Stuart KellyCartea cărților pierdute (2005)

Titlu original: The Book of Lost Books

Editura: Nemira (2007)

Traducere: Irina Negrea

„Întreaga istorie a literaturii este totodată și istoria pierderii operelor literare”, scrie încăChinurile creației de Leonid Pasternak. Sursa: Wikimedia Commons din primele pagini Stuart Kelly. Opere pierdute și opere neterminate sunt trecute în revistă în această carte, laolaltă cu tot soiul de detalii despre scriitorii respectivi, unele de-a dreptul savuroase și mai interesante poate decât cele despre lucrările care s-au pierdut. Ba chiar am impresia că pe unii scriitori, cum ar fi Moliere, Kelly i-a introdus aici numai ca să poată vorbi despre ei, căci nu cred că-i neapărat o pierdere faptul că s-a rătăcit o traducere făcută de Moliere din Lucrețiu.

Cică Sofocle și Euripide stăteau într-un bar…

Vorbind despre cărți pierdute Kelly ne dezvăluie o întreagă lume, mai ales atunci când trece în revistă piesele dramaturgilor antici, printre care, în mod firesc, se înregistrează cele mai multe victime. E o lume în care Sofocle și Eschil se prezintă la un festival de teatru din Atena și câștigător iese debutantul Sofocle, iar nu consacratul Eschil, care părăsește Atena jignit. O lume în care Aristofan participă la un concurs cu două piese, una în nume propriu și alta sub pseudonim, reușind să se învingă pe el însuși; piesa sub pseudonim, ieșită câștigătoare, s-a pierdut. Agaton, bun prieten cu Euripide, scandalizează publicul prezentând o piesă cu o intrigă inventată chiar de el în locul Fedrelor și Oedipilor cu care era obișnuit publicul. A câștigat un premiu la festivalul anual de teatru, a fost acid criticat de Aristofan, a fugit împreună cu Euripide în Macedonia și de pe urma lui nu s-a păstrat nici măcar o singură piesă.

Primul caz de piraterie literară

Și tot așa, Confucius și Kalidasa, ghinionistul Camoens și Torquato Tasso, care pare a fi primul caz de piraterie literară. Tasso, nesigur pe sine, trimitea tot timpul ciornele Ierusalimului eliberat unor cunoscuți, cerându-le părerea. Așa se face că la un moment dat a apărut pe piață o ediție neautorizată a poemului, pe care autorul lui nu-l considera încă terminat.

Un alt soi de piraterie, căruia i-a căzut victimă însuși Shakespeare, consta în lansarea pe piață de ediții false, scoase cu ajutorul unor actori-mercenari care memorau cât mai mult cu putință din piesă. Ele puteau fi deosebite de originale, ne spune Kelly, din pricina greșelilor provocate fie de memoria deficitară, fie de auzul nu tocmai bun, care a făcut să fie înlocuit, de exemplu, „impotent” (probabil cu sensul de vlăguit, neputincios) cu „impudent”. Ironia face ca una dintre piesele pierdute ale lui Shakespeare, Pericle, prințul din Tyr,  să fi supraviețuit tocmai datorită acestor acte de piraterie literară.

Citește mai mult…