Posts from the ‘Scrise pe marginea paginii’ Category

Îl cheamă Ghiță și luminează pe întuneric

nook glowlight

Poza e luată de pe net, că ale mele nu mi-au ieșit mulțumitor. Poate mai încerc mâine, că acuma i se reflectă blitzul în copertă și se duce naibii tot efectul.

Dacă vechiul meu Sony PRS-505 care m-a slujit cu credință din 2008 n-ar fi dat semne că-i pe ducă, nu l-aș fi schimbat pentru nimic în lume, oricât de deștepte sunt noile dispozitive, pentru că singurul lucru pe care-l vreau eu de la un reader e să citească. Soarta însă fiind de altă părere, iată-mă posesoarea unui Nook GlowLight venit tocmai din Marea Britanie. Ca să nu i se urce la cap că-i mare și tare, l-am botezat Ghiță.

Partea care-mi place foarte tare la Ghiță e backlight-ul ăla care-mi permite să citesc noaptea fără să-i stric somnul lui Boyfriend. Se vede o nebunie! Și îmi place contrastul pe care-l are și cu lumina (lui) stinsă. E un inglișmen de treabă, citește și diacritice fără să strâmbe din nas și are niște comenzi foarte ușor de intuit și fără manualul de utilizare. Îți oferă opțiunea să alegi între mai multe fonturi și să mărești sau să micșorezi scrisul după cum aveți chef tu și ochii tăi, să elimini marginile prea mari ale paginilor și să schimbi distanța dintre rânduri. Nu mai zic că poți face notițe și sublinieri în text, că asta fac mai toate readerele astea noi. Ba chiar îți oferă posibilitatea să postezi citate direct pe Facebook via wireless, ca să știe și alții ceea ce citești, dar eu i-am zis să nu se umfle în pene, că pe mine nu mă impresionează genul ăsta de fițe.

Pe scurt, îmi place de Ghiță, mai ales că e și frumușel foc, deși încăpățânarea ăstora de la Barnes&Noble de a face modelul numai pe alb are și efecte neplăcute – se murdărește repede. Un alt aspect mai puțin user friendly este acela că pentru a-l activa inițial trebuie să ai o rețea wireless prin preajmă.

La defecte – ca să nu creadă englezoiul că e perfect – aș menționa că uneori clipește cam enervant, că are numai 500 MB ca să-ți încarci cărțile tale, (restul până la 4GB e rezervat pentru ceea ce cumperi de la ei) și că nu are slot pentru card. Asta mă deranjează numai în principiu, că oricum nu văd care ar fi rostul să-mi pun toată biblioteca pe reader, iar în 500 de MB încap destule cărți până și pentru mine. Ceea ce îmi displace, dragă Ghiță, și asta nu-i frumos din partea ta, să știi, este că nu ai o rubrică „Bookmarks” unde să găsesc toate semnele pe care pe le-am pus eu prin toate cărțile, așa cum avea drăguțul meu de Sony. Degeaba ții tu minte, în cuprinsul fiecărei cărți, ce notițe mi-am luat, unde am îndoit colțul paginii și ce citate am subliniat – chiar separat, pe căprării – dacă le ai împrăștiate așa, prin fiecare carte.

Da lasă, nu fi trist, că nu știu cum m-aș fi descurcat cu un tip perfect. Așa, anticipez că o să avem o relație foarte fericită. Ia treci la treabă chiar acum!

Cei dintâi fiori

Când eram copil am crezut c-o să scriu SF. După aia, la maturitate, când reveneam din nou asupra ideii de a scrie, abandonată până atunci în grămada aia cu vise uitate, am fost convinsă că o să scriu fantasy. Cum de-am ajuns, până la urmă, ca primele mele texte să fie horror e ceva ce n-am înțeles atunci când s-a întâmplat, dar, dacă mă mai gândesc puțin, poate nu-i așa o surpriză, pentru că de mică îmi plăceau suspect de tare povestirile dătătoare de frisoane. Nu ororile convenționale gen Înșir-te, mărgărite! cu fiii de împărat tăiați bucăți dar care reveneau sub formă de brazi, pești sau miei, ci chestiile cu adevărat stranii, după cum se va vedea.

M-a fascinat, de exemplu, Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop, personajul negativ din Aleodor împărat. În cartea pe care-o aveam eu era înfățișat din profil, jumătate de om pe jumătate de iepure, și eu mă întrebam cum arată partea aia care nu se vedea, de unde lipsea cealaltă jumătate. Ăla chiar mi-a dat fiori. Dar, spre deosebire de Tinerețe fără bătrânețe, care mă speria atât de tare că mă făcea să plâng, ăsta mă incita, spaima era dublată de fiori în fața misterului jumătății nevăzute a lui Jumătate de om etc.

Făt-frumos din lacrimă, basmul lui Mihai Eminescu, exercită până în ziua de azi o fascinație asupra mea. Povestea aia atât de stranie și atât de frumos scrisă! Îmi amintesc cum o vârâse pe Muma Pădurii într-o piuă de piatră și cum ea îl urmărea prin păduri cu tot cu piuă. Îmi amintesc de fata Genarului și de trandafirul roșu din fereastră. Dar mai presus de toate îmi aduc aminte de fata moartă care-l ajută să câștige calul năzdrăvan de la vrăjitoare. După ce scapă de urmărire, înnoptează amândoi într-un deșert, iar la miezul nopții scheletele îngropate în pustiu se ridică să benchetuiască în lună și fata se ridică și ea, pentru că era una dintre ei. Îmi aduc aminte astea nu așa cum le-am recitit acum, ci cum le simțeam copil fiind, unde eram anume și noaptea de afară în timp ce eu citeam povestea asta, și-mi aduc aminte și poza din carte, cu fata ridicându-se eterică, cu scheletul desenându-i-se sub chip. Și-mi pare rău că pe tot netul ăsta mare nu se găsește ilustrația aia decât într-un loc unde din păcate imaginea e neclară* și nu-ți dai seama ce stranie era.

Culmea fiorilor a fost, pentru mine, basmul Martei Cozmin, Fecior din năvod. În călătoriile sale prin lume, ajunge într-un oraș în care, noaptea, brațele locuitorilor se transformă în săbii de la cot în jos. Îngroziți, aleargă unii către alții, și astfel ajung să se ucidă fără să vrea. Pricina e o mare statuie din aur înfățișând o pasăre, care, noaptea, își părăsește soclul și pornește prin oraș. Îmi trec și-acum frisoane pe șira spinării când îmi imaginez lanțurile desfăcându-se, marile uși deschizându-se cu zgomot în tăcerea nopții, pasărea uriașă făcând primul pas, creasta ei de aur profilându-se în beznă în timp ce, în urma ei, încep să se audă primele țipete și zăngănituri de sabie. Îmi pare rău că nu s-a reeditat, lipsim copiii de niște povești frumoase (că nu erau chiar toate ca asta).

Ceva mai târziu, mi-a ajuns pe mână Legenda funigeilor, despre care nu știu cine exact avusese impresia că ar fi o carte pentru copii și o scosese pe piață ilustrată ca atare. E scrisă de Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, e naivă cât cuprinde și pe alocuri șchioapă, dar uite că mai țin minte și-acuma, chiar dinainte s-o fi găsit și recitit, refrenul funigeilor:

„Noi funigeii suntem!/Noi suntem însuși tortul/Ce-l poartă un blestem/Ca să găsească mortul!”

și lamentarea fetei nebune, singura care le aude vocile pentru că blestemul e al ei:

N-auzi cum spun de-un tort/ Ce-n mii de fire-aleargă/ Ca să găseasc-un mort/ În lumea asta largă?

Culmea, am citit-o într-o toamnă, pe la început, și era o toamnă de-aia caldă și aurie care-ți intra prin fereastră, iar eu așteptam să termine și celelalte fete cu temele ca să ieșim la joacă. Și, așteptând, citeam și-mi imaginam fire lungi atârnând între cer și pământ, plutind peste câmpii îngălbenite sub un cer senin.

Nu uiți primii fiori adevărați și nici primele vise pe care ți le-au produs.

Da, copil morbid, hrănit cu vise nesănătoase! Dar, ce vreți, astea-s primele mele plăceri horror și nu mă dezic de ele. Iar cărțile, să știți, sunt în primul rând, o poveste despre tine.

––––––––––––––

* Petre Vulcănescu se numește desenatorul.

Caut bloguri

Întrucât pe blogurile pe care le urmăream acum trei ani s-a lăsat o tăcere asurzitoare, întreb și eu, că poate voi știți: ce bloguri interesante au mai apărut între timp?

… să te asculți din nou pe tine însăți în speranța că mai e ceva de auzit

În 2011 am mutat tot conținutul pe blogul ăsta, în speranța că o să pot să țin măcar un blog, pentru că urma să-mi schimb serviciul și nu mai aveam timp pentru două. E momentul să separ din nou apele, deci cine vrea să știe în general ce-mi trece mie prin cap poate regăsi vechile postări și, spre eu, și altele noi la adresa dreamingjewel.wordpress.com, iar cine e interesat de cărțile pe care le-am citit poate hoinări în continuare prin Biblioteca Babel, aici de față.

Să comasez cele două bloguri a fost o greșeală, nu însă una atât de mare pe cât a fost schimbarea serviciului. Presa, unde am lucrat din septembrie 2011 și până în august 2014 când am decis că mie una îmi ajunge, a fost o mare pierdere de timp. Revenisem la ea mânată de nevoie, firește, dar și de o nostalgie stupidă, crezând că va fi așa cum mi-o reaminteam eu din experiența anterioară de jurnalist. A fost o eroare; presa se schimbase cum nu mi-aș fi imaginat și nu pot să privesc anii ăștia din viața mea altfel decât fiind pierduți. Au fost ani în care nu am mai scris aproape nimic sau în tot cazul n-am mai terminat nicio povestire, deși de început am început multe; în care am trecut mai rar pe la ai mei; în care nu m-am văzut aproape deloc cu prietenii; în care am citit cum alții beau ca să uite – și nu așa merită cărțile să fie citite; în care am încetat să mai observ lumea din jurul meu: în care am făcut totul pe fugă, în care, fără exagerare, mersul la pas nu era o opțiune valabilă. Cui i s-a întâmplat să se trezească de dimineață și să-și spună că nu mai poate suporta nici măcar o zi serviciul ăla, dar cu toate astea s-a ridicat și s-a dus la muncă, și a continuat s-o facă zi de zi de zi de zi știe despre ce vorbesc.

Îmi citesc postările de dinainte de septembrie 2011 și nu mă mai recunosc în ele, ca și cum le-ar fi scris altcineva, o ființă mai senină și mai puțin înrăită de contactul cu toate scursorile de care acum și politica, dar din păcate și presa sunt pline, dar și cu oamenii  buni pe care meseria asta, așa cum e acum, i-a încâinoșit dincolo de recunoaștere. Cred că urmează un soi de convalescență, în care să nu mai fiu atât de plină de furie, să uit, să am timp să merg și să privesc în jurul meu, să redescopăr că oamenii pot fi și cumsecade, nu doar meschini și în care să aflu dacă mai pot da de mine cea de dinainte, ceea ce tare mi-ar plăcea.

La vânătoare de vulpi cu bunicul

Azi l-am îngropat pe bunicul. Avea 89 de ani. E primul dintre noi care s-a dus. A fost un om care-a știut să se bucure de viață și, în același timp, un ins de-o politețe cum rar mai găsești azi; cel mai dur cuvânt pe care-l putea spune despre cineva era că-i cam „bolovan”, ceea ce-nsemna că-l găsea cam prostănac. A fost primul care-a plecat din satul lui la oraș, unde s-a potrivit mănușă, și pe mulți i-a tras pe urmă după el și i-a ajutat. Când le-am auzit pe surorile lui de la țară zicând „ai fost mândria noastră”, am crezut că mă prăbușesc de plâns.

Am moștenit de la el cochetăria și plăcerea de a mă dichisi, obiceiul de a nu pune apă în vin și patima pentru dans.

În amintirea lui, reiau aici o postare mai veche, o amintire dragă mie, cu noi doi. Când am scris-o, totul era bine, de unde și tonul care poate să pară ireverențios, dar nu rescriu nimic. Pentru că așa mi-l aduc acum și mai bine aminte, vânând vulpi imaginare împreună cu mine, prin parcul din oraș. Citește mai mult…

Nisip în ochi

…de la serviciu, pentru a câta oară consecutiv, după ora nouă seara, cu rândurile cărții încurcându-mi-se sub ochi în legănatul metroului, gândindu-mă viața asta mă omoară și pe urmă surprinzându-mă în flagrat delict de ridicol, pentru că, în general, orice viață te omoară, căci ca să mori trebuie să fi fost viu mai înainte, și surprinzându-mă în flagrant delict de platitudine, pentru că sigur au mai zis și alții asta, în timp ce undeva în coada ochiului meu oamenii urcă și coboară, la fel de îndepărtați de parcă i-aș urmări la televizor cu sonorul dat la minim, nu mai știu în ce stație sunt, numele stațiilor se pierd în același colț întunecat al memoriei ca și paragrafele pe care tocmai le-am citit încât s-ar putea la fel de bine ca Bolano să fi scris o nuvelă numită Piața Unirii, iar metroul să fi oprit într-o stație care se cheamă Viața Annei Moore, așa că închid cartea și încerc să fiu mulțumită de serviciul pe care-l am așa, prin prisma salariului pe care îl primesc, și pe urmă încerc să fiu mulțumită pur și simplu că am de lucru pe criza asta și, așa cum mă așteptam, nu reușesc, apoi mă întreb de ce naiba sunt unii puști care, în metrou, când sunt locuri goale, nu se așează unul lângă altul, ci unul în fața altuia și pe urmă își vorbesc peste culoar, în zgomotul vagoanelor, apoi descopăr că am stat un timp așa, pur și simplu, fără să mă gândesc la nimic, în timp ce pleoapele-mi scrâșnesc la fiecare clipit, pentru că am nisip sub ele, și trenul se avântă prin tunel la nesfârșit, fără ca stația să-i iasă înainte acolo unde mă așteptam, și continuă, în timp ce ceasul meu interior îmi spune că drumul durează prea mult, unde e stația aia? și tocmai atunci metroul oprește în stația de unde aș fi putut jura că plecase și pentru o clipă mă gândesc la Matrix, nisipul mi se rostogolește pe sub pleoape și am senzația că mă aflu pe drum, spre casă, de ore întregi, că timpul, nu drumul, a făcut astăzi, în mod excepțional, o buclă sau niște meandre, înainte să revină în el însuși și după aia îmi recomand să nu mai citesc atâtea sf-uri și, în fine, vine momentul să cobor…

În construcţie

După cum vă spuneam acum câteva luni, am ajuns până la urmă să unesc cele două bloguri. Ca urmare, am importat postările şi comentariile de pe celălalt blog aici şi de găsit aici mă găsiţi de-acum încolo.

Mai am ceva de şurubărit, că blogroll-ul nu a vrut să mi-l importe şi trebuie să aranjez manual categoriile, aşa că aveţi puţintică răbdare.

Iau în considerare varianta să-mi iau propriul meu domeniu şi să găsesc o temă care să-mi permită să separ lecturile şi postările, dar să le gestionez totuşi împreună, că parcă nu le stă prea bine amestecat. Dar asta mai vedem noi…

Scepticism

Pentru că toată lumea pupă Piaţa Endependenţi, de parcă anumite lucruri nu s-ar fi întâmplat şi de parcă altele nu s-ar întâmpla în continuare, consemnez aici că eu una nu cred în „noul SRSFF”  şi că mi-ar trebui dovezi mai multe şi mai clare decât nişte declaraţii de intenţie ca să fiu convinsă că se va schimba ceva. În fine, aştept cu interes; e unul dintre puţinele cazuri în care m-aş bucura să mă înşel.

Precizare

Pentru că sunt unii paranoici care văd conspiraţii peste tot: rubrica din dreapta, „Recomand” înseamnă că am dat peste o carte care mi-a făcut o asemenea impresie încât îmi pun obrazul pentru ea şi că, după părerea mea, oricine se cheamă cititor ar trebui să o citească.  Adică e vorba de convingere şi nu de publicitate, dacă aş pune publicitate pe blog aş numi-o ca atare.

Copilării

Că tot e azi ziua copilului, să vă zic o poveste cu copilărie şi cărţi. (Am postat-o şi dincolo, uşor modificată, deşi fiind cu cărţi locul ei e mai degrabă aici).

Eu când eram copil nu suportam să moară animalele în nicio povestire. „Căprioara” lui Gârleanu? = lacrimi, garantat. Mama şi bunica au făcut imprudenţa să mi-o citească înainte de culcare – asta era înainte să fi învăţat să citesc şi să mă fi apucat să-mi citesc singură – şi după aia dă-i şi chinuieşte-te să opreşti copilul din plâns. Mi-au spus că nu, că vânătorul a împuşcat lupul sau că n-a nimerit căprioara (urăsc atât de tare povestea aia că mi-am scos-o din memorie), dar nuuuu, că ştiam eu mai bine. Cu un  respect pentru voinţa autorului care mă împiedică până în ziua de azi să citesc continuări scrise de alţii la romane sau serii celebre, o ţineam una şi bună că nu aşa s-a întâmplat.

Un altul care şi-a câştigat antipatia mea temeinică a fost Sadoveanu şi nu sunt sigură nici până azi dacă neplăcerea faţă de opera lui se trage cu adevărat de la descrierile alea plicticoase de natură sau de la faptul că a omorât un câine. Şi nici nu l-a omorât pe bune, ci doar într-o povestire. Era o carte scoasă de editura Minerva care se chema „Cincizeci de povestiri„. În ea era una cu nişte săteni care omoară cu pietre un câine de pripas, isterizaţi că acesta ar fi fost turbat, după care descoperă că animalul nu era turbat şi nu muşcase pe nimeni. Sadovene, Sadovene, nu ştii ce duşman îmi eşti de-atunci! Da poate afli pe această cale că te-am detestat atât de tare încât am tăiat cu creionul povestirea din cuprins, am tăiat titlul de pe copertă şi am scris „Patruzeci şi nouă de povestiri” în loc de cincizeci. Neaflând încă de Stephen King nu ştiam ce Annie Wilkes zace-n mine!

Trebuie să recunosc că nici până în ziua de azi nu mi-a trecut, lucru pe care-l constatam amuzată în timp ce citeam Discipolul de Iris Murdoch şi mă întrebam cu îngrijorare dacă a introdus căţelul în poveste numai ca să-l omoare la momentul potrivit. Pe la final ajunsesem mai puţin preocupată dacă George McCaffrey o să omoare sau nu pe cineva, dar îmi doream să se termine cu căţelul Zet viu şi nevătămat.

Când s-a petrecut faza cu Sadoveanu aveam nouă ani. Şi m-am jurat că, atunci când o să scriu eu poveşti, în ele n-o să moară niciun animal. Până acum m-am ţinut de cuvânt ( e drept, în sensul mai larg că n-am scris povestiri 🙂 ).