vor fi o descoperire pentru cititorii din România, cum e cazul cu Lansdale, și nume care-au fost o surpriză și pentru mine, dar despre asta mai jos. Cititorul e invitat la un bal al vampirilor unde cineva și-a pus în minte să strice distracția, face cunoștință cu o tânără vrăjitoare căreia i-a fost furată inima la propriu, află că nu-i bine să asculți orice disc de vinil care-ți cade în mână și multe altele. Pentru ca lucrurile să nu fie complet previzibile, Martin și Dozois nu au apelat numai la scriitori ai genului, ci au mai poftit la petrecere și autori de romane polițiste, care s-au descurcat de minune schimbând registrul și au reușit chiar să aducă o notă originală antologiei.

Asta nu-i prima carte pe care am tradus-o, ci a patra. Este însă prima care apare pe piață. Mi-am propus să povestesc de fiecare dată câte ceva despre bucătăria internă a traducerii unei cărți, dar aici n-am mari chestii de relatat, pentru că a mers ușor și a fost o plăcere.

Partea bună când ai de tradus antologii este că, spre deosebire de romane, dacă descoperi că nu-ți place autorul, știi bine că nu trebuie să-l suporți decât preț de câteva pagini și că pe urmă dai peste altul. Iar din zece autori – cazul de față – este imposibil să nu găsești măcar câțiva pe gustul tău. Mie cel mai mult mi-au plăcut patru musafiri veniți în lumea fantasy-ului urban pe bază de invitație din universul policier-urilor sau, în cazul unuia, din zona romanelor istorice.

În care traducătorul uită că traduce

Steven Saylor, autor al unei serii de romane detectivistice să le zicem, a căror acțiune are loc în Roma Antică, a descris atât de bine Babilonul decăzut că m-a făcut să mă întrerup din lucru și să caut imagini cu Poarta lui Ishtar. Povestirea lui despre crimele comise pe ruinele fostei splendori este una dintre preferatele mele, alături de cea a lui Conn Iggulden. Venit tot din zona romanelor istorice, Iggulden spune însă o poveste de factură diferită: aceea a unui escroc care păcălește văduvele îndurerate spunând că le poate pune în legătură cu soții decedați și din care o femeie va face un om cinstit, dar nu așa cum ne-am aștepta. Căci femeia e o fantomă, iar întâlnirea cu ea îl determină pe impostorul nostru să devină un adevărat vânător de fantome. Joe R Lansdale, la el acasă și când scrie romane polițiste, și când spune povești de groază, le-a combinat aici într-o istorie cu un disc suspect și un cântăreț de blues cam încurcă-lume, în anii 50. Mi-a mai plăcut și Laurie King, cu oamenii ei salamandre într-o poveste dintr-un viitor nu foarte îndepărtat.

Un traducător nu-și permite să fie mofturos, dar, ascultați-mă pe mine, e mult mai plăcut să traduci ceva ce-ți place, pentru că, pe cinstite, te fură textul și la un moment dat nici nu mai simți că traduci și nici nu-ți dai seama cum a trecut timpul. Ai senzația că, de fapt, ai fost acolo și că întâmplările alea nu le-ai tradus, ci le-ai văzut.

În care, dimpotrivă, traducătorul se plictisește

Ca să le zic și pe cele care mi-au displăcut, eu una n-am fost deloc încântată de Carrie Vaughn, deși e autoarea unei serii celebre de romane care are ca eroină o tânără care e vârcolac și gazda unei emisiuni radio cu sfaturi pentru creaturile ca ea. În povestirea pe care am tradus-o însă, Vaughn a reușit să bifeze toate clișeele cu putință și n-am înțeles deloc de ce vampirul nostru se transformă în salvatorul domniței în dificultate. Când e vorba de domnițe în primejdie, eu aprob mai degrabă atitudinea cinic-bănuitoare a detectivului lui Simon R. Green (prezent și el în acest volum).

Un alt text care m-a plictisit – și e tare rău să te plictisești traducând, e mai bine când te enervezi, credeți-mă – este cel al lui S. M. Stirling, probabil pentru că povestirea lui lasă tot soiul de fire dezlegate, bazându-se prea mult pe faptul că oamenii cunosc deja romanele în universul cărora se petrece acțiunea. Or nu a fost cazul cu mine și eu sunt oricum de părere că o povestire trebuie să fie capabilă să se susțină singură, pentru că poate fi poarta prin care un cititor decide sau nu să intre în universul tău. Pe mine, Stirling m-a pierdut de vizitator.

Oricum însă, două din zece nu-i rău deloc.

Și cam atât despre prima mea traducere. Tot ce mai am de zis este că de-abia aștept să îmi apară și celelalte, că s-au adunat câteva.