Citește un fragment!

20xZombi

Iată, așadar, ceva mai jos, și cuprinsul antologiei „Zombii: cartea morților vii”, care va fi lansată sâmbătă, 23 martie, la Târgul more zombiesde carte F&SF Final Frontier, de la ora 13, la TeCaFi, Str. Doamnei nr.9, Bucureşti.

După cum se poate vedea, am două texte în ea. Cu unul dintre ele, „O zi obișnuită după sfârșitul lumii”, cei care au citit Galileo 5 s-au întâlnit deja. În afară de el, mai am o povestire de o cu totul altă factură, intitulată „Foamea”.

Un mic fragment din „O zi obișnuită după sfârșitul lumii” îl puteți citi aici.

Urmând link-ul din final, puteți citi una dintre povestirile din antologie, cea a Dianei Alzner, intitulată „Infestat”.

CUPRINS:

Mircea Pricăjan – Cuvânt înainte

Laura Sorin – O zi obişnuită după sfârşitul lumii

Răzvan T. Coloja – Luna apune întotdeauna în mare

Ioana Vişan – Noapte bună, Mihai!

A.R. Deleanu – Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pământ

Tudor Călin Zarojanu – Ieşirea din vulcani

Narcisa Stoica – Aproape de Antonio

Liviu Radu – Precum mangustele într-o insulă din Oceanul Pacific…

Cristina Nemerovschi – În week-end nu eşti niciodată singur

Oliviu Crâznic – Întoarcerea în moarte

Florian Nan – Gropile

Antuza Genescu – Len, cel care împietreşte răul

Florin Irimia – Apocalipsa după români

George Lazăr – Culesul recoltei

Laura Sorin – Foamea

Tiberiu-Virgil Popescu – Iarna dacică

Ciprian Mitoceanu – Învăţăcelul

Roxana Brînceanu – Într-un roman ieftin ar fi chemat-o Maria

Andrei Gaceff – Ceva scris de verişoara Ina

Felix Tzele – Tată şi fiu

Diana AlznerInfestat

Citește un fragment!

Și-ncă una despre gotic!

Antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului este recenzată în Observator Cultural, de Cătălin Badea-Gheracostea. Concluzia lui este că „Dincolo de noapte. 12 fețe ale goticului, este o antologie care nu poate lăsa indiferent cititorul român. Este o carte unică, fragilă prin punctele ei slabe, minunată prin arcele și ogivele imaginare care subîntind flăcările iadului, cele care, după Blaga, luminează raiul„.

Care-s unele și care-s altele, puteți vedea în articolul intitulat „Flamboaiant și fragil – goticul românesc la 2012”.

Și-acum, narcisistă fiind, să pun pasajul despre mine, că prea-i zice frumos:

Cea mai mare surpriză, ca reușită literară, îi aparține debutantei pure – adică primul ei text publicat este cel din 12 fețe ale goticului – Laura Sorin. Copiii Diavolului (23 de pagini, cronotop modern românesc) este o apocalipsă sui-generis, relatată la persoana întîi de o diavoliță. Bucureștiul sucombă sub valurile morților-vii, iar diavolița salvează o cîtime din populație prin pact faustic. Dar nu în narațiune, deși bine condusă, stă puterea textului Laurei Sorin, ci în personaje și limbajul lor. Există ironie, umor, inteligență și, lucru foarte rar în acest volum, poezie în monologurile sau redarea percepțiilor personajului principal. Nimic pretențios, nimic strident, nimic forțat în frazele descriind Bucureștiul sau în cele povestind crearea de către oameni a diavolilor – „Eliberarea“. Superbă secvența unde ni se arată locuința diavoliței, cu doar un tablou și un covor în singura ei cameră, și ni se motivează de ce este așa (p. 174). Sau cea în care diavolița se plimbă dînd din coadă prin oraș (p.170)… Dacă se adaugă la acestea și finalul de apocatastază luată peste picior – căci Laura Sorin pricepe foarte bine ce scrie –, Copiii Diavolului este cel mai substanțial text și, îndrăznesc să spun, cel mai valoros text din volum.

Ok, acuma să știți că m-am cam panicat. Fără glumă. Dacă nu mai reușesc să scriu una la fel?

Altminteri, motivul pentru care nu mai apuc să fac prea multe pe blog este că am un dead-line la sfârșitul lunii și că am tras să termin o nouă povestire, în foarte puținul timp liber pe care mi-l lasă serviciul. În seara asta o să pun punctul final, mai am de scris o scenă. Sper să fi ieșit bine.

Citește un fragment!

Teaser: Copiii Diavolului (fragment)

După cum v-am amenințat, iată un fragment din povestirea mea, Copiii Diavolului, care apare în antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului, care va fi lansată la Bookfest sâmbătă, la ora 14.00. Poftiți de citiți:

Copiii Diavolului

Laura Sorin

Adineauri, la metrou, am văzut un înger fumînd. Stătea pitit după un stîlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. M-am apropiat de el încetişor. Era aşa cum sînt toţi îngerii, adică frumos de mi se înmuiau genunchii şi luminos pîn’ la orbire. Nu m-aş fi aşteptat niciodată să văd aşa ceva în pasaj la Universitate.

– Ce faci, îngere? De ce fumezi?

Bietul înger a tresărit, înecîndu-se cu fumul, şi a început să tuşească de i-au dat lacrimile. De încîntare, am şfichiuit din coadă de la stînga la dreapta, cosind picioarele cîtorva trecători, care s-au poticnit şi s-au uitat nedumeriţi împrejur, nepricepînd de ce anume se împiedicaseră. Trebuie să-mi reamintesc tot timpul să nu dau din coadă la bucurie sau la nervi, pentru că, deşi în această lume este invizibilă, rămîne totuşi extrem de concretă.

M-am uitat din nou la înger care, între timp, îşi luase aripile la spinare, ca să zic aşa, şi dădea să-mi scape. M-am luat după el fără ezitare, pe scări în sus; nu mai văzusem de multă vreme un înger, cel puţin nu prin locurile pe unde îmi fac eu veacul.

În momentul de faţă, îmi continui urmărirea pe străduţele ce dau spre Lipscani. Terasele sunt aglomerate, ca de obicei la ora asta a serii, cînd toată clasa de mijloc se hotărăşte să iasă undeva, în oraş. Mi se pare straniu că…

– Uite, mamă, îngeraşul, vezi?

O bunică, ţinînd bine de mînă o gîgîlice de vreo şapte-opt ani. Mă întreb cu seriozitate dacă nu ar fi bine să iau în calcul ideea de a avea copii, mai ales că sezonul de împerechere o să înceapă în cîteva luni.

– Nu e îngeraş, bunico, zice gîgîlicea.

– Ba da, puişor, uite, are aripi, are coroniţă.

– Sînt din vată. Şi are perucă, pîrăşte copilul, neimpresionat.

Nu, că asta-i tare! Merita să mă iau după înger numai ca s-o aud.

– Ce faci, băi butaforie? îl atac prin surprindere. Vezi ce păţeşti dacă te spurci la tutun? Nici copiii nu te mai recunosc.

– Dispari, pacoste! se întoarce el ameninţător către mine. Aerul în jurul lui fierbe, aripile i se deschid, o furtună i se adună în cuta dintre sprîncene şi eu îmi reamintesc, cam tîrziu, că neamul lui a făcut una cu pămîntul tot soiul de oraşe biblice.

– Alooo, băiatu’, vorbeşte frumos cu fata, mă! strigă cineva.

Aşa-s oamenii, ca la loterie, nu ştii niciodată ce o să capeţi. Simt cum, în alt plan, vîrfurile ascuţite ale urechilor mi se înroşesc. Prefer să renunţ la toată distracţia decît să creadă ăştia că am o ceartă de amorezi cu un tip cu perucă, aripi de vată şi cămeşoaie de un alb îndoielnic. Scot limba la el şi, cînd se întoarce, îi trag o coadă peste picioare, aşa, ca să nu aibă ultimul cuvînt.

Trei străzi mai încolo, cedez în cele din urmă şi mă întorc, avînd grijă însă să mă aţin pe partea cealaltă. De aici, urmăresc strădania zadarnică a îngerului: se pare că încearcă să atragă atenţia oamenilor, numai că nici unul nu este dispus să-l trateze altfel decît ca pe un vînzător de flori sau de mărunţişuri care îi deranjează conversaţia. Îl expediază fără să-şi scoată nasurile din farfurii, îl dispreţuiesc din coada ochiului, îl trimit din loc cu o fluturare absentă de mînă, ca pe o muscă. La o masă i-au dat chiar de pomană, chestie care m-a făcut să behăi de rîs. Continuă lectura „Teaser: Copiii Diavolului (fragment)”

Citește un fragment!

Dincolo de noapte: editorul are cuvântul

Seria de making of-uri legate de antologia de proză gotică Dincolo de noapte se încheie cu cuvântul editorului Oliviu Crâznic, Puteți să o citiți integral pe Galileo Online, eu o să redau, ca o vanitoasă ce sunt, ce spune despre mine:

Mergînd pe această dublă idee ca marjă de siguranţă, am ales patru tinere autoare (în acest moment, am în vedere pentru viitor şi doi tineri autori): Narcisa Stoica, cu un roman fantasy în pregătire la Millennium Books; Laura Sorin, bună cunoscătoare a literaturii gotice, despre care Laura scrie constant în revista Suspans – sînt mîndru să fiu primul care o prezintă cititorilor, mai ales că are încă trei povestiri programate să apară în antologii şi reviste, în cursul acestui an; Cătălina Fometici, autoare de povestiri „dark fantasy” şi cîştigătoare a două premii pentru debut; Raluca Băceanu, autoarea, printre altele, a unei serii de povestiri chiar… gotice, foarte reuşite şi foarte apropiate de goticul „clasic”, publicate în Gazeta SF şi în Suspans.

Adevărul este că nu știu când aș fi debutat eu dacă nu era Oliviu, chestie pentru care îi mulțumesc pe bune. La un moment dat, cu mult înainte să se discute despre antologia lui gotică, eu tot scriam și tot tăiam la câteva chestii și eram nemulțumită că nu-mi ieșeau cum le ies scriitorilor mei preferați – îi știți, Martin, King, Bolano, d-ăștia, cu unii mai mici nu găsisem și eu să mă compar – și mi se părea că ba aia, ba ailaltă îmi lipseau. Și vorbind eu cu Oliviu despre asta, el mi-a zis următoarea frază care mi-a dat brânci în direcția potrivită: „Dacă aștepți să scrii textul perfect, mereu o să găsești ceva de revizuit și așa o să pierzi ani frumoși de viață literară.” Și de câte ori îmi venea să dau naibii un text pentru că nu avea complexitatea lui Steven Erikson sau Munoz Molina

– din cauza lui Molina era să mă las eu de scris înainte să fiu publicată; e scriitor de așa-zis mainstream, dar după mine literatura e de doo  feluri, bună sau proastă și Molina e… pentru altă postare –

îmi aduceam aminte de vorba lui Oliviu și mă întorceam cuminte la treabă.

Și așa s-a făcut de-am scris și trimis eu niște texte. Chestie pentru care, așa cum au decurs lucrurile, este în parte responsabil și, ca urmare, îi mulțumesc.

Acum trebuie să mă gândesc ce altceva o să zic în discursul de la lansare, ca să nu mă repet. Damn! 😦

CITIȚI ȘI:

Citește un fragment!

Making of: Copiii Diavolului

După cum vă anunțam ieri, a venit momentul să povestesc și eu cum s-a făcut de-am scris o povestire care o să apară în antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului, scoasă de Millennium Books.  Pe scurt și în măsura în care un scriitor poate explica de ce scrie ceea ce scrie, lucrurile au stat așa:

Un înger rătăcit și un diavol melancolic

Laura Sorin

Acum doi ani, coborând într-o după-amiază de vară în pasaj la Universitate, am văzut un înger fumând. Stătea pitit după un stâlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. Avea o cămeșoaie lungă până în pământ, o perucă blondă ridicolă și o pereche de aripioare care n-ar fi ridicat în aer nici măcar un curcan, darămite ditamai namila de bărbat. Nu știu la ce făcea reclamă sau pentru ce dădea pliante: la Universitate vezi tot soiul de minuni. Dacă ar fi trecut pe acolo vreun copil, i s-ar fi dus naibii toate concepțiile despre îngeri, mi-am zis eu și mi-am promis să fac o postare pe blog. Până acasă, însă, m-am răzgândit. Simțeam pe undeva pe-aici o poveste și, ca urmare, nu voiam să dau ideea lumii întregi, ca să nu mi-o fure altcineva înainte să apuc eu să-mi dau seama unde duce. Nici nu publicasem încă vreun text, dar înțelegeam deja ce coțofană avară poate fi scriitorul, fie el și începător, adunând tot felul de chestii sclipitoare și punându-le bine.

Așa s-a născut prima scenă dintr-o povestire cu un înger rătăcit și un diavol melancolic, care joacă un joc straniu într-un București indiferent față de ordinea celestă. Diavolul, sau, mai precis, diavolița în cauză îl surprinde pe înger în orașul ei, dedându-se la păcatul fumatului. Curioasă ca un demon – sau poate ca o femeie – se ia pe urmele lui și constată că este singura care îl vede pe înger ca atare. Vocea care povestește este a ei și are cinismul, ușurătatea, angoasa și tristețea pe care numai diavolul, privind de pe margine la carnavalul omenirii, le-ar putea avea.

Mult timp, această primă scenă a fost și singura. Apoi m-am apucat să schițez portretul diavoliței și am inventat un creaționism sucit care, nefiind cel oficial, nu este nici opusul lui, așa cum v-ați aștepta. Și tot scriam eu, și tot tăiam, și timpul tot duios trecea… Acuma,  după cum veți vedea din prezentarea de pe Galileo Online pe care n-am mai pus-o și aici, eu sunt ziaristă și, în timpul celor 12 ani de presă pe care i-am adunat până acum la CV, m-am ales cu o frumusețe de deformație profesională care constă în faptul că nu reușesc să termin nimic dacă nu aud ghilotina dead-line-ului cum începe să huruie amenințător deasupra capului meu. Ca urmare, probabil că aș fi lucrat și acum la povestire dacă nu mi-ar fi trăsnit prin cap că poate și-ar găsi locul în antologia gotică anunțată de Oliviu Crâznic. Odată ce mi-a venit ideea, toate piesele și-au găsit locul și toate întrebările răspunsul și textul a fost gata. Sigur, unele lucruri au căzut la montaj, și-așa se face că, de exemplu, n-o să aveți ocazia să-l cunoașteți pe Madian, iubitul înstrăinat dar gelos al diavoliței, care detestă omenirea cam cum ar detesta cineva puricii rezistenţi la insecticide din blana propriului câine. Asta e, poate cu alt prilej!

Asta este povestirea mea. Nu e prima pe care am scris-o pentru a o propune spre publicare, dar s-a nimerit să fie prima care o să apară. E poate naivă, dar e sinceră, pătimașă, melancolică, revoltată. E atât de reprezentativă pentru cine sunt eu încât e aproape un autodenunț. Sper să vă placă și promit ca pe viitor să fac și mai bine.

Și, ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc aici, după ce se termină seria de „making of” etc, o să pun un fragmențel din povestire aici, pe blog. Încercați să nu muriți de curiozitate până atunci, pentru că nu știți ce pierdeți. (Sau cel puțin așa trebuie să zic eu, pentru că reclama, chiar și în vreme de criză, este sufletul comerțului.)

P.S. Să știți că e foarte ciudat să te pui pe tine însăți drept tag la o postare. 🙂

CITIȚI ȘI: