Cărţi: Note de lectură

Pe alocuri orbitor

Mircea CărtărescuOrbitor. Corpul (2002)

Editura Humanitas (2007)

(continuare)

Orbitor: Edvard Munch - Soare

♥ Hai că începe să-mi placă. Omul are o imaginaţie în faţa căreia mă-nclin până-n podele. Bine, ştiam asta, dar aici, la fel ca în covorul fantastic pe care îl ţese mama din povestea lui, imaginaţia în cauză se desfăşoară nu doar bidimensional, ci şi în adâncime.

♥ Tot mă mai calcă pe nervi fixaţia naratorului pentru organic, anatomic sau cum i s-o zice. Pe de altă parte, mizeria Bucureştiului, descrisă în continuare cu execes de detaliu (rahaţi, mizerie, dărâmături, noroaie, rahaţi, canale, tencuială cojită, rahaţi) începe să mă supere mai puţin. Mă face să mă gândesc cât trebuie să iubeşti Bucureştiul – aşa cum poţi iubi numai oraşul copilăriei tale – ca să-l iubeşti cu tot cu această mizerie şi nu în ciuda ei.

♣ Cum dracu vine aia „ţâţe groase”? Ţâţele pot fi în multe feluri, mari, mici, lăsate, pline, tari, moi, da’ groase?!

Leonardo da Vinci - Madonna cu floarea

♥ Pasajele legate de copilărie şi relaţia strânsă şi fantastică a fiului cu mama, într-un contrast total cu înstrăinarea şi lipsa de comunicare din „Aripa stângă” , mă fac să mă gândesc că desprinderea de mamă este mult mai dureroasă pentru băieţi decât pentru fete, pentru că se produce mai devreme şi prin natura ei este mai radicală. Fetele nu au standarde de masculinitate şi ritualuri de confirmare – până şi ciclul menstrual e o apropiere de mamă ca femeie – îşi pot permite până mai târziu (şi de fapt toată viaţa) gesturi de tandreţe fără să fie catalogate drept „fetiţe” etc.

Sigur, ni se spune încă din „Aripa stângă” că naratorul resimte ca pe un exil pierderea treptată a corpului mamei, pe măsură ce copilul creşte, dar acum înţelegem şi de ce, pentru că se pierde un întreg univers. Te face cumva să simţi că naşterea, ca desprindere în chinuri din matricea în care te-ai format, durează mult după ce medicii ar declara încheiat procesul strict anatomic al venirii tale pe lume.

Bun, continuăm, mai am jumătate. Plus „Aripa dreaptă”, desigur.

(va urma)

Cărţi: Note de lectură

Magie în cioburi

Mircea CărtărescuOrbitor, aripa stângă (1997)

Editura Humanitas, 1997

Suzanne Anker - Butterfly

Poate oi fi depăşit eu faza Cărtărescu sau poate că autorul e avantajat mai degrabă de genul scurt şi nu de roman, cert e că lectura n-a prea mers bine. E ca şi cum aş ţine în mâini un glob magic care s-a spart, astfel încât părţi din el funcţionează, reflectând fragmente de magie, în timp ce altele sunt moarte.

Sunt fragmente care-mi vorbesc direct, ca nişte uşi care mă proiectează practic în locuri sau stări din propriul meu trecut, cu o forţă căreia nu-i pot rezista – teritoriul magic al copilăriei, adolescentul însingurat spionând alte vieţi şi imaginându-şi le magice (mai că mi-a venit să-l bat pe umăr şi să-i spun: „Nu-i aşa cum crezi tu, Mircea, nu există secrete şi nici plenitudine, sunt doar nişte vieţi banale, am aflat eu între timp”), inclusiv rememorarea nostalgică a acestor momente. Sunt pagini care ar putea sta la loc de cinste în orice antologie de fantastic românesc – capitolul fugii Badislavilor, Bucureştiul ca un amestec inseparabil de beton şi organic, atmosfera din Cartierul Francez (nu însă şi ceremonia ocultă în care elementele de fantastic şi grotesc mi se par, de la un punct, excesive), vizita securistului la circ, galeria de personaje fabuloase peste care dai, fie şi în treacăt.

Şi e restul. Din păcate, exact restul, ca nisipul între dinţi când vrei să mănânci o prăjitură, m-a făcut să înaintez poticnit. Am găsit extrem de obositoare nesfârşitele învârtiri ale eului narativ în jurul propriei axe, iar toată terminologia anatomică utilizată m-a exasperat de-a binelea – mi s-a părut excesivă. Nu contest procedeele sau rolul lor, ci cea ce eu percep ca fiind un exces. La fel şi insistenţa prea mare asupra monstruosului, a diformului, a descompunerii, a embrionicului, a intestinelor şi glandelor şi a pulsaţiei lor. Poate că această estetică a descompunerii are un rost care se va vedea. Deocamdată stomacul meu a făcut pielea găinii pe interior. La un moment dat, pe la pagina 197 era să încep să urlu „da, domle, AM PRICEPUT! nu suntem stăpânii propriilor noastre vieţi, ci parte din ceva mai mare, al cărui rost nu-l putem vedea, nu trebuie să mi-o mai zici şi A OPTA OARĂ în doar 200 de pagini!”, dar autorul mi-a astupat gura imediat cu vreo câteva pagini nemaipomenit de frumoase despre ce înseamnă sau ce poate gândi despre viaţa sa un personaj secundar, îngerul, să zicem, care joacă în această sucită Bună Vestire. Şi cam aşa au mers lucrurile tot timpul.

Despre ce-i cartea? Despre om care îşi e propriul lui Univers? Despre întâmplarea de a fi, când te gândeşti câte iţe diverse a fost necesar să se împletească pentru ca tocmai tu să apari pe lume? Despre egoul scriitoricesc? E greu de spus, pentru că, în mod evident, Orbitor nu e o trilogie, ci un roman în trei volume, iar a comenta ansamblul abia după volumul întâi ar fi o dovadă de vanitate imbecilă, atâta timp cât am o foarte vagă idee despre felul în care se îmbină piesele.

Sunt convinsă că poate exista un mod obiectiv şi detaşat de a citi această carte şi a scrie despre ea. Eu însă n-am reuşit s-o citesc decât subiectiv, ceea ce s-a văzut mai sus. Aşa că, mai insistent decât de obicei, vă sugerez să NU vă faceţi o părere după recenzia mea, ci citind cartea.

(continuare)