Scrise pe marginea paginii

Groşan

Conform unui material publicat de ziarul „Adevărul”, scriitorul Ioan Groşan, autor printre altele al romanului „O sută de ani de zile la porţile Orientului” şi, pentru sefişti, al „Planetei Mediocrilor” este suspectat de colaborare cu fosta Securitate. Sigur că ziarul nu s-a putut abţine să nu dea un titlu de genul „Ioan Groşan a turnat la Securitate„, dar asta este deocamdată deplasat, pentru că numai justiţia poate stabili acest aspect. În acest moment ştim doar că, în virtutea procedurilor în vigoare, CNSAS a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi pe care ar fi avut-o scriitorul. O să vă rezum articolul, cu recomandarea să mergeţi să citiţi totuşi la sursă ca să vă faceţi o părere. Continuă lectura „Groşan”

Publicitate
Cărţi: Nici bună nici rea

O sută de ani de zile la porţile Orientului

Ioan GroşanO sută de ani de zile la porţile Orientului, Polirom 2007

p_ressu2
"Cosaşi odihnindu-se" de Camil Ressu. Schimbaţi costumul tradiţional cu salopeta şi vesta cu dungi fosforescente şi veţi vedea că, de o mie de ani, esenţa s-a păstrat.

Ca să zic întâi ceva de subiect şi pe urmă să trec la critici, O sută de ani de zile la porţile Orientului este un roman umoristic, ce înfăţişează peripeţiile a doi călugări trimişi în solie la Vatican şi pe cele ale lui Barzovie Vodă, domn al Moldovei mazilit care se duce la Stambul să afle de la ce i s-a tras şi să îşi recupereze scaunul. Este, în acelaşi timp, un metaroman, adică un roman despre scrierea unui roman şi, în acelaşi timp, despre cochetatul – sub forma pastişei – cu toată literatura română de până atunci. A fost publicat mai întâi sub formă de foileton, înainte de 1989, în „Viaţa Studenţească”, iar după Revoluţie şi sub formă de roman şi a primit premiul USR în 1992.

Groşan se amuză parodiind stilul şi personajele sadoveniene: avem voievozi detronaţi,  călugări călători,  sfetnici vicleni şi sfetnici credincioşi, hanuri unde se spun poveşti, o incursiune prin Deltă; avem inclusiv descrieri de natură de câte un capitol, în care însă, de dragul umorului şi al cititorului, autorul strecoară fraze decupate din limba de lemn specifică propagandei comuniste. Se fac trimiteri de-a valma la „Moromeţii„, „Ion„, „Mioriţa„, sunt parafrazate versuri clasice (Bolintineanu, Eminescu, Topârceanu şi care mai vreţi) şi expresii celebre din romane, iar proverbele româneşti sau latine sunt deformate în mod savuros: „Animi volant, corpora manent„, „Capul luminat sabia îl taie. Capete să fie, că săbii sunt destule.„, „Nu iaste altă mai de folos zăbavă decât munca”, „Ai oi, ai parte; ai parte, ai carte; ai carte, mare brânză!„. Alteori este reprodus limbajul cronicarilor moldoveni, şi, în dulcele stil clasic, autorii se introduc în povestire prin interogaţii retorice, la început, apoi me mărturisesc de-a dreptul dificultăţile pe care le întâmpină lucrând la romanul de faţă. Un capitol este cenzurat, altul ni se spune că e scris ca să ne ţină ocupaţi în lipsă de altceva mai bun, la un moment dat autorii îşi iau concediul de odihnă.

UMOR ŞI UN PIC DE SUBVERSIUNE

Umor găsim aici de toate soiurile, de la cel absurd până la cel de situaţie şi de limbaj. O să dau exemple la întâmplare:

– Sultanul este exasperat de problemele de gramatică şi stil din rapoartele pe care le primeşte: „(…) subiectul se acordă cu câte un grup de boieri mai mari, frazele sfârşesc invariabil cu apelul la mazilire. De la asediul Vienei n-am mai văzut un epitet calumea”.

– politica schimbătoare: ni se povesteşte cazul unui sol trimis de un domn să facă alianţă împotriva cazacilor, numai că până se întoarce el cazacii devin noii aliaţi iar solul este executat ca trădător.

– argumentele turcilor pentru a ţine un harem: nu te mai gândeşti la o femeie anume, te gândeşti la ea ca la o noţiune abstractă şi nu te mai frămânţi atât pentru o dulcinee oarecare: „De-aia vă şi batem pe toţi de la Caucaz până în Pirinei. În schimb, ce-i drept, aveţi o mare literatură”…

– scena reîntronării lui Barzovie care este, toată, de un comic criminal. („Da de ce staţi în picioare? Luaţi loc, vă rog. Staţi în genunchi„, îi pofteşte Barzovie pe boierii trădători).

– înţelepciunea populară întoarsă pe dos. ” – Spune tu, fiule, unde cad mai multe capete, în păduri sau în palate? – Sincer vorbind, în pădure. N-am văzut şi n-am auzit de mari bătălii purtate în camere”. Continuă lectura „O sută de ani de zile la porţile Orientului”