Cărţi plăcute

Marquez şi Fidel Castro, o prietenie de neînţeles (II)

Gerald MartinMarquez, o viaţă (2008)

Editura Litera International, 2009

Traducere: Alexandru Macovei

(continuare)

La 1 ianuarie 1959, Fidel şi mişcarea sa preiau puterea în Cuba. Este greu de imaginat acum, dacă ne uităm la Cuba, de ce şi cât de entuziasmată a fost intelectualitatea latino-americană de victoria lui Castro. Socialismul lui Castro le părea o promisiune de mai bine, în contrast cu capitalismul din propriile state, cu loviturile militare şi regimurile autoritare şi abuzive ce le urmau – ironic dacă te gândeşti că nici Fidel n-a ajuns la putere pe bază de alegeri libere, dar, uneori, speranţa orbeşte. Egalitate între oameni: ce putea suna mai frumos? De aceea, iniţial, regimul comunist din Cuba a beneficiat de susţinerea publică a unor mari nume: Llosa, Fuentes, Cortazar. Şi, evident, Marquez.

În cazul particular al lui Marquez, pe lângă situaţia Columbiei, răvăşită de permanentele războaie civile purtate de liberali şi conservatori (vezi postarea anterioară), acesta mai venea, în 1959, şi cu experienţa anilor în care răbdase la propriu de foame, mai întâi la Bogota, ca student, apoi la Paris şi Londra, perioadă întunecată din viaţa lui, în care se va fi convins că într-adevăr capitalismul n-are suflet. (Întrucât pe perioada şederii sale în Europa Marquez a efectuat un turneu prin statele socialiste, inclusiv Rusia, ar fi putut să se convingă, de asemenea, că nici comunismul nu-i chiar raiul, dar, prudent, va fi făcut în mintea sa o disociere între socialismul de influenţă sovietică şi socialismul lui Fidel, care trebuia să fie cel adevărat). Şi de fapt, duplicitatea nu doar în vorbă, ci şi în faptă nu i-a fost niciodată străină lui Marquez, se va vedea. Continuă lectura „Marquez şi Fidel Castro, o prietenie de neînţeles (II)”

Cărţi plăcute

A trăi pentru a-ţi transforma viaţa într-un roman (I)

Gerald MartinMarquez, o viaţă (2008)

Editura Litera International, 2009

Traducere: Alexandru Macovei

Marquez pe vremea când era un tânăr jurnalist incomod

Sunt unii autori a căror viaţă pare ea însăşi desprinsă din romane. Este şi cazul scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez.  E drept că nu un roman de Marquez, căci ar fi fost cam greu, ci mai degrabă o telenovelă despre băiatul oropsit care, în final, prin perseverenţă şi încredere în propriul talent, câştigă pe linie. Avem toate elementele necesare pentru o sută de episoade: părinţii căsătoriţi din dragoste, mariaj neacceptat de bunici, tatăl iresponsabil, anii de foame şi sărăcie din Bogota şi Cartagena, dar şi de la Paris, soţia aleasă încă de când avea 9 ani şi care l-a aşteptat răbdătoare până s-a întors din Europa, peregrinările de colo-colo apoi, neaşteptat, succesul, care, când a binevoit să vină, a fost total.

Acum, redevenind serioşi, este uimitor câte privaţiuni a îndurat Marquez înainte să publice „Un veac de singurătate”. Născut (în 1927) într-o ţară răscolită tot la câţiva ani de războaie civile sângeroase, Marquez a fost crescut de bunicul său. Mama lui Marquez se măritase din dragoste cu un Gabriel Eligio, telegrafist sărac, iar Gabriel, primul născut, a fost lăsat bunicilor materni pentru a-i îmblânzi. Bunicul, colonel, care a inspirat imaginea patriarhului fondator al Marcondo, a fost figura paternă din copilăria scriitorului. Era convins că nepotul lui va ajunge om mare, dar n-a trăit să vadă momentul. Relaţiile lui Marquez cu propria familie au fost tensionate: nu a înţeles niciodată de ce mama sa l-a lăsat bunicilor, deşi înainte să-l readucă în sânul familiei avusese deja alţi copii – au fost, în total, 11 fraţi şi surori. Cât despre tatăl său, fanfaron, neserios, incapabil să-şi întreţină familia, dispus s-o mute oricând într-un orăşel sau altul numai pentru că acolo se întâmpla să-şi fi găsit o amantă, Marquez l-a detestat întotdeauna, mai ales că pălea în comparaţie cu figura demnă a bunicului. Antipatia a fost reciprocă, tatăl spunând despre acest fiu al său că e mincinos; inclusiv la aflarea veştii primirii premiului Nobel pentru literatură, Gabriel Eligio senior a zis că oricare dintre copiii săi e talentat şi l-ar fi putut primi.

Sărăcia, temă cu variaţiuni

Marquez ca tânăr licean pasionat de poezie

Marquez a câştigat o bursă la liceu, ceea ce a fost bine, fiindcă familia sa nu avea bani să-i plătească studiile. A urmat apoi dreptul – eşuând sistematic la examenele de Drept roman – pentru că ai lui voiau să se facă avocat. În calitate de prim născut, aveau aşteptări de la el, cum ar fi să întreţină familia, pe care tatăl său se dovedea iar şi iar incapabil s-o menţină deasupra pragului sărăciei. În liceu, Marquez nu avea bani de haine. La facultate a fost adesea în situaţia de a nu avea bani nici de mâncare, ba nici de chirie, deşi scria la un ziar – fapt divers, apoi editoriale, apoi reportaje – pentru a-şi mai suplimenta veniturile. La un moment dat, a dormit în magazia ziarului, pe sulurile de hârtie tipografică, iar o perioadă a locuit cu chirie la ultimul etaj al unui bordel – şi când a venit mama lui într-o vizită a fost silit s-o ducă la o cârciumă, fiindcă, evident, n-o putea invita acasă. În acea perioadă din viaţa sa a umblat cu cămăşi înflorate ieftine şi cu sandale, ceea ce nu constituia un fashion statement, cum au crezut unii, care l-au categorisit strident şi arogant; pur şi simplu nu avea bani de costume şi cămăşi.

A fost un jurnalist incomod şi tenace, lucru riscant în Columbia, care nu avea decât vaga aparenţă a unei democraţii şi unde loviturile de stat şi asasinatele de stradă erau la ordinea zilei. Uneori punea întrebări ce mergeau până în inima adevărului. Alteori născocea fapte diverse pentru a ilustra mai bine atmosfera şi a mări impactul reportajelor pe care le scria, dovadă că scriitorul din el mereu dădea pe dinafară. Continuă lectura „A trăi pentru a-ţi transforma viaţa într-un roman (I)”

Cărţi: Note de lectură

Şi de n-ar fi, tot s-ar povesti…

Câteva lucruri pe care le-am aflat despre Marquez citind „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa„:

– Povestea din „Dragostea în vremea holerei” este inspirată de povestea de dragoste dintre părinţii săi, cu diferenţa esenţială că ei nu s-au despărţit după întoarcerea ei din călătoria forţată în care o trimiseseră părinţii ca să-l uite.

– Moartea soţului Ferminei Daza, care cade din pom încercând să prindă un papagal, este inspirată dintr-un accident similar al bunicului lui Marquez care, însă, a supravieţuit.

– Preotul din „Ceas rău”, care trăgea clopotele bisericii ca să dea sau nu OK filmului de la cinematograful din sat, chiar a existat şi la fel şi afişele anonime care declanşează povestea.

– Prima nuvelă a lui Marquez, „A treia resemnare” a fost inspirată de „Metamorfoza” lui Kafka, lucru la care nu m-aş fi gândit niciodată.

De fapt, întrucât Kafka a murit în floarea vârstei iar Marquez este un venerabil domn cu mustaţă căruntă, subconştientul meu îmi joacă feste şi mă face să îl consider pe Marquez ca fiind mai bătrân decât Kafka. Prin urmare, imaginea lui Marquez învăţând de la Kafka mi-a produs un mic şoc amuzant. Continuă lectura „Şi de n-ar fi, tot s-ar povesti…”