Citește un fragment!

Și-ncă una despre gotic!

Antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului este recenzată în Observator Cultural, de Cătălin Badea-Gheracostea. Concluzia lui este că „Dincolo de noapte. 12 fețe ale goticului, este o antologie care nu poate lăsa indiferent cititorul român. Este o carte unică, fragilă prin punctele ei slabe, minunată prin arcele și ogivele imaginare care subîntind flăcările iadului, cele care, după Blaga, luminează raiul„.

Care-s unele și care-s altele, puteți vedea în articolul intitulat „Flamboaiant și fragil – goticul românesc la 2012”.

Și-acum, narcisistă fiind, să pun pasajul despre mine, că prea-i zice frumos:

Cea mai mare surpriză, ca reușită literară, îi aparține debutantei pure – adică primul ei text publicat este cel din 12 fețe ale goticului – Laura Sorin. Copiii Diavolului (23 de pagini, cronotop modern românesc) este o apocalipsă sui-generis, relatată la persoana întîi de o diavoliță. Bucureștiul sucombă sub valurile morților-vii, iar diavolița salvează o cîtime din populație prin pact faustic. Dar nu în narațiune, deși bine condusă, stă puterea textului Laurei Sorin, ci în personaje și limbajul lor. Există ironie, umor, inteligență și, lucru foarte rar în acest volum, poezie în monologurile sau redarea percepțiilor personajului principal. Nimic pretențios, nimic strident, nimic forțat în frazele descriind Bucureștiul sau în cele povestind crearea de către oameni a diavolilor – „Eliberarea“. Superbă secvența unde ni se arată locuința diavoliței, cu doar un tablou și un covor în singura ei cameră, și ni se motivează de ce este așa (p. 174). Sau cea în care diavolița se plimbă dînd din coadă prin oraș (p.170)… Dacă se adaugă la acestea și finalul de apocatastază luată peste picior – căci Laura Sorin pricepe foarte bine ce scrie –, Copiii Diavolului este cel mai substanțial text și, îndrăznesc să spun, cel mai valoros text din volum.

Ok, acuma să știți că m-am cam panicat. Fără glumă. Dacă nu mai reușesc să scriu una la fel?

Altminteri, motivul pentru care nu mai apuc să fac prea multe pe blog este că am un dead-line la sfârșitul lunii și că am tras să termin o nouă povestire, în foarte puținul timp liber pe care mi-l lasă serviciul. În seara asta o să pun punctul final, mai am de scris o scenă. Sper să fi ieșit bine.

Citește un fragment!

Dincolo de noapte – ecouri

Au apărut câteva recenzii la antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului, așa că le trec aici:

MediaTarget are numai cuvinte de laudă:

Cartea adună 12 poveşti interesante ale genului gotic, pe care editorul le-a ales pentru a concura cu maeştrii genului, Edgar Allan Poe, Bram Stoker, Stephen King, Anne Rice, Charlaine Harris. Credem că a reuşit. Selecţia poveştilor este foarte bine făcută, temele alese pe potrivă (vampiri, vârcolaci, îngeri, ucigaşi în serie, stafii, tinere prizoniere, călugări, etc.), redactarea exemplară, coperta superbă şi hârtia de calitate deosebită. Nu credem că avem ce reproşa editorului şi editurii, dimpotrivă, îi felicităm pentru această reuşită, ca şi pe autorii care au fost selectaţi şi care s-au achitat cu brio de sarcină, fie că e vorba de cei foarte tineri (Narcisa Stoica, Laura Sorin, etc.), fie că e vorba de cei arhicunoscuţi (Liviu Radu, Florin Pîtea, etc. – îi vedeţi pe toţi pe copertă).

Printre cele cinci povești evidențiate în mod special se numără și a mea, alături de textele unor scriitori mult mai experimentați decât mine, adică Ștefana Czeller, Florin Pîtea, Oliviu Crâznic și Ciprian Mitoceanu. Zice așa:

Incredibil de bună este povestea Laurei Sorin, despre o confruntare înger-demon cu totul atipică, pe fondul unei apocalipse cu zombi! Idee şi scriere total originale, foarte frumoase. (…) Putem spune că Oliviu şi domnişoara Sorin ne-au dat cele mai multe momente de suspans din toată antologia!

La rândul său, Florin Pîtea a citit antologia și spune, pe blogul lui, ceva de bine și despre Copiii Diavolului. Lucru pentru care îi mulțumesc, mai ales că în micuța noastră lume scriitorii nu reușesc totdeauna să fie amabili unii cu alții.

Una dintre cele mai bine realizate povestiri din antologie este însă „Copiii Diavolului” de Laura Sorin. Ca text de debut, este remarcabil. Narat la persoana întîi de căte o protagonistă-eroină – sau, mai exact, antieroină – textul prezintă o apocalipsă urbană cu zombi în Bucureşti la care îngerii şi diavolii sînt simpli spectatori. Aş vedea în relaţia dintre protagonistă şi un înger ineficient o trimitere intertextuală la romanul lui Terry Pratchett şi Neil Gaiman intitulat Good Omens, însă Laura Sorin tratează această temă într-o manieră originală şi memorabilă.

La acestea adaug și mai vechea mențiune de pe Hyde Park:

O apariţie interesantă pe piaţa de carte: 12 scrieri româneşti care conţin poveşti cu vârcolaci, îngeri, mistere, tragedii, intrigi, catacombe… Un experiment unicat, deoarece acest gen literar nu este des întâlnit în România. (…) Reunite sub titlul “Dincolo de noapte”, cele 12 poveşti gotice româneşti sunt de o frumuseţe stranie, înfricoşătorul nefiind…înfricoşător, ci doar insinuant. Pe alocuri apare chiar un umor subtil, greu de găsit în aceste vremuri deloc “gotice”.

Citește un fragment!

Buy, buy, baby! Sau despre lansare și alte nebuloase…

Probabil că, după ce v-am bătut atâta la cap cu antologia, ar trebui să vă spun și cum a fost lansarea, numai că practic s-a terminat înainte să-mi dau seama ce se întâmplă. Și, cum am ajuns acolo cu cinci minute înainte și într-o fugă – jurându-mă, firește, că niciodată n-o să mai ajung în halul ăsta de înghesuită de timp – nici de poze nu am apucat să mă ocup, așa că n-am.

Ce pot să vă spun este că ne-am îmbrăcat cu toții în negru și am încercat să arătăm cât mai gotici, că a venit o mulțime de lume, că editorul, Oliviu Crâznic, a ținut un discurs scurt în care a spus și ceva drăguț despre mine, după care s-a făcut pierdut, subit și fără să-și ia la revedere, într-o ceață atât de deasă încât eu nu știu nici până în ziua de azi ce s-a întâmplat cu el, mai ales că și blogul pare să-i fi dispărut, că nu s-a făcut nicio poză de grup, ceea ce e păcat, întrucât cred că ar fi ieșit trăsnitor de mișto și că m-am trezit deodată dând autografe. Asta înseamnă că am stricat cu scrisul meu îngrozitor o grămadă de cărți care ar fi fost mult mai frumoase fără aceste decorațiuni, dar măcar m-am străduit să fac niște dedicații cât mai personalizate, acolo unde s-a putut, firește.

Este de prisos să precizez că primul autograf l-a căpătat voicunike.

După aia, m-am dus la lansare la Tușa Vero, la standul editurii Nemira, și de data asta am luat eu un autograf pe un exemplar al cărții ei, Floarea de loldilal. După aia am fost cu bebe la vânătoare și pescuit și am constatat că, spre deosebire de alți ani, oferta culinară pe toată suprafața curții Romexpo consta în mici, mici, mici sau mici. După o matură chibzuință, am ales micii. Bebe, în schimb, pervers, a vrut mici! Am bănuiala că o să mă mumific încet, dar sigur, pentru că, pe tot parcursul prânzului am fost afumată din două direcții diferite.

Când ne-am întors la standul editurii Millennium, care era comun cu cel al mai tinerei edituri Herg Benet, Cristina Nemerovschi – publicată la adineauri numita HB – tocmai își lansa și ea romanul, în fața unui grup de admiratori entuziaști. Personajul își plimba minicapra, pe nume Maria Magdalena, prin parc. (Nu mă întrebați ce e aia minicapră.) Când autoarea a citit propoziția „Maria Magdalena se pișă”, iar publicul a chiuit de bucurie, am decis că, doamnă cum mă știți, nu-mi șade bine să asist la așa ceva și m-am retras, neagră și gotică, unduind pe tocuri și lăsând în urmă o seducătoare aromă de mici pe grătar, care mă urma ca o eșarfă. Am mai cumpărat una, alta, un Philip Roth cu garnitură de Bernard Schlink, să se ducă gustul de mici, și, când m-am uitat din nou la ceas, am realizat că numai cu mașina timpului aș mai fi putut ajunge la lansarea lui Florin Pîtea, care avusese loc deja de trei sferturi de oră. Ca să mă consolez pentru acest impardonabil act de impolitețe, m-am dus să beau o bere.

Știu că pe la târg au trecut tot felul de copii teribili, care ai literelor, ca Houellebecq, care ai politicii, ca Victor Ponta, dar eu i-am evitat pe toți: toleranța mea față de personalități e extrem de redusă zilele-astea, când toată lumea pare să se creadă cineva și să se aștepte să o tratezi ca atare, nu doar scriitorii și politicienii, ci și simplii civili. Dar despre asta, altă dată..

Despre restul târgului mai am de adăugat că antologia noastră (buy, buy, baby!) s-a vândut binișor, că mi-am cumpărat cărți după pofta inimii, nu ca anul trecut, când m-am scobit prin buzunare, și că, după ce ai câteva cărți în pungă – sau mai corect spus, câteva cărți în câteva pungi – parcă și berile curg mai bine. Și târgul parcă a fost mai animat decât cel de anul trecut, mai ales ținând cont că a fost și mini-vacanța de Rusalii.

PSSSST! Nicule, mi-am cumpărat Proust și tu n-ai fost pe fază să mă împiedici!

Acuma nu vă mai rămâne decât să cumpărați antologia, pe care o puteți comanda de pe site-ul Millennium Books. Bye, bye, baby, buy, buy!

Citește un fragment!

Making of: Copiii Diavolului

După cum vă anunțam ieri, a venit momentul să povestesc și eu cum s-a făcut de-am scris o povestire care o să apară în antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului, scoasă de Millennium Books.  Pe scurt și în măsura în care un scriitor poate explica de ce scrie ceea ce scrie, lucrurile au stat așa:

Un înger rătăcit și un diavol melancolic

Laura Sorin

Acum doi ani, coborând într-o după-amiază de vară în pasaj la Universitate, am văzut un înger fumând. Stătea pitit după un stâlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. Avea o cămeșoaie lungă până în pământ, o perucă blondă ridicolă și o pereche de aripioare care n-ar fi ridicat în aer nici măcar un curcan, darămite ditamai namila de bărbat. Nu știu la ce făcea reclamă sau pentru ce dădea pliante: la Universitate vezi tot soiul de minuni. Dacă ar fi trecut pe acolo vreun copil, i s-ar fi dus naibii toate concepțiile despre îngeri, mi-am zis eu și mi-am promis să fac o postare pe blog. Până acasă, însă, m-am răzgândit. Simțeam pe undeva pe-aici o poveste și, ca urmare, nu voiam să dau ideea lumii întregi, ca să nu mi-o fure altcineva înainte să apuc eu să-mi dau seama unde duce. Nici nu publicasem încă vreun text, dar înțelegeam deja ce coțofană avară poate fi scriitorul, fie el și începător, adunând tot felul de chestii sclipitoare și punându-le bine.

Așa s-a născut prima scenă dintr-o povestire cu un înger rătăcit și un diavol melancolic, care joacă un joc straniu într-un București indiferent față de ordinea celestă. Diavolul, sau, mai precis, diavolița în cauză îl surprinde pe înger în orașul ei, dedându-se la păcatul fumatului. Curioasă ca un demon – sau poate ca o femeie – se ia pe urmele lui și constată că este singura care îl vede pe înger ca atare. Vocea care povestește este a ei și are cinismul, ușurătatea, angoasa și tristețea pe care numai diavolul, privind de pe margine la carnavalul omenirii, le-ar putea avea.

Mult timp, această primă scenă a fost și singura. Apoi m-am apucat să schițez portretul diavoliței și am inventat un creaționism sucit care, nefiind cel oficial, nu este nici opusul lui, așa cum v-ați aștepta. Și tot scriam eu, și tot tăiam, și timpul tot duios trecea… Acuma,  după cum veți vedea din prezentarea de pe Galileo Online pe care n-am mai pus-o și aici, eu sunt ziaristă și, în timpul celor 12 ani de presă pe care i-am adunat până acum la CV, m-am ales cu o frumusețe de deformație profesională care constă în faptul că nu reușesc să termin nimic dacă nu aud ghilotina dead-line-ului cum începe să huruie amenințător deasupra capului meu. Ca urmare, probabil că aș fi lucrat și acum la povestire dacă nu mi-ar fi trăsnit prin cap că poate și-ar găsi locul în antologia gotică anunțată de Oliviu Crâznic. Odată ce mi-a venit ideea, toate piesele și-au găsit locul și toate întrebările răspunsul și textul a fost gata. Sigur, unele lucruri au căzut la montaj, și-așa se face că, de exemplu, n-o să aveți ocazia să-l cunoașteți pe Madian, iubitul înstrăinat dar gelos al diavoliței, care detestă omenirea cam cum ar detesta cineva puricii rezistenţi la insecticide din blana propriului câine. Asta e, poate cu alt prilej!

Asta este povestirea mea. Nu e prima pe care am scris-o pentru a o propune spre publicare, dar s-a nimerit să fie prima care o să apară. E poate naivă, dar e sinceră, pătimașă, melancolică, revoltată. E atât de reprezentativă pentru cine sunt eu încât e aproape un autodenunț. Sper să vă placă și promit ca pe viitor să fac și mai bine.

Și, ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc aici, după ce se termină seria de „making of” etc, o să pun un fragmențel din povestire aici, pe blog. Încercați să nu muriți de curiozitate până atunci, pentru că nu știți ce pierdeți. (Sau cel puțin așa trebuie să zic eu, pentru că reclama, chiar și în vreme de criză, este sufletul comerțului.)

P.S. Să știți că e foarte ciudat să te pui pe tine însăți drept tag la o postare. 🙂

CITIȚI ȘI: