Cărţi: Note de lectură

Miorița portugheză

Jose Luis PeixotoNici o privire (2000)

Titlu original: Nenhum Olhar

Editura Polirom, 2009

Traducere Clarisa Lima

Nu se poate vorbi despre un subiect în acest roman despre destinul unor personaje anume dintr-un sat metaforic în care e mereu august și mereu caniculă. Lumina, căldura sunt adevăratele personaje și impresia cu care rămâi când închizi cartea. Personajele au consistența unor umbre proiectate pe pământ sau pe ziduri de lumina aceasta nemiloasă. Sub căldura cotropitoare, oamenii se târăsc amorțiți, atât de amorțiți încât nu mai sunt capabili decât de suferință, pentru că soarele le înghite energia de a se lupta cu ea și de a i se smulge. E o lume rurală, arhaică, în care bărbații au nume biblice, ca unii ce-s meniți să realizeze lucruri, să ducă mai departe familia etc și în care femeile nu au nume, fiind definite prin rolurile ce le revin pe Pământ: soția, mama, prostituata oarbă, sora, bucătăreasa. În ciuda acestui fapt, toți sunt egali în fața durerii și a nefericirii, care nu fac asemenea discriminări și pe care le îndură cu resemnare, fără speranță. După asemenea vieți, moartea este îmbrățișată fără proteste, fiind, de altfel, singura experiență și poate singurul lucru, în toată viața lor, care le aparține cu adevărat.

Singurul mereu fericit este Diavolul. În rest, toți umblă pe sub soare suferind aproape continuu, de-ți vine să dai cu cartea de pereți. După care îți aduci aminte că autorul a scris-o la numai 23 de ani și că e firesc ca la 23 de ani să fii îndrăgostit de suferință, cu condiția, firește, să n-o fi cunoscut direct. Și continui, din respect pentru acest demers mult mai matur decât anii, mult prea matur pentru un prim roman, iertând tacit acumularea de fraze pe care la prima vedere îți vine să le expediezi drept afectări teribiliste, numai ca să descoperi, la o a doua vedere, pe care, cu încăpățânare, le-o arunci, că un sâmbure de adevăr se insinuează totuși în străfundurile lor.

Mă întreb dacă această lume veșnic fierbinte nu e Iadul, dat fiind că Diavolul e singura prezență supranaturală, că el oficiază și căsătoriile și înmormântările. Dacă nu e un Iad la care personajele biblice au fost condamnate după ce și-au ratat misiunea, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu a murit sfâșiat de câini. Pentru că nu pot să nu asociez figura uriașului din prima parte a cărții cu Dumnezeu. Mă gândesc că Iosif de aceea îl caută la nesfârșit numai pentru a fi zdrobit de fiecare dată în bătaie, fără ca măcar să se apere, pentru că nu poți să ridici mâna asupra lui Dumnezeu și nici socoteală nu poți să-i ceri, îl poți privi numai, ca un reproș viu, până când te mai face o dată una cu pământul. Sau poate că Dumnezeu este soarele acesta necruțător, implacabil. Sau poate, dând Diavolului rolul de oficiant al ceremoniilor sacre și simultan de principal bârfitor al satului, Peixoto o fi vrând pur și simplu să spună că religia a pierdut de mult contactul cu divinitatea.

Se poate vorbi de realism magic, poate chiar de suprarealism, nu am conceptele foarte clare așa că nu o să fac categorisiri. Peixoto a fost asemuit lui Marquez și Saramago; mie toată atmosfera mi-a reamintit mai mult de Pedro Paramo a lui Juan Rulfo (care însă mi-a plăcut atunci când am citit-o). Unii s-au declarat fascinați de suferința nesfârșită din paginile acestei cărți, mie exact aia mi s-a părut excesivă, superficială, tratată din exterior, abordată numai din metafore căutate. Obositor. Și-mi amintesc că și în Cimitirul de piane Peixoto folosește aceeași idee a repetării destinului de la o generație la alta, pe care dacă am întâlni-o în telenovele am numi-o truc ieftin, dar pentru că e în cartea unui tip pe care l-a lăudat Jose Saramago nu îndrăznim asta și o considerăm ceva de o inexprimabilă înțelepciune care nouă ne scapă. Dacă mă asigură cineva că Peixoto a scris un al treilea roman, unul în care NU se mai întâmplă chestia asta, promit să-l citesc. Dacă nu, nu.

Cărţi: Note de lectură

Spovedania de după moarte

Jose Luis PeixotoCimitirul de piane (2006)

Editura Polirom, 2010

Traducere Clarisa Lima

Ar putea fi o carte a tuturor gesturilor și sentimentelor, și acelea spuse, și acelea niciodată rostite în viața unui om sau poate niciodată conștientizate în asemenea detaliu. Sau acesta este singurul mod în care pot eu s-o privesc ca să accept tandrețea și poezia la un loc cu brutalitatea și să nu-l acuz pe autor de fracturi de logică. Pentru că îmi e greu să înțeleg cum un bărbat  își poate descrie soția în asemenea termeni și o poate iubi cu atâta delicatețe poetică în prima parte a povestirii, pentru a ajunge apoi s-o lovească fără motiv și cum un om poate simți atât de intens frumusețea, dar devine un bărbat ce își ține copiii la distanță și chiar îl respinge complet pe acela dintre ei care rămâne infirm în urma unui accident. Dacă la Judecata de Apoi fiecare om s-ar prezenta cu cartea vieții lui, ea cam asta ar conține: ceea ce a făcut, într-o lumină necruțătoare și clară, fără scuze și justificări, și ceea ce a simțit, în detalii care îi sunt acum mai limpezi decât în timpul vieții.

Sau poate, mai caut eu acum altă explicație, omul nostru nu își scuză greșelile, pentru că știe că n-are cum, și nu și le ascunde pentru că ele au reverberații în viețile propriilor săi copii – și vedem aici că într-adevăr, pentru greșelile părinților plătesc copiii, care sunt modelați de ele sau condamnați să le repete – ci doar încearcă să-și ușureze „cazul” arătând că totuși au existat și momente frumoase, că nu i-a făcut pe ai lui chiar atât de nefericiți.

Glosez pe tema Judecății de Apoi pentru că unul dintre naratori este mort încă din primul capitol, ceea ce nu-l face mai puțin vorbăreț. Sau eu nu reușesc să împac cele două aspecte ale sale decât așa, pentru că altfel incongruența dintre cele simțite și cele comise este mult prea mare și, din acest motiv, cartea pentru mine a fost inconfortabil de citit. Sunt, cu alte cuvinte, în situația bizară în care îmi place scriitorul – Peixoto scrie splendid – dar nu și unicul roman pe care i l-am citit.

Peixoto este scriitor de liniști. De la liniștea potențată de o melodie la pian până la liniștea duminicilor lungi de vară în care nu se întâmplă decât lucruri familiare și liniștitoare. Dacă ar fi să scoată o carte în care să descrie zece feluri de liniște și din ce sunt ele compuse, eu i-aș cumpăra-o fără ezitare și cred că nici nu m-ar exaspera ca prezenta victimă a acestei recenzii.

În fine, nu am nimic în plus de adăugat despre carte, nici măcar despre ce anume este ea totuși. E genul de carte al cărei subiect nu are rost nici să-l redai, nici să-l rezumi pentru că nu despre asta e vorba și nu asta te va face s-o iubești sau s-o urăști.

Mă întreb, în final, înghiontită în această direcție și de numele familiei din roman, Lazarus – cu conotațiile biblice evidente – și de felul în care aceeași istorie se reia, cu variații, în fiecare nouă generație, dacă nu cumva toate astea tind spre ceva și dacă nu cumva, într-o parte a istoriei ei care iese din paginile acestei cărți, familia Lazarus va reuși… ce? Nu știu. Ceva. Altceva. În fond o spirală, în ciuda repetițiilor inevitabile, ascende spre ceva…

RECOMANDĂRI DE SERVIRE:

„Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos, pe chiuvetă.”