clasicii literaturii fantasy

Făuritoarea de lumi: Patricia A. McKillip

Un premiu Locus, două World Fantasy Awards (și încă unul pentru întreaga activitate), plus o nominalizare la premiile Hugo, două la premiile Nebula, două la Locus și alte două la WFA. Nu mai puțin de 27 de romane și câteva volume de proză scurtă. Iată, în rezumat, cariera prolifică a Patriciei McKillip (n. 1948 – d. 2022), o scriitoare despre care, din păcate, la noi nu s-a auzit. Și asta întru paguba oricui s-a săturat de reciclarea acelorași vechi rețete și vrea romane fantasy cu lumi stranii, povești îmbibate de magie și o scriitură poetică.

A început așa cum deja ne-am obișnuit: tânăra Patricia, fiica unui ofițer de carieră din Oregon, a citit Stăpânul inelelor de Tolkien și și-a dorit să scrie și ea așa ceva. „Totul era posibil, totul era nefamiliar, totul părea puternic în stranietatea sa, în potențialul, trecutul și limbajul său. (…) Am știut că voiam să mă întorc în locul unde fusesem în aceste cărți, în acel ținut, la acea bogăție, acel mister, acea poveste,” își amintește ea în prefața ediției omnibus a trilogiei The Riddle-Master, inspirată de romanul lui Tolkien. McKillip a avut nevoie de doisprezece ani și de mai multe versiuni ca s-o finalizeze, iar rezultatul nu te duce cu gândul la Stăpânul inelelor dacă nu știi că de acolo s-a plecat.

Animale fantastice și cine le-a găsit prima

În timp ce tot scria la trilogie, McKillip a debutat în 1973 cu un roman pentru adolescenți, The House on Parchment Street. Prima ei aventură pe teritoriul romanelor fantasy pentru adulți a fost un an mai târziu, cu elegantul Forgotten Beasts of Eld, recompensat de altfel în 1975 cu World Fantasy Award. Este povestea lui Sybel, care trăiește în vârful unui munte și colecționează animale magice, ultimele exemplare din soiul lor. Printre ele se numără mistrețul Cyrin, maestru al cimiliturilor, dragonul Gyld, leul Gules, șoimul Ter și pantera Moriah, Doamna Nopții. Singura dorință a lui Sybel este să prindă și misterioasa pasăre Lyralen, dar aceasta rezistă chemării ei. Liniștea îi e tulburată de sosirea lui Coren, un tânăr războinic, care îi aduce un pachet neașteptat: un bebeluș, fiul mătușii ei, Rianna (pe care Sybel nu o cunoaște) și al… ei bine, fie al soțului Riannei, regele Drede al Eldworldului, fie al unui prinț din regatul învecinat, cu care Rianna și-a înșelat bărbatul. Și așa în viața lui Sybel pătrunde dragostea, atât față de nepotul ei, Tamlorn, cât și față de războinicul Coren. Firește, la un moment dat Drede va vrea să-și cunoască presupusul fiu, Tamlorn va crește și va dori să vadă cum arată lumea, iar războiul dintre Eldworld și Sirle își va trimite ecourile până pe muntele Eld. Este remarcabil, încă de la debut, cum reușește McKillip să evite reacțiile previzibile și locurile comune, lucru pe care îl face cam în toate scrierile ei. Pe lângă imaginarul neobișnuit, cartea este și scrisă frumos, ca toate romanele autoarei.

Prințul cu trei stele-n frunte

Primul roman al trilogiei Riddle-Master, numit The Riddle Master of Hed, a apărut în 1975. Celelalte două – Heir of Sea and Fire și The Harpist în the Wind – au urmat în 1977 și 1979. Cel din urmă a câștigat premiul Locus pentru cel mai bun roman fantasy în 1980 și a fost nominalizat și la Hugo și WFA.

Povestea începe în Hed, un regat de fermieri și porcari condus de tânărul prinț Morgon. Morgon tocmai a câștigat o coroană demult pierdută, în urma unei întreceri în cimilituri cu fantoma unui rege dintr-un regat învecinat (amintind cumva de întrecerea dintre Gollum și Bilbo, care i-a fost sursă). Posesia coroanei îi dă dreptul să o ceară de soție pe frumoasa prințesă Raederle a Anuinului, al cărei tată, clarvăzătorul rege Mathom, a hărăzit-o de la naștere să fie nevasta oricui va câștiga coroana. Dar are el dreptul să o aducă pe tânăra fiică a unui regat sofisticat în mult prea simplul Hed (un fel de Shire)? Frământat de aceste gânduri, Morgon se îmbarcă pe o corabie și se duce să ceară mâna fetei, îmboldit și de legendarul harpist Deth, emisarul divinității supreme a acestei lumi, Preaînaltul (The High One). Numai că în toiul nopții Morgon se trezește în mijlocul mării, pe corabia pustie al cărei echipaj a dispărut misterios, e azvârlit de valuri în regatul Ymris și află că este subiectul unei profeții în legătură cu cele trei stele pe care le are pe frunte. Și toate astea se petrec doar în primele o sută de pagini.

La fel ca Aragorn, Morgon refuză să se supună unui destin pe care nu și l-a ales și încearcă fără succes să revină acasă, în Hed. Numai că este un Riddle-Master – există o școală de cimilituri pe care a urmat-o – și unul ca el nu poate lăsa o enigmă fără răspuns, mai ales enigma menirii sale, pentru că ar însemna să se dezică de sine. Asta îl împinge într-o călătorie prin mai multe regate, – unde învață variate magii – până pe muntele unde sălășluiește Preaînaltul. I se opun niște misterioși schimbători de formă, care pot lua chipul oricui și faimosul vrăjitor Ghistelswcholh (un Saruman cu mai mult succes decât cel care l-a inspirat), cel care a înființat școala de magie din Lungold pentru ca apoi tot el să distrugă orașul cu tot cu vrăjitori, cu șapte sute de ani în urmă. Pe deasupra, enigmaticul harpist Deth pare să joace un joc complicat, numai al lui.

După ce Riddle-Master of Hed l-a avut în centrul său pe Morgon, cel de-al doilea roman, Heir of Sea and Fire, se va concentra pe Readerle, tânăra prințesă care ar fi trebuit să-i fie soție. Cum Morgon a dispărut pe munte și e socotit mort, Raederle pornește în căutarea lui, însoțită de tânăra războinică Lyra, moștenitoarea regatului Herun, și de Tristan, sora mai mică a lui Morgon. În călătoriile ei, Raederle descoperă că ea însăși are niște însușiri puțin obișnuite, unele care ar putea-o face dușmanca logodnicului ei. La fel ca primul roman, al doilea este o călătorie de autocunoaștere, de data asta a lui Raederle. Ca bonus, reapar vrăjitorii! Volumul trei ni-i înfățișează pe cei doi tineri îndrăgostiți înfruntându-și împreună dușmanii, are loc bătălia finală și aflăm ce pusese la cale în tot acest timp Deth.

Lumea lui McKillip are straturi peste straturi: de magie, de trecut, de tradiții, regatele învecinate au fiecare istoria sa și autoarea nu se oprește să ne povestească ce-a fost și cum. Cimiliturile însele sunt mai degrabă un fel de pilde istorice, niște povestioare moralizatoare după care oamenii se călăuzesc când sunt în cumpănă și din care s-ar putea dezvolta niște romane în sine. Magia este prezentă în cantități variate de la un regat la altul, de la foarte puțină în Hed la atât de multă în Anuin, încât regele trebuie să țină războinicii morți legați de glie, ca să nu se ridice și să-și reia bătăliile lor de mult uitate, stricând recoltele oamenilor. (Și, ca și în Tolkien, morții vor lua și ei parte la confruntarea finală.) Conducătorii sunt într-o conexiune permanentă cu pământul lor printr-o magie numită land-rule, care îi face să fie conștienți de starea regatului (plouă? s-a făcut recolta? e regatul în pericol?) chiar și când se află departe. Oamenii se pot transforma în animale sau copaci. Dacă i se poate reproșa ceva seriei este numărul mare de pagini în care ba eroul, ba eroina, ba ei doi împreună călătoresc prin sălbăticie, dar, pe de altă parte, în paginile în care se petrec lucruri, apoi chiar se petrec, nu glumă. Este una dintre cărțile cele mai îmbibate cu magie și fantastic pe care le-am citit în ultima vreme. Și culmea este că, să nu fi scris seria recentă de articole despre Tolkien și să nu fi știut că a inspirat-o, eu una nu m-aș fi prins că trilogia a fost influențată de Stăpânul inelelor, atât de diferită e povestea.

Este și va fi întotdeauna cel mai apropiat de inima mea de copil, de inima acelei tinere femei care a scris aceste romane, oricine va fi fost ea”, spune McKillip despre trilogie. „M-a învățat magia și dragostea pentru poveste, două lucruri care nu mor decât dacă o permiți. (…) Nu aș putea să-l mai scriu acum, așa cum nu aș mai putea purta hainele ei improbabile.”

Continuarea aici.

clasicii literaturii fantasy

Tolkien (3): Frodo Baggins, judecat pentru trădare?

După publicarea Stăpânului inelelor, Tolkien a primit o scrisoare de la un cititor furios, care era de părere că Frodo ar fi trebuit spânzurat pentru trădare, și nicidecum onorat. Ce părere avea Tolkien despre asta și ce le răspundea celor care spuneau că povestea lui e simplistă, în ultimul episod dedicat lui Tolkien în Galaxia 42.

Într-adevăr, după judecata minților simple, Frodo a dat greș ca erou: nu a rezistat până la sfârșit, a cedat, a trădat cauza”, cugetă Tolkien. Frodo însuși pare să se judece cu aceeași severitate. Autorul dă de înțeles într-una din scrisorile sale că răul nedefinit de care suferă Purtătorul Inelului după întoarcerea în Comitat nu este provocat numai de rana nevindecată pe care i-a făcut-o pumnalul regelui-vrăjitor din Angmar sau de faptul că a fost schimbat de călătoria sa aventuroasă, ci și de conștiința ratării morale și de dorul contradictoriu după Inelul distrus. „Treptat, devine tot mai puțin vizibil, spunând și zicând tot mai puține. Cred că e clar (…) pentru un cititor atent că atunci când întunecarea se coboară asupra lui (…) nu sunt numai amintirile coșmarești ale poverilor ororilor trecute, ci și autoreproșul: se vedea pe el și ceea ce făcuse ca pe un eșec”, scrie Tolkien. De aceea, invitația de a călători cu ultima corabie către Valinor nu îi oferă doar o vindecare fizică, ci șansa ca, pe tărâmul originar creat de zei, să își afle, poate, liniștea sufletească și să facă pace cu sine înainte de moarte.

Tolkien însă nu este de acord cu această judecată nenuanțată: „Nu cred că Frodo a eșuat din punct de vedere moral (…) Suntem creaturi finite, cu limitări absolute ale puterilor noastre trupești și sufletești, când vine vorba despre capacitatea noastră de a acționa sau de a îndura. Eșecul moral poate fi decretat numai când eforturile și capacitatea de a îndura ale unui om nu sunt împinse până la limită și vina e cu atât mai mică cu cât s-a apropiat mai mult de această limită”. Cu alte cuvinte, Frodo a făcut tot ce-i stătea în puteri și nu poate fi învinovățit că puterile sale nu au fost mai mari. În ultimele momente, presiunea Inelului ajunsese la maxim și, socoate Tolkien, oricui i-ar fi fost imposibil să îi reziste, mai ales după ce i se împotrivise deja luni întregi și mai era și flămând și epuizat. Frodo merita, așadar, toate onorurile „pentru că și-a cheltuit voința și puterile trupești până la ultima picătură și asta a fost suficient numai cât să îl aducă până la destinație și nu mai departe. Puțini alții, poate nimeni altcineva din acele vremuri nu ar fi ajuns atât de departe”.

Restul articolului, aici.

clasicii literaturii fantasy

Tolkien (2): Chiar trebuia să moară Gandalf?

Promiteam în episodul întâi că vom aborda subiectul morții și învierii lui Gandalf, unul dintre aspectele adesea criticate ale romanului Stăpânul inelelor. J.R.R. Tolkien a explicat pe larg în corespondența sa la ce a servit această moarte, care nu a fost o moarte falsă, o șmecherie pentru a crea suspans și a păcăli cititorul, ci un episod transformator. „Gandalf chiar a murit și a fost schimbat”, explică Tolkien într-o scrisoare din 4 noiembrie 1954, „căci mie mi se pare că singura metodă de a trișa este să reprezinți ceva ce poate fi numit „moarte” ca și cum nu ar aduce nicio schimbare.” Cu alte cuvinte, vrăjitorul a căzut în prăpastie ca Gandalf cel Sur, dar s-a reîntors ca Gandalf cel Alb, transformare imposibilă fără sacrificiul făcut pentru a salva de balrog restul Frăției Inelului. În plus, Gandalf în esența sa nu este o ființă umană, ci un Trimis și ca urmare moartea sa este, la rândul ei altceva.

(Restul articolului, în Galaxia 42)

clasicii literaturii fantasy

Conan cimerianul și umbra sa, Robert texanul (II)

Conan în limba română. Ilustrator: Tudor Popa

(continuare. articolul precedent, aici)

Printre sursele care l-au inspirat pe Howard să-l creeze pe Conan se numără, fără îndoială, cărțile lui Jack London. Sigur, Howard nu a spus niciodată asta, dar nu întotdeauna un scriitor își dă seama de miile de influențe care se contopesc în opera sa. Știm însă din scrisorile lui că London era scriitorul său favorit (alături de poetul Omar Khayyam), iar o lectură a povestirilor cu Conan urmată de una a Operelor alese ale lui Jack London scoate la iveală în mod incontestabil asemănările dintre eroul lui Howard și personajele principale ale câtorva dintre romanele lui London.

Atât Martin Eden, protagonistul romanului cu același nume, cât și Lup Larsen, căpitanul tiranic din Lupul de mare, sunt bărbați înzestrați cu o mare forță fizică și intelectuală, porniți de jos, din sărăcie extremă, și ridicându-se prin forțe proprii, fără ajutor din partea părinților sau al societății. Au în comun cu Conan tenacitatea în fața obstacolelor, o vitalitate și o rezistență fizică ieșite din comun și capacitatea de a învăța repede regulile unui loc nou și de a domina oriunde ajung. De fapt, până și cele două animale care sunt personaje principale în cărțile lui London Colț Alb și Chemarea sălbăticiei au aceleași caracteristici: forță fizică peste medie, inteligență asemenea, o înclinație spre însingurare și capacitatea de a domina o haită.

Martin Eden e lucrător în fabrică, marinar, pescar pe o insulă tropicală și iar marinar, înainte să devină scriitor și să ia cu asalt lumea bună, la fel cum Conan e mercenar, pirat și căpitan de pirați, șef de trib, înainte să ajungă rege al Aquiloniei. Howard insistă în fiecare povestire pe vitalitatea excepțională a lui Conan, „specifică barbarilor”. Ruth, iubita din lumea bună a lui Martin Eden, e fascinată de vitalitatea tânărului încă de la prima lor întâlnire și se luptă în mod constant cu impulsul de a-și pune mâinile pe gâtul lui vânjos. Lup Larsen își domină echipajul prin prezența sa fizică impunătoare și prin capacitatea de a răspunde la violență cu o violență și mai mare, trăsături pe care le are și eroul lui Howard. (Deși, prin comparație cu Larsen, Conan nu e crud din fire, după cum vom vedea mai jos.)

Cadrul social în care evoluează majoritatea oamenilor pe eroii lui London nu-i încape. (Nu-i de mirare că Howard însuși s-a regăsit în ei.) Martin se luptă să-și afle locul în înalta societate, dar, odată ajuns acolo, descoperă că se simte străin printre niște inși ale căror preocupări i se par superficiale. Lup Larsen blestemă ziua când a deschis prima carte, căci cultura sa îl condamnă la plictiseală în mijlocul echipajului său analfabet. Ca să se integreze, ambii ar trebui să facă niște schimbări fundamentale, care ar perverti însăși esența lor și la asta ei nu pot consimți. Asemenea lor, Conan evoluează prin lumea civilizată fără să-și găsească locul în ea. Diferența e că el, fidel adevăratei sale firi, nici nu-și propune asta vreo clipă.

(restul articolului în Galaxia 42)

clasicii literaturii fantasy

Clasicii literaturii fantasy: Conan cimerianul și umbra sa, Robert texanul (I)

Conan cimerianul

În dimineața de 11 iunie 1936, Robert E. Howard a ieșit din locuința familiei sale din Cross Plains fără să adreseze niciun cuvânt nimănui, s-a așezat la volanul mașinii sale și s-a împușcat în cap cu un pistol împrumutat de la un prieten. Își făcuse temele temeinic: îl întrebase pe taică-su, medic, cum să faci ca să nu supraviețuiești unui glonț în cap și bătrânul îi spusese că, dacă glonțul străbate creierul dintr-o parte într-alta, șansele de a scăpa sunt minime.

Zis și făcut. La etaj, maică-sa trăgea să moară din pricina tuberculozei care o chinuise o viață; a mai trăit o zi, fără să afle că fiul ei i-o luase înainte, la numai 30 de ani.

Howard murea aproape necitit de puținii săi prieteni și complet ignorat de comunitatea din Cross Plains, care habar nu avea că în sânul ei trăia un scriitor. Deși publicase povestiri în revistele pulp ale vremii (mai ales în Weird Tales), el însuși nu intuia ce longevivă avea să se dovedească una dintre creațiile sale și cum avea să-i asigure renumele de „creator al genului sword and sorcery în America”. Deși Howard îl abandonase după douăzeci de povestiri și un roman – mai întâi renunțând la genul fantasy și scriind povestiri cu teme western sau din lumea boxului și apoi zburându-și creierii -, Conan cimerianul avea să răzbată la lumină, ca în fiecare din povestirile al căror erou este, urcând la suprafață din negura uitării așa cum ieșea din peșterile, închisorile subterane și alte locuri întunecoase în care îl închidea părintele său literar. Și, așa cum cimerianul mereu târa după el câte o domniță pe care o apăra de primejdii, l-a târât și pe Howard cu el către o glorie postumă.

Restul articolului pe Galaxia 42

https://galaxia42.ro/recenzii/clasicii-literaturii-fantasy/conan-cimerianul-si-umbra-sa-robert-texanul-i-10918.html?fbclid=IwAR1t9KWpes8HV2kFzjt4GulsGd9Ag25s49ezS156XeVOmsjMBS2Df8aM5JQ

Scrise pe marginea paginii

Descarcă „Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun” – EBOOK GRATUIT!

Acum poți să citești Rigmor Mână-Lungă și polițistul cel bun dintr-un foc. Accesează linkul de mai jos și descarcă gratuit povestirea (în formatele epub și mobi) pentru o lectură continuă, nefragmentată de constrângerile publicării pe Internet.

Ca bonus, poți citi un scurt fragment din următoarea povestire, care va fi publicată pe celălalt blog al meu, începând de săptămâna viitoare.

Lectură plăcută!

Citește un fragment!

Teaser: Supraviețuire

Da, știu, trebuie să mai lucrez la titluri. Dar ideea e că am mai scris o povestire care a apărut în noul număr al Gazetei SF. Mi-am propus ca anul ăsta să mă ocup serios de scris, fără scuze gen a trebuit să muncesc/n-am avut timp/n-am avut inspirație etc. Deci țineți-mi pumnii. 

Și, până atunci, iată o poveste care are ca eroină… o frunză.

PE PIEPTUL pacientului se odihnea o frunză îngălbenită. Agitată de adierea ce autumn_leaves_5-wallpaper-960x600pătrundea pe fereastră, palpita pe materialul spălăcit al pijamalei de spital, lângă mâna inertă a bolnavului. Intrând în salon, doctorița abia apucă s-o observe căci, antrenată de curentul făcut de ușa deschisă, frunza se ridică în aer, pluti ușor și dispăru dedesubtul unui pat de parcă s-ar fi ascuns.

— Căldura asta de-afară e înșelătoare, soră. E toamnă totuși, o dojeni doctorița pe asistentă.

Femeia, umilită, se duse să închidă fereastra.

— Și știi bine ce scandal e acum în presă pe tema condițiilor din spitale. Vrei să spună careva că ne lăsăm bolnavii să fie îngropați sub frunze? Parcă și văd o poză pe Facebook!

Continuând s-o dojenească se aplecă asupra pacientului. Nicio schimbare. Pulsul bărbatului fugea de sub degetele ei ca un animal speriat. Oasele ascuțite îi împungeau obrazul, se insinuau la clavicule, pe la încheieturi, de parcă s-ar fi grăbit să iasă la suprafață. Pe fișa medicală citi un nume pe care-l uită imediat și o vârstă cu câțiva ani mai mică decât a ei. Da, își aminti, fusese adus la spital după ce căzuse pe stradă. După trei zile de spitalizare ochii îi rămâneau cu încăpățânare închiși, respirația un firicel, diagnosticul neclar.

Zări frunza sub patul de alături, ca și cum ar fi pândit-o de acolo. Se aplecă s-o ridice și aceasta, purtată de un curent imperceptibil, pluti câțiva centimetri îndepărtându-se de mâna ei. Doctorița puse un genunchi pe podea și se întinse, apucând-o, apoi se ridică răsucindu-și captura între degete. Greu de spus ce soi de frunză era, una dintr-acelea în formă de inimă, cu marginile zimțate, cu o codiță lungă și suplă, cu galbenul ei viu stropit de pete ușoare ca niște pistrui. O lăsă pe noptieră și își întoarse atenția asupra pacientului.

— A avut vizitatori?

— Nu, zise asistenta, nu s-a interesat nimeni de el.

E prea tânăr, își zise doctorița ieșind, prea tânăr ca să fi reușit, deja, să fie atât de singur. Și totuși așa era.

*

          REVENIND a doua zi în salon, zări din nou frunza așezată pe pieptul bolnavului ca o mână afectuoasă. Geamurile erau, de data asta, închise. Era aceeași frunză? O răsuci pe toate părțile. Își aminti că o uitase pe noptieră cu o zi în urmă. Când ieși la finalul vizitei o luă cu sine și-o aruncă într-un coș de gunoi de pe hol.

*

          EI, SE PARE că era bântuită de frunze oriunde s-ar fi dus, își spuse seara, ajungând acasă și scuturându-și o frunză îngălbenită de pe umărul pardesiului. O frunză în formă de inimă, cu margini zimțate. Cărui soi de copac i-o fi aparținut? Unuia destul de răspândit prin oraș de vreme ce se împiedica de ele peste tot. O contemplă cu sprâncenele încruntate și o puse pe un raft al bibliotecii.

Uitase de ea cu totul a doua zi, o duminică în care luă un mic dejun târziu cu soțul ei, pe care nu-l văzuse cum trebuie toată săptămâna. Lenevea încă în halat și papuci, gândindu-se ce carte să citească, prea obosită pentru ceva serios, prea puțin răbdătoare pentru ceva ușurel, când el o strigă din sufragerie.

Maya, frumoasa lor pisică birmaneză, se juca cu frunza. O fugărea și o acoperea când cu o labă, când cu alta. O prindea între lăbuțele din față și se ridica pe cele din spate azvârlind frunza în aer și fugind s-o pândească. Se repezea asupra ei prinzând-o și se rostogolea cu prada în gheruțe, mușcând-o ușor. Fugea câțiva pași și se punea din nou la pândă.

— Nu-i drăgălașă? o întrebă bărbatul, care, așteptându-se la o explozie de exclamații, era nedumerit de încruntarea ce se ivise între sprâncenele ei.

El nu observase că Maya, spaima vrăbiuțelor și dușmanul perdelelor, nu-și înfigea de fapt gheruțele, că se prefăcea numai că mușcă fără ca însă dințișorii ei să perforeze frunza. Și oare i se părea ei sau, pândită de pisică, frunza fremăta ușor pe covor ca s-o ațâțe, plutea depărtându-se câțiva pași atunci când mâța se repezea asupră-i, iar când pisica sărea după ea în aer șfichiuind cu lăbuțele, frunza-i dansa discret pe dinaintea ochilor, ba scăpând, ba lăsându-se prinsă.

Cu un gest brusc puse capăt jocului, apucând frunza de codiță și contemplând-o. Galben viu pe față, galben palid pe dos, pistrui ruginii.

— Ce frunză-i asta? își întrebă ea soțul care o privea nedumerit. El ridică din umeri. Nu știa. Doctorița ținu frunza de codiță și o legănă ușor pe dinaintea pisicii. Aceasta se repezi, nerăbdătoare.

*

          A DOUA ZI, plecând la muncă, luă frunza cu ea. N-ar fi putut să explice de ce. În mintea ei se cocea, nedeslușit, ideea că ar fi trebuit s-o supravegheze. Să vadă dacă este o frunză obișnuită.

Toată dimineața, frunza se purtă ca o frunză, adică nu făcu nimic. Stătu pe biroul ei, neprotestând când era acoperită de teancuri de hârtii și nu schiță nicio tentativă de-a fugi pe fereastră când doctorița o deschise. O luă cu ea în buzunarul halatului când făcu turul saloanelor.

Pacientul era în aceeași stare în care-l lăsase. Mâzgălind o modificare a conținutului perfuziei, se întrebă încă o dată cum de nu se interesa nimeni de el. Era tânăr, de condiție aparent bună, era cineva care avea părinți, o profesie, colegi, prieteni. Unde erau toți? Clătină din cap și se concentră asupra celorlalți pacienți din salon, care nici ei nu erau într-o stare mai bună, dar care erau fie bătrâni, fie prea bolnavi, fie în mod evident fără alt domiciliu decât strada.

Nu descoperi lipsa frunzei decât peste vreo două ore, când bea o cafea rezemată de automatul de pe hol și-și strecurase mâna în buzunar. Erau multe locuri unde ar fi putut s-o piardă, dar știu imediat unde s-o caute.

Frunza ședea pe pieptul bolnavului, a cărui respirație o făcea să freamăte ca o inimă neliniștită. O ridică în fața ochilor și-o contemplă îndelung. Dintr-un impuls, o așeză pe pieptul altui bolnav, un bătrân cu un fes cenușiu pe cap. Frunza nu se clinti, dar nici nu mai palpită. Rușinată, cerând-i scuze în gând bătrânului, o prinse din nou de codiță și se opri ezitând în mijlocul salonului. În cele din urmă, clătinând din cap, se îndreptă spre fereastră și deschizând-o, lăsă hoinara pradă vântului de-afară. Închise geamul bine.

(Continuarea o puteți citi online, în Gazeta SF)

Poveștile traducătorului

Teaser: Prizoniera

— Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.

Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.

În fața lui, femeia, în uniforma ei corporatistă, stă cu umerii căzuți, răsucindu-și nervos brățara sau bătând cu vârfurile degetelor în paharul cu gin tonic. Uneori aruncă priviri furișe către fereastra barului, dincolo de care trec zoriți locuitorii Cosmopolisului, prizonieri ai pulsului accelerat al acestui oraș ce trăiește după cele mai noi rețete ale succesului

— Puteți să-mi spuneți exact cum a început? întreabă bărbatul, cu mâinile osoase dansând pe tastatura laptopului.

Și, cu ochii în gol, răsucind brățara subțire de la încheietura stângă, Silvia Stark începe să povestească. În ochii bărbatului se aprinde o lumină stranie, dar ea n-o observă, cufundată în amintiri.

(Puteți citi restul povestirii online, în Gazeta SF)

Citește un fragment!

Teaser: Planeta Gunoaielor

stiinta-tehnica-61-smallIată un fragment din cea mai recentă povestire pe care am scris-o, „Planeta gunoaielor”, publicată în numărul din noiembrie al revistei Știință&Tehnică. Primul meu text SF, unul despre oameni care trăiesc, la propriu, în groapa de gunoi a Universului.

În general postările despre mine ca scriitor o să fie găzduite pe celălalt blog, dreamingjewel.wordpress.com, dar până se obișnuiește lumea să se ducă dincolo o să postez anunțuri și aici. Îmi cer scuze celor care urmăresc ambele bloguri și se simt asaltați din toate părțile de mine și de povestirea mea.

Planeta gunoaielor

Laura Sorin

Mă feresc și lanțul ranforsat îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc stânga – cu tot cu boxul electronic – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt Surtuc Galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.

De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.

Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.

Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt pe un teren în mișcare. Aterizez prea departe de buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.

Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.

Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.

Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.

Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei.

– Bună seara, domnule, mă salută robotul. Îmi puteți spune unde mă aflu?

– E dimineață, de fapt, și ești pe Galaction, spun eu.

Robotul, fiind robot, nu se arată șocat. Se întoarce și dă să plece.

– Stai așa! zic eu. Robot, identifică-te!

– Sunt SMRT-376, robot de companie de clasa A. Am funcții pentru lectură, muzică, conversație, cosplay, sex real și virtual.

Cu pulsul iuțit, mă uit în jur. Nu-i văd pe ceilalți Îndrăzneți, ceea ce înseamnă că nici ei nu mă văd pe mine. E bine. Robotul ăsta ar putea fi șansa mea.

– Vino!

Acționez comanda gliderului și în ceață, undeva spre dreapta, se ivește o luminiță roșie. Mă împleticesc până acolo pe terenul neregulat, cu robotul după mine. Gliderul e un model de acum cinci ani și după zece minute de zbor se cam lasă spre dreapta, dar cu vopseaua gri pe care i-am dat-o de curând zău că n-arată rău. Îl încalec, îl ridic la înălțimea regulamentară de o jumătate de metru, apoi activez harta și-l las să-și găsească singur drumul. În dreapta mea scânteiază stins în ceață focurile forjelor și atelierelor familiale de reciclare cărora ThelonCorp le îngăduie să contribuie la procesul de reciclare pe câțiva bănuți.

– Ce defect ai? întreb robotul.

– Niciunul, domnule, îmi răspunde el politicos. Niciunul despre care să știu.

– Las’ c-aflăm noi imediat, zic.

Simt Zebulonul înainte să-i văd forma mătăhăloasă prin perdeaua de smog. Mi-l anunță mirosul acru al incineratorului care convertește deșeurile în energie, asigurându-ne 12 ore de curent pe zi și o baie caldă pe săptămână. Mai mare decât un complex de locuințe și mai mic decât un oraș, e adăpostul nostru, al deșeurilor umane. Mai multe containere imense, destinate comerțului extraplanetar, sudate la un loc, în linii drepte, alcătuiesc străzile. În pereții acestora se deschid containere mai mici, cu o latură decupată, care formează străduțe sau adăposturi colective și individuale, baruri, ateliere. Filtre de aer recondiționate fac atmosfera dinăuntru ceva mai respirabilă decât cea de afară.

În fața intrării zumzăie glidere și respirociclete. Îl parchez pe al meu și îi zic robotului:

– Prefă-te defect! Continuă lectura „Teaser: Planeta Gunoaielor”

Citește un fragment!

Teaser: Odihna cea lungă

Pentru cine-i curios, iată un fragment din povestirea mea, Odihna cea lungă, publicată în Galileo 6. G61

(…)

Nu le furase nimeni. Acolo erau: piatra, mașinuța căreia roata îi căzuse din nou, bila și ascuțitoarea ei. O luă în mână și începu, mecanic, să-i potrivească ochii de mărgele la locul lor, prin mișcări ale mâinii. Ghemuită pe vine, pierdută în gânduri, nu observă umbra decât când aceasta căzu asupra ei, iar atunci era prea târziu.

Era mai neagră decât umbrele obișnuite, ca și cum ar fi fost făcută dintr-un material mai dens. Era uriașă. Iar când Mery ridică ochii văzu că nu aparținea nimănui. Se uită din nou în jos, în speranța că umbra o să dispară și constată, îngrozită, că propria ei umbră, mică și palidă prin comparație, se strângea în sine, adunându-se în jurul picioarelor ei și, în final, dispărând, de parcă s-ar fi ascuns în striurile de pe tălpile adidașilor.

Cealaltă umbră se scurse în jurul ei ca o băltoacă de întuneric lichid și se recompuse într-o formă vag umană, pornind oblic de la tălpile fetei. Mery simți o răcoare stranie scurgându-i-se prin oase.

Umbra se îndreptă și Mery se ridică în picioare. Să fi fost oameni prin preajmă, puțini ar fi observat că umbra copilului era mai mare decât ar fi fost firesc și mult mai întunecată. Dar oricum nu era nimeni primprejur. Umbra făcu un pas și piciorul stâng al fetei se mișcă odată cu ea. Făcu încă un pas și încă unul. Mery vru să strige după ajutor, dar lumea era ciudat de întunecată și de depărtată, ca și cum s-ar fi uitat prin niște ochelari de soare la un ecran de cinema. Cu mișcări înțepenite, intră în tunel.

Când se făcu noapte și Mery nu apăru, adulții chemară poliția. Se vorbea de pedofili, de accidente, dar ele știau că nu despre asta-i vorba. Niciuna dintre fete nu se gândi însă se le spună părinților adevărul; știau prea bine că n-ar fi fost crezute.

(…)

Lumea era plină de pericole. Copiii ştiau, chiar dacă părinţii lor uitaseră. Adulţii îi sfătuiau să se ferească de maşini şi de necunoscuţii care voiau să stea de vorbă şi habar nu aveau de adevăratele ameninţări printre care copiii se strecurau toată ziua. O tufă de trandafiri nevinovată era de fapt o fiară care îi putea înhăţa de picior şi de care nu se puteau elibera decât cu efortul colectiv al tuturor prietenilor. Aleile familiare de pe lângă blocuri şerpuiau şi, dintr-odată, la capătul lor se aflau locuri necunoscute. Odată Denisa fusese cât pe ce să se înece în prăpastia de ape deschisă în faţa blocului. Adulţii încărcaţi cu sacoşe păşeau liniştiţi pe apă fără să fie conştienţi că fac o minune şi se amuzau de jocul copiilor, uite ce le-a mai trecut prin cap. În cele din urmă, celelalte fete, refugiate pe scara blocului din faţa potopului, o salvaseră aruncându-i un fular şi trăgând-o în siguranţa corabiei. (…)

Dar toate aceste pericole le erau familiare, făceau parte din riscul zilnic de a fi copil şi le supravieţuiseră de prea multe ori ca să se mai teamă. Nu le împiedicau să doarmă noaptea, să mănânce cu poftă sau să se joace pe unde n-aveau voie. Ca acum. Pericolele, până la urmă, oricum apăreau, n-aveai ce face.

(…)