Posts tagged ‘nemira’

Poveștile traducătorului: Portret de rege la tinerețe

Robyn YoungRebeliunea

Titlu original: Insurrection

Gen: Istoric

Editura: Nemira (2016)

Traducător: Laura Ciobanu

E cazul să încep și eu să țin pasul cu traducerile mele. Îmi propusesem să povestesc pe blogrobyn-young-1-rebeliunea_c1 despre ce înseamnă să traduci în general și cu ce probleme te confrunți de la carte la carte, dar am fost atât de ocupată cu tradusul că nu mi-a mai rămas timp de povestit. O s-o iau în ordinea apariției cărților și o să văd ce îmi mai amintesc.

Rebeliunea, de Robyn Young, cea de-a treia traducere care mi-a apărut (anul ăsta, în martie), este primul roman dintr-o serie de trei care relatează povestea lui Robert Bruce, rege al Scoției și motivul pentru care englezii n-au reușit, deși tare s-au străduit, să pună mâna pe ea (decât câteva secole mai târziu și de bunăvoie, când James/Iacob al Scoției a urcat pe tronul Angliei). Rebeliunea redă procesul de maturizare a lui Robert, începând cu copilăria, când este preferatul bunicului său și, din acest motiv, antipatizat de propriul tată, într-o Scoție rămasă fără rege și moștenitor, pe care regele Edward I al Angliei încearcă să pună gheara prin tot soiul de uneltiri și apoi prin război direct. Familia lui Robert are un drept la tron, dar are și moșii întinse în Anglia, așa că Robert își va petrece copilăria rupt între Scoția natală și mult mai rafinata Anglie, între bunicul tradiționalist și tatăl loial lui Edward I, între datoria față de neamul său și dragostea față de prietenii pe care și-i făcuse la curtea Angliei.

Autoarea încearcă – și chiar reușește – să îl transforme pe Bruce într-o figură simpatică, un tânăr naiv și bine intenționat, deși impresia mea e că în realitate omul a fost mult mai calculat. Dar istoria e scrisă de învingători și învingătorii au întotdeauna dreptate (John Comyn și Richard al III-lea ar avea ceva de spus pe tema asta, din postura de parte vătămată). În plus, din ce scria în recenziile de afară, taman în asta ar consta noutatea abordării lui Young, căci romane cu Bruce cinicul tot s-ar fi scris.

Și arcașii deschiseră focul… sau nu

Când traduci un roman a cărui acțiune se petrece între 1285 și 1301 trebuie să fii atent ce termeni folosești. Nu merge să te iei după autor, căci unele cuvinte care la noi au parfum de neologisme existau bine-mersi în limba engleză de secole. Îmi pare rău că nu am notat exemple ca să dau acum câteva. Eu una, în traducere, am preferat să folosesc cuvinte din fondul de bază al limbii române, ca să nu îi fac pe cavalerii regelui Angliei să discute între ei ca doi corporatiști care stau de vorbă la un power point. Nu vă temeți, că nu i-am făcut să vorbească nici în stilul cronicarilor moldoveni.

O altă problemă a fost aceea că, atunci când nu ai arme de foc și ghiulelele sunt de fapt bolovani șlefuiți (sau neșlefuiți), comanda „foc!” e cam aiurea. La fel și expresia „a deschide focul” cu săgeți. (GRR Martin, de exemplu, în ASOIAF, nu spune „fire”, spune „loose”). Și cuvântul explozie ar trebui în general ocolit, cred. Poate că e de preferat a sări în aer. Dacă nu se inventase încă tiparul, nu trebuie să spui că un lucru i s-a întipărit personajului în minte. (Dar poți să folosești expresia „gravat”, cum face, de exemplu, Daniel Abraham – un alt scriitor tradus de mine – în romanul „Calea dragonului”, care o să apară la Gaudeamus săptămâna viitoare.) În fine, am observat că autorii anglo-saxoni nu au asemenea probleme și că scriu „foc” așa, cu nonșalanță, dar eu am refuzat una ca asta.

Cea mai mare bătaie de cap mi-au dat-o însă armele și armurile, pentru că la noi o parte dintre ele n-au mai ajuns și, ca urmare, nu există denumiri neaoșe pentru ele. Ca să nu mai zic că pentru descrierea blazonului lui Bruce senior am căutat poze ca să îmi dau seama ce înseamnă „red cross banded at the top”, ba i-am trimis una și redactorului, ca să știe ce și cum. Citește mai mult…

Amanții cărților

Peter-Ilsted-Woman-Reading-by-Candlelight-1908

Peter Ilsted – Femeie citind la lumina lumânării

Alberto ManguelBiblioteca nopții (2006)

Titlu original: Libray at Night

Editura Nemira (2011)

Traducere: Anca Stoiculescu

E un soi de istorie a bibliotecilor cu începere din antichitate, trecând în revistă și diferitele sisteme de catalogare a cărților, biblioteci personale celebre, biblioteci cu cărți imaginare, ucigași de biblioteci (adică aceia care au ars cărțile), etc, totul în stilul fermecător și dezordonat al lui Manguel. Adversar al catalogării cărților pe colecții sau în ordine alfabetică și partizan al grupării lor după niște afinități pe care numai stăpânul bibliotecii le poate stabili, Manguel ne demonstrează în carte propria lui teză, aceea că o bibliotecă dezvăluie foarte multe despre firea posesorului. Ca urmare, nu avem o istorie cronologică a bibliotecilor, ci sărim în sus și-n jos prin timp, într-un soi de puzzle fermecător presărat cu digresiuni de tot soiul.

Mie astea mi-au plăcut cel mai mult. Mai ales acelea care arată până unde sunt dispuși oamenii să meargă de dragul cărților.

În anii 90, conducerea Bibliotecii Publice din San Francisco a decis să trimită la gropile de gunoi câteva sute de cărți, pentru că nu mai aveau unde să le țină. S-a decis să fie eliminate acelea care nu mai fuseseră solicitate de cititori de multă vreme. „(…) pentru a salva cât mai multe cărți cu putință, bibliotecarii curajoși se strecurau noaptea în incinta bibliotecii și însemnau volumele aflate în pericol cu date de retragere false”, ne povestește Manguel.

În 1702, islandezii sărăciți și înfometați dau buzna în bibliotecile țării și își fac haine din pergamente, inclusiv din cele două exemplare din Edda vechi de 600 de ani. Un cărturar danez – Islanda era sub stăpânire daneză pe-atunci, pare-se – s-a repezit întru salvarea operei și „i-au trebuit zece ani ca să-i dezbrace pe hoți și să reasambleze colecția”.

Un copil pasionat de cărți își vinde, la numai treisprezece ani, dreptul de primogenitură fratelui său mai mic: acesta va conduce afacerea familiei în locul lui și, în schimb, îi va da bani fratelui mai mare să-și cumpere câte cărți vrea. Târgul, făcut în copilărie, a fost respctat la maturitate.

 În 1990, guvernul columbian a înființat biblioteci mobile. Și cum, în unele sate, autobuzele nu ajungeau, au apărut bibliomăgarii, cărând în spinarea loc colecțiile de cărți dintr-o localitate în alta. Singura carte care n-a putut fi recuperată, ne spune Manguel într-un paragraf demn de Garcia Marquez (de altfel și el columbian), a fost Iliada, pe care locuitorii unui sat au refuzat s-o mai restituie. „Ne-au explicat că povestea lui Homer o reflecta întru totul pe a lor: era istoria unei țări sfâșiate de războaie, unde zeii turbați hotărau soarta unor oameni care nu știau niciodată cu exactitate de ce luptau sau când aveau să fie omorâți”, spun bibliotecarii.

Asta-i sfâșietoare. Într-un lagăr pentru copii care a existat o vreme la Birkenau, funcționa, nu se știe cum, o bibliotecă clandestină conținând nouă sau zece cărți. În fiecare seară, cărțile, precum și alte lucruri de valoare – medicamente, ceva mâncare – erau date în grija uneia dintre fetele mai mari. Aceasta trebuia să le ascundă, într-un loc diferit în fiecare noapte. Cărți interzise – sau arse – de naziști se găseau uneori în lagărele de concentrare.

Și ar mai fi multe de spus despre cartea asta: opiniile fermecătoare formulate de autor (că, de exemplu, cărțile se schimbă în funcție de ordinea în care sunt citite), ce s-a întâmplat cu biblioteca lui Hitler, cum un singur fanatic a distrus majoritatea scrierilor aztecilor cuceriți, despre bibliotecile ascunse în grote în China. Dar, până la urmă, cine-i curios să facă bine s-o citească.

CEL MAI FRUMOS CITAT:

De la adăpostul acestor ferestre, pe timpul zilei, pot să urmăresc găinile vecinului meu, care se reped dintr-un colț într-altul al curții, ciugulind de ici și de colo, înnebunite de toate câte li se oferă, ca niște învățați demenți într-o bibliotecă.

sau poate ăsta:

Fiecare cititor este doar un capitol din viața unei cărți.

E ceva borgesian în felul în care scrie Manguel despre cărți. Cred c-o să-i recitesc și cealaltă carte, Istoria lecturii.

Poveștile traducătorului: Străzi întunecate

martin dozoisG.R.R. Martin, Gardner DozoisStrăzi întunecate, vol. 1

Titlu original: Down These Strange Streets

Editura: Nemira, 2015

Gen: fantasy urban

Traducere: Laura Ciobanu (adică eu)

Și iată că debutez ca traducător cu o culegere de povestiri polițiste în care fie victimele, fie infractorii, fie detectivii nu-s chiar sută la sută umani. Sau așa s-ar părea. Antologia are nume cunoscute ale genului, cum ar fi Charlaine Harris, Glen Cook sau Simon R. Green, nume care vor fi o descoperire pentru cititorii din România, cum e cazul cu Lansdale, și nume care-au fost o surpriză și pentru mine, dar despre asta mai jos. Cititorul e invitat la un bal al vampirilor unde cineva și-a pus în minte să strice distracția, face cunoștință cu o tânără vrăjitoare căreia i-a fost furată inima la propriu, află că nu-i bine să asculți orice disc de vinil care-ți cade în mână și multe altele. Pentru ca lucrurile să nu fie complet previzibile, Martin și Dozois nu au apelat numai la scriitori ai genului, ci au mai poftit la petrecere și autori de romane polițiste, care s-au descurcat de minune schimbând registrul și au reușit chiar să aducă o notă originală antologiei.

Asta nu-i prima carte pe care am tradus-o, ci a patra. Este însă prima care apare pe piață. Mi-am propus să povestesc de fiecare dată câte ceva despre bucătăria internă a traducerii unei cărți, dar aici n-am mari chestii de relatat, pentru că a mers ușor și a fost o plăcere.

Partea bună când ai de tradus antologii este că, spre deosebire de romane, dacă descoperi că nu-ți place autorul, știi bine că nu trebuie să-l suporți decât preț de câteva pagini și că pe urmă dai peste altul. Iar din zece autori – cazul de față – este imposibil să nu găsești măcar câțiva pe gustul tău. Mie cel mai mult mi-au plăcut patru musafiri veniți în lumea fantasy-ului urban pe bază de invitație din universul policier-urilor sau, în cazul unuia, din zona romanelor istorice.

În care traducătorul uită că traduce

Steven Saylor, autor al unei serii de romane detectivistice să le zicem, a căror acțiune are loc în Roma Antică, a descris atât de bine Babilonul decăzut că m-a făcut să mă întrerup din lucru și să caut imagini cu Poarta lui Ishtar. Povestirea lui despre crimele comise pe ruinele fostei splendori este una dintre preferatele mele, alături de cea a lui Conn Iggulden. Venit tot din zona romanelor istorice, Iggulden spune însă o poveste de factură diferită: aceea a unui escroc care păcălește văduvele îndurerate spunând că le poate pune în legătură cu soții decedați și din care o femeie va face un om cinstit, dar nu așa cum ne-am aștepta. Căci femeia e o fantomă, iar întâlnirea cu ea îl determină pe impostorul nostru să devină un adevărat vânător de fantome. Joe R Lansdale, la el acasă și când scrie romane polițiste, și când spune povești de groază, le-a combinat aici într-o istorie cu un disc suspect și un cântăreț de blues cam încurcă-lume, în anii 50. Mi-a mai plăcut și Laurie King, cu oamenii ei salamandre într-o poveste dintr-un viitor nu foarte îndepărtat.

Un traducător nu-și permite să fie mofturos, dar, ascultați-mă pe mine, e mult mai plăcut să traduci ceva ce-ți place, pentru că, pe cinstite, te fură textul și la un moment dat nici nu mai simți că traduci și nici nu-ți dai seama cum a trecut timpul. Ai senzația că, de fapt, ai fost acolo și că întâmplările alea nu le-ai tradus, ci le-ai văzut.

În care, dimpotrivă, traducătorul se plictisește

Ca să le zic și pe cele care mi-au displăcut, eu una n-am fost deloc încântată de Carrie Vaughn, deși e autoarea unei serii celebre de romane care are ca eroină o tânără care e vârcolac și gazda unei emisiuni radio cu sfaturi pentru creaturile ca ea. În povestirea pe care am tradus-o însă, Vaughn a reușit să bifeze toate clișeele cu putință și n-am înțeles deloc de ce vampirul nostru se transformă în salvatorul domniței în dificultate. Când e vorba de domnițe în primejdie, eu aprob mai degrabă atitudinea cinic-bănuitoare a detectivului lui Simon R. Green (prezent și el în acest volum).

Un alt text care m-a plictisit – și e tare rău să te plictisești traducând, e mai bine când te enervezi, credeți-mă – este cel al lui S. M. Stirling, probabil pentru că povestirea lui lasă tot soiul de fire dezlegate, bazându-se prea mult pe faptul că oamenii cunosc deja romanele în universul cărora se petrece acțiunea. Or nu a fost cazul cu mine și eu sunt oricum de părere că o povestire trebuie să fie capabilă să se susțină singură, pentru că poate fi poarta prin care un cititor decide sau nu să intre în universul tău. Pe mine, Stirling m-a pierdut de vizitator.

Oricum însă, două din zece nu-i rău deloc.

Și cam atât despre prima mea traducere. Tot ce mai am de zis este că de-abia aștept să îmi apară și celelalte, că s-au adunat câteva.