Ca ziarist, am o dependență nesănătoasă de deadline-uri. Dacă n-am un deadline nu pot să termin nimic. Ca urmare, când s-a anunțat că se va face o antologie cu zombi, am luat-o ca pe un deadline, în genul „Laura, ai timp până în data de… să te apuci și tu odată de scris!”.
Trebuie spus că, în 2008, începusem să cochetez cu ideea că poate ar trebui să scriu. Prin 2010, deja trecusem de faza cochetăriilor și luam în considerare ideea unei relații temeinice cu scrisul, genul ăla cu ups and downs dar care ține o viață. Ca urmare, deși nu aveam în minte în momentul acela nicio povestire cu acest soi de creaturi drăgălașe, m-am simțit provocată.
Întrucât o fază importantă în presă este predocumentarea – să nu te așezi la scris până nu știi tot ce trebuie despre subiect, deși, la cum arată presa de azi, toată presa, nu s-ar zice – m-am apucat să-mi reîmprospătez cunoștințele pe tema dată. Am văzut, împreună cu motanul, o tonă de filme cu zombies. De la un moment dat, a trebuit să iau motanul, mai slab de înger decât mine, în brațe; el nu recunoaște, nici până azi, decât că îl stresa coloana sonoră. (Pisica, indiferentă la tot ce nu are vrăbiuțe, dormea în dulap, după ce mă anunțase s-o trezesc dacă mă decid, cumva, să pun Păsările lui Hitchcock).
După ce am mai citit și niște romane cu zombi, m-am apucat să scriu și eu ce mi-a trecut prin cap. Au rezultat două texte: „O zi obișnuită după sfârșitul lumii”, pe care l-ați putut citi și în Galileo 5 și care deschide antologia Zombii: cartea morților vii, și Foamea.