Posts tagged ‘PULITZER’

Adevăratul conte de Monte-Cristo

Tom ReissContele negru. Povestea adevăratului Monte-Cristo

Titlu original: The Black Count: Glory, Revolution, Betrayal and the Real Cont of Monte-Cristo (2012)

Gen: Biografie

Editură: Litera (2015)

Traducere: Gabriel Stoian

Premii: Pulitzer 2013, la categoria Biografie

Tatăl lui Alexandre Dumas, pictat de Olivier Pichat

Tatăl lui Alexandre Dumas, pictat de Olivier Pichat

Probabil toată lumea știe că Alexandre Dumas, părintele mușchetarilor, a avut o bunică negresă, dar puțini știu ce jigodie a fost bunică-su sau ce viață aventuroasă a avut tatăl său, ajuns, în ciuda sângelui negru, general în armata lui Napoleon.

De fapt citind cartea lui Tom Reiss poți afla o mulțime de lucruri interesante nu numai despre Dumas și familia lui, ci și despre epocă. Istoricul și jurnalistul american a făcut o imensă muncă de documentare*, zugrăvind nu numai portretul unui om extraordinar, ci și tabloul unei perioade schimbătoare din istoria Franței: ultimii ani ai monarhiei absolutiste, revoluția și instalarea lui Napoleon la putere. Unul dintre lucrurile interesante este existența în ultimii ani ai monarhiei a unei pături înstărite de mulatri, fii ai coloniștilor francezi și ai unor sclave de pe plantațiile din, să zicem, San Domingo, care se instalaseră în Franța ca oameni liberi, beneficiind de ambiguitățile legislative (și de pledoariile unor avocați ambițioși și progresiști care credeau sincer că toți oamenii sunt egali). Mulți au intrat în armată și au luptat în timpul Revoluției franceze, ajungând chiar în funcții de comandă, dar a avut el Napoleon grijă ca situația să nu dureze. Nu fiindcă era rasist, ci fiindcă era de un pragmatism frate bun cu lipsa de scrupule.

Dar să revenim la eroul nostru: Alex Dumas, pe numele lui întreg Thomas-Alexandre Dumas, s-a născut în colonia franceză San Domingo, azi Haiti. Tatăl lui era fiu de nobil și, intrat în încurcături cu legea, se refugiase pe plantația de trestie de zahăr a fratelui său mai mic. Toată lumea avea amante negrese, dar comportarea marchizului a fost atât de scandaloasă încât frate-său l-a poftit să plece. Acesta a fugit în compania a șase dintre sclavii fratelui său și-a schimbat numele și s-a dat la fund timp de 30 de ani, trăind de pe urma unei plantații de cafea. A avut patru copii cu diverse sclave și i-a vândut pe toți, mai puțin pe Alex. De fapt și pe el a fost silit să-l vândă când s-a decis să revină în Franța și să-și revendice titlul de marchiz de la Pailetterie, care i se cuvenea ca prim-născut. Nu de alta, dar n-avea bani de drum. A pus însă condiția să îl răscumpere și așa a făcut, de îndată ce a putut.

La început, fiul marchizului nu a dus-o rău. A studiat la o prestigioasă școală, unde s-a antrenat cu cel mai mare spadasin al momentului… un mulatru pe nume St. Georges. A intrat în armată în regimentul de dragoni al reginei. A supraviețuit nebuniei revoluției franceze – pe parcursul căruia și-a cunoscut viitoarea soție – și a reușit să-și continue cariera. Culoarea pielii nu l-a împiedicat să avanseze până la rangul de general (fiind prima persoană de culoare care să ocupe un asemenea rang): era viteaz, se plictisea când nu lua parte la lupte, îi plăcea riscul și avea o forță ieșită din comun. (Mai avea și 1,80 m înălțime într-o epocă în care înălțimea medie a bărbaților era de 1,65 m.)

Napoleon, un dușman periculos

Austriecii, care asaltaseră Franța în perioada tulbure de după Revoluție, au avut de-a face cu Dumas și l-au poreclit „Diavolul Negru”. A cucerit o trecătoare aflată la înălțime în Alpi escaladând practic un perete aproape vertical, considerat de netrecut și, mai târziu, sub comanda lui Napoleon, a apărat de unul singur un pod. Citește mai mult…

De citit

Iată un articol care poate fi o lectură instructivă. Nu va fi o lectură plăcută dar nici nu cred că ăsta ar trebui să fie rolul presei. În schimb el ilustrează:

a. un fenomen înspăimântător şi un avertisment cu privire la efectele stresului, mai ales că pare să fie o direcţie către care, încet, ne îndreptăm şi noi;

b. modul în care se face presă pe bune (faţă de înseilăturile superficiale pe care le citim prin presa noastră), că nu degeaba a luat Pulitzer-ul anul ăsta.

Deşi nu pot să nu remarc că se caută soluţii pornind de la efecte şi nu de la cauze.