Posts tagged ‘SF’

Poveștile traducătorului: Cu trenul printre stele

transgalactica

Philip Reeve Transgalactica

Titlu original: Railhead

Gen: SF, YA

Editura: Booklet (2016)

Traducere: Laura Ciobanu

OK, pentru că una dintre cărțile traduse de mine anul trecut a fost nominalizată de SFWA la premiul Andre Norton pentru cel mai bun roman YA al anului 2016, m-am gândit că ar fi cazul să îmi fac timp să scriu câte ceva despre ea.

Dacă există teleportare, s-a întrebat într-o zi Philip Reeve, de ce să călătorim prin cosmos cu navele spațiale și nu pur și simplu cu trenurile? Și ca răspuns s-a așezat și a scris acest roman. Omenirea, condusă de IA-uri, a colonizat spațiul și călătorește de la o planetă la alta cu trenuri conduse de locomotive inteligente, care cântă, iubesc, au personalități diferite, toane, vanități simpatii… și nume foarte frumoase, cum ar fi Vulpea din gând, Trandafirul din Damasc sau Gentlemenii fac poze polaroid. Unde Poliția Feroviară e o forță de temut. Unde posibilitățile de a hoinări sunt infinite. Dar. Există linii dezafectate, pe planete abandonate și ce oare circulă prin vechile tunele? Zen, un tânăr hoț de 15 ani, are prilejul să afle când primește contractul vieții sale. Nu trebuie decât să fure un obiect de artă din trenul imperial. Numai că misiunea, care oricum nu se anunță simplă, se complică la infinit, iar angajatorul lui, și așa misteriosul Raven, nu e cine pare a fi.

Romanul e un soi de cyberpunk light, cu oameni care își descarcă personalitatea în corpuri de rezervă, roboți umanoizi care devin pictori de trenuri, Marea de Date (echivalentul galactic al www-ului), bioclădiri, îngeri ai stației, care apar ori de câte ori trenul iese dintr-un portal. Există și o specie de insecte inteligente, gândacii călugări, care sunt însă inteligenți numai sub formă de colonie și care alcătuiesc împreună siluete umanoide stângace, învăluite în robe informe.

Pictura de dincolo de ramă

Autorul nu face economie la imaginație, născocind pentru fiecare planetă pe care ajungem, fie și în treacăt, o istorie, un specific, un peisaj, dând senzația că universul acela există. Documentându-mă despre carte am găsit pe blogul lui materiale detaliate care arată că a gândit lumea romanului dincolo de acțiunea propriu-zisă din carte. De altfel și glosarul de la finalul acesteia vorbește despre epoci imperiale și războaie care au avut loc cu secole în urmă și care în Transgalactica abia sunt pomenite în treacăt în câte-o propoziție.

În ciuda faptului că aventura începe de la prima pagină și nu se mai oprește până la sfârșit, cartea are un soi de frumusețe melancolică (după părerea mea principala ei calitate, dincolo de toate) mai ales atunci când descrie planete abandonate și trenuri părăsite sau tragedia gândacilor-călugări căutând niște ipotetice Linii ale insectelor, care să aibă trenurile lor și să-i poarte spre niște destinații pe care nu le cunosc, dar după care tânjesc.

What’s in a name?

Ca o notă amuzantă, trenurile inteligente și temperamentale din roman au nume de cântece sau poezii. Ăsta e unul dintre locurile unde eu și editura nu am dansat pe același picior, pentru că eu le-am tradus, că mi s-au părut frumoase, iar editura le-a pus la loc, invocând principiul conform căruia numele melodiilor nu se traduc. Nu știu cine are dreptate, dar zău că era mai frumos cum făcusem eu, mai ales că nu era vorba totuși de melodii, ci de trenuri. Iar melodiile în cauză, deși există, nu-s celebre (nu există niciun tren intitulat Like a virgin sau Purple Rain.)

Deși admit că ăsta e un teren nesigur și subiectiv, mai ales că există o altă situație în care eu însămi am luat decizia să nu traduc niște nume în română. Dar despre asta când o să vă povestesc despre Steelheart al lui Brandon Sanderson.

Teaser: Planeta Gunoaielor

stiinta-tehnica-61-smallIată un fragment din cea mai recentă povestire pe care am scris-o, „Planeta gunoaielor”, publicată în numărul din noiembrie al revistei Știință&Tehnică. Primul meu text SF, unul despre oameni care trăiesc, la propriu, în groapa de gunoi a Universului.

În general postările despre mine ca scriitor o să fie găzduite pe celălalt blog, dreamingjewel.wordpress.com, dar până se obișnuiește lumea să se ducă dincolo o să postez anunțuri și aici. Îmi cer scuze celor care urmăresc ambele bloguri și se simt asaltați din toate părțile de mine și de povestirea mea.

Planeta gunoaielor

Laura Sorin

Mă feresc și lanțul ranforsat îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc stânga – cu tot cu boxul electronic – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt Surtuc Galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.

De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.

Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.

Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt pe un teren în mișcare. Aterizez prea departe de buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.

Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.

Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.

Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.

Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei.

– Bună seara, domnule, mă salută robotul. Îmi puteți spune unde mă aflu?

– E dimineață, de fapt, și ești pe Galaction, spun eu.

Robotul, fiind robot, nu se arată șocat. Se întoarce și dă să plece.

– Stai așa! zic eu. Robot, identifică-te!

– Sunt SMRT-376, robot de companie de clasa A. Am funcții pentru lectură, muzică, conversație, cosplay, sex real și virtual.

Cu pulsul iuțit, mă uit în jur. Nu-i văd pe ceilalți Îndrăzneți, ceea ce înseamnă că nici ei nu mă văd pe mine. E bine. Robotul ăsta ar putea fi șansa mea.

– Vino!

Acționez comanda gliderului și în ceață, undeva spre dreapta, se ivește o luminiță roșie. Mă împleticesc până acolo pe terenul neregulat, cu robotul după mine. Gliderul e un model de acum cinci ani și după zece minute de zbor se cam lasă spre dreapta, dar cu vopseaua gri pe care i-am dat-o de curând zău că n-arată rău. Îl încalec, îl ridic la înălțimea regulamentară de o jumătate de metru, apoi activez harta și-l las să-și găsească singur drumul. În dreapta mea scânteiază stins în ceață focurile forjelor și atelierelor familiale de reciclare cărora ThelonCorp le îngăduie să contribuie la procesul de reciclare pe câțiva bănuți.

– Ce defect ai? întreb robotul.

– Niciunul, domnule, îmi răspunde el politicos. Niciunul despre care să știu.

– Las’ c-aflăm noi imediat, zic.

Simt Zebulonul înainte să-i văd forma mătăhăloasă prin perdeaua de smog. Mi-l anunță mirosul acru al incineratorului care convertește deșeurile în energie, asigurându-ne 12 ore de curent pe zi și o baie caldă pe săptămână. Mai mare decât un complex de locuințe și mai mic decât un oraș, e adăpostul nostru, al deșeurilor umane. Mai multe containere imense, destinate comerțului extraplanetar, sudate la un loc, în linii drepte, alcătuiesc străzile. În pereții acestora se deschid containere mai mici, cu o latură decupată, care formează străduțe sau adăposturi colective și individuale, baruri, ateliere. Filtre de aer recondiționate fac atmosfera dinăuntru ceva mai respirabilă decât cea de afară.

În fața intrării zumzăie glidere și respirociclete. Îl parchez pe al meu și îi zic robotului:

– Prefă-te defect! Citește mai mult…

Miloș Dumbraci, un debut promițător

hotul-de-moarteAm ajuns pe fugă la Romconul de anul ăsta, ca să spun câteva cuvinte la lansarea volumului de povestiri Hoțul de moarte al lui Miloș Dumbraci pe care eu una îl consider debutul anului. În loc să fac o cronică a cărții, o să redau mai jos ce-am spus despre ea acolo, dar cu mai puțin de ăăă și cu ceva mai multă coerență.

Hoțul de moarte este volumul de debut al unui autor promițător, poate cel mai promițător dintre debuturile ultimilor ani. Un scriitor dotat cu o imaginație fără frontiere și care refuză să se cantoneze într-un gen anume. Aici găsiți de toate: cyberpunk, dark (very dark) fantasy, inteligențe artificiale, realități virtuale, povestiri de război, prim contact.

Remarcabilă mi se pare capacitatea lui Miloș Dumbraci de a crea lumi credibile și foarte amănunțite în oricare dintre genurile sau subgenurile în care scrie, o aplecare asupra detaliilor care dă substanță universurilor create. Și întrucât ori de câte ori creezi un univers nou ca scriitor lași în el o parte din tine sau mori puțin, ca să folosim o vorbă mare, mulți evită să se scufunde atât de adânc atunci când scriu o simplă povestire. Or tocmai asta face diferența dintre un scriitor ok și unul bun.

Faceți o călătorie într-o URSS în care creștinismul s-a combinat cu comunismul (și unde în loc de KGB-iști avem inchizitori). Sau luați parte la bătăliile kanjerilor, trupe de elită de ucigași de zei. Sau participați la o misiune de explorare a Cosmosului de către musulmani, cu niște consecințe pe care nu aveți cum să vi le imaginați deși așa credeți. Fiecare dintre aceste lumi are culoare, detaliu, concretețe, societățile gândite au niște reguli ale lor după care funcționează. O simți, chiar dacă îți petreci în ea numai o povestire (deși multe dintre ele sunt interconectate).

Mie mi se pare remarcabilă și îndrăzneala alegerii acestor teme. Pentru că la o primă vedere ai zice că nu e cool să scrii despre URSS sau că e mai bine să eviți tema Califatului cosmic. Dar nu există practic teme ne-cool sau tabu, ci numai scriitori mai mult sau mai puțin pricepuți. Ce fac cei pricepuți puteți vedea în volumul de față.

Imprevizibilul este la el acasă. Nu numai că personajele nu sunt ceea ce ai crede și că uneori camuflajul, masca, se dovedesc a fi adevăratul chip. Povestirile însele nu sunt ceea ce ar părea: începi să citești un soi de istorie alternativă pământeană și te trezești că de fapt este un text despre primul contact cu altă civilizație. O povestire de război virează natural în fantastic. Lucrurile nu evoluează cum te-ai aștepta, dar în același timp surprizele astea nu au nimic forțat, premeditarea însăși poartă masca spontaneității.

Nu în ultimul rând, Miloș Dumbraci este un scriitor care, în lumea autohtonă a SF-ului, unde suntem mai mult sau mai puțin scriitori de ocazie, se ia în serios ca autor și ca urmare scrie constant. Ceea ce eu îi doresc și pe mai departe.

Ce aș adăuga în plus este că preferatele mele sunt „Pieile de Fier” (un fantasy cu ucigași de zei), „Șamanul și kurganul”, „Triții de pe Jawdah” (Califatul cosmic să trăiască!) și „Jack și moartea ankylozaurului”.

Dacă vreți să vă faceți idee cum sună povestirile autorului, fragmente din ele (suficient cât să vă ațâțe curiozitatea) găsiți pe blogul acestuia.

Dacă vreți să citiți o povestire întreagă, și nu doar fragmente, eu vă recomand Lamă albă, tăiș negru, care nu se regăsește în volum, deși după părerea mea ar fi meritat.