Cărţi: Note de lectură

Cum se zice „râul, ramul” în albaneză?

Ismail KadareMesagerii ploii (1970)

Editura Humanitas, 2010, Colecţia Raftul Denisei

Traducere Marius Dobrescu

Nu-mi este prea clar ce a vrut Kadare cu romanul ăsta: ca parabolă e cam vag, iar ca roman istoric are nişte personaje cu o gândire prea modernă. Simţi, în timp ce citeşti, că nişte supuşi otomani din acea vreme nu aveau cum să gândească în asemenea termeni şi să se mai şi exprime cu voce tare. Dar este, oricum, interesant. Avem de-a face cu povestea asedierii unei cetăţi albaneze de către armata otomană, povestită nu din prespectiva albanezilor, ci a invadatorilor turci. Vocea asediaţilor se aude doar ca un murmur colectiv, scurte paragrafe la începutul fiecărui capitol în care, la persoana întâi plural, ni se spune care e starea de spirit a albanezilor după fiecare manevră pe care uriaşa armată o intreprinde sub zidurile lor.

În schimb, Kadare ne înfăţişează tabăra turcilor, conturând personaje distincte, vii. Cel mai interesant este că fiecare are altă perspectivă asupra războiului. Comandantul, Tursun Paşa, riscă dizgraţia sultanului dacă va pierde asediul; vede războiul ca pe o construcţie care este înălţată cu grijă, combinând elemente diferite (corpuri de oaste, oameni, orgolii) în forma perfectă. El ştie că trebuie să-şi ţină armata ocupată şi între asalturi, inventând duşmani imaginari şi sabotaje (cum ar fi procesul unui blestemător care nu ar fi trimis cum trebuie blestemul către cetate). Intendentul vede oastea ca pe numeroasele guri care trebuie hrănite şi adesea, când proviziile sunt pe sfârşite, va recomanda în sfatul de război să fie atacată cetatea numai pentru că sutele de morţi din armata otomană înseamnă mai puţini vii care cer de mâncare. Mecanicul-şef Sarudja vede războiul ca pe un poligon de încercare a noilor tunuri pe care le constuieşte. Cronicarul Mevla Celebi este preocupat numai cum să descrie cât mai plastic cele ce se petrec şi se teme să nu rămână fără vorbe mari înainte să se termine lupta. Alţii văd asedierea cetăţii ca pe o ocazie de a-şi juca bine cărţile şi de a avansa ierarhic. Oştenii simpli visează la femei şi la o bucată de pământ. Probleme mari, probleme mici, certuri, consilii de război, practic tabăra trăieşte sub ochii tăi.

Turcii sau albanezii?

Kadare a avut bunul-simţ să nu-i înfăţişeze pe turci ca fiind brute sau sălbatici, cum impunea gândirea în alb şi negru a epocii în care a scris. Întrucât însă era cazul de nişte patriotism , s-a folosit de el ca să-i glorifice pe albanezi, despre care turcii vorbesc cu admiraţie; aici sunt nişte note cam exaltate care pe mine una m-au deranjat la ureche. Mai ales când îl pune pe un simplu soldat turc să spună că el nu vrea pământ în Albania fiindcă simte că pământul acesta e duşmănos. Ca să nu mai spunem că şi plouă exact când ar fi trebuit – ceea ce nu-i un spoiler dat fiind titlul cărţii; atâta timp cât construieşti o bună parte din carte în jurul însetării asediaţilor şi-i zici „Mesagerii ploii” e cam greu să nu se prindă cititorul. În fine, râul, ramul, pământul, toate ţin cu albanezii, noru-i frate cu albanezu şi-l plouă la vreme, sindromul „ţară mică, orgoliu mare” – de care suferim şi noi – se simte din când în când.

Chiar şi aşa, este o carte interesantă şi în plus afli despre război tot soiul de chestii la care nu te-ai fi gândit (cum ar fi că moralul trupelor depinde de cât de repede şi de bine se construiesc latrinele). Sunt şi nişte mici şopârle la adresa regimului comunist în care trăia şi scria Kadare, cum ar fi că strigătele de luptă ale soldaţilor sunt concepute în capitala imperiului sau felul în care se modifică alianţele în timpul şedinţelor de partid consiliilor de război.

Eu mă întreb, în încheiere, dacă dintre cei care au citit-o s-o fi trezit cineva ţinând cu turcii şi nu cu albanezii. Mie albanezii mi-au fost cam indiferenţi dar nici cu turcii n-am reuşit să ţin, după ce am învăţat atâţia ani la şcoală ce răi erau şi cum ne luau ei copii în robie şi cereau tribut, ca să nu mai zic ce i-au făcut lui Constantin Brâncoveanu. Sunt curioasă dacă altora nu li se va fi întâmplat pe dos.

Cărţi: Nici bună nici rea

Şi ce putea să iasă de aici…

Ismail KadarePalatul viselor (1981)

Editura Humanitas, 2007, Colecţia Raftul Denisei

Traducere Marius Dobrescu

Până pe la jumătate, am fost convinsă că am dat peste acel Kadare care m-a încântat cu „Generalul armatei moarte” sau cu „Aprilie spulberat” şi nu peste cel care m-a dezamăgit cu „Florile îngheţate din martie” (ce titlu frumos şi ce poveste derizorie!). Şi premisele erau promiţătoare. În Imperiul Otoman există Tabir Saray, Palatul Viselor. Acesta adună şi analizează visele tuturor supuşilor imperiului, pentru că nu se ştie niciodată cui anume îi va trimite divinitatea un semn sau o prevestire de importanţă capitală. Instituţia este organizată după toate regulile unei birocraţii, are departamente precum Primirea, Sortarea, Interpretarea, palatul însuşi este un labirint tăcut pe unde un nou venit se poate uşor rătăci, atmosfera este, în permanenţă, vag neliniştitoare.

Se spune despre Palat că este instituţia care conduce cu adevărat Imperiul şi ar putea fi aşa, atâta timp cât oamenii nu mai sunt singuri nici în vise şi atâta timp cât puterea îşi bazează deciziile pe interpretările date viselor profetice de angajaţii acestei instituţii.

În acest loc ajunge să lucreze tânărul Mark-Alem, provenit dintr-o familie albaneză care a dat mulţi dregători de vază Imperiului otoman şi a cărei istorie de bogăţie, glorie şi moarte violentă se confundă cu cea a statului pe care îl slujeşte. Quyprillii au pierdut de mult legătura cu Albania natală şi află cu surpriză că neamul lor are o baladă care circulă prin Balcani. În timp ce un văr intreprinzător decide să aducă rapsozi albanezi care să cânte această baladă la o sărbătoare de familie, Mark-Alem se cufundă din ce în ce mai mult în lumea viselor celorlalţi, care începe să i se pară mai puternică şi mai vie decât lumea reală. Grija de a nu greşi, dificultatea de a fi sigur că a dat interpretarea corectă viselor îl rod în fiecare zi.

Kadare redă foarte bine climatul de nesiguranţă şi coşmar în care lucrează funcţionarii Palatului. E ceva kafkian în atmosfera romanului, deşi autorul spune că a fost inspirat mai degrabă de Infernul lui Dante şi că a dorit să-şi creeze propria lui versiune.

Problema începe din partea a doua a cărţii, când cele două fire epice ar trebui să se unească. Ele se unesc dar într-un mod neclar, neconvingător, lacunar, ca şi cum autorul nu ar fi vrut sau nu ar fi putut să dezvolte mai departe cadrul creat cu atâta măiestrie. Forţa epicului dispare, fantasticul coşmaresc îşi pierde puterea, iar personajul principal nu are capacitatea de a duce naraţiunea pe umeri nici prin acţiune (căci nu acţionează), nici prin disperare, nici prin eşec, asistând abulic la cele ce se petrec. Treaba-i că una e să fie personajul abulic şi alta e să fie povestirea aşa. Păcat. Ar fi putut ieşi o minunăţie.

Chiar şi pe jumătate ratat, romanul tot s-a demonstrat a fi prea mult pentru regimul lui Enver Hodja, care l-a interzis. Palatul Viselor, cu birocraţia sa şi cu intruziunea sa în intimitatea oamenilor, amintea prea mult de instituţiile represive ale comunismului.

Oricum, oarecum dezamăgită de ceea ce ar fi putut fi un roman puternic, îmi plasez speranţele pe „Mesagerul ploii„, pe care am de gând să-l cumpăr la Bookfest.

RECOMANDARE DE SERVIRE

MadonnaBedtime story

Pentru că, undeva în viitor, cam aşa ar fi putut ajunge să arate Palatul Viselor.