Posts tagged ‘traducere’

(Ne)mulțumiri

Dacă e ceva ce urăsc să traduc, dar urăsc de-a binelea, din toți rinichii mei, din ficat, cu o ură de-aia grea și adevărată, cum ura Sauron lumina, apăi alea sunt mulțumirile de la finalul cărților. Mai ales că de un timp au devenit tot mai lungi și mai scremute.
În primul rând, mă enervează de mor cum se căciulesc scriitorii pe lângă tot personalul de la editură, până la femeia de serviciu, cu o grijă ipocrită de a nu uita pe cineva. Am uneori impresia că autorii cer schema de personal de la editură și pe urmă se apucă să scrie mulțumirile. Pricep să le mulțumești editorului, redactorului, corectorului și ăluia de ți-a făcut coperta, dar cred că e cazul să ai puțină demnitate și să te oprești aici, că până la urmă cartea aia e opera ta, totuși, oi fi având și tu un merit că a apărut, că n-ați scris-o la comun. În plus, cinica din mine îmi suflă că asta-i treaba editurii, să scoată cărți, n-a făcut-o ca pe o favoare pentru tine și, dacă romanul se va vinde, tot ea, editura, va scoate mai mulți bani decât o să capeți tu.
Mai grave însă sunt toate glumițele scrâșnite ca un cui pe tablă și metaforele neinspirate ca sarea-n cafea ale unui autor care încearcă să spună ceva despre fiecare și e evident că n-are ce. Curg epitetele de genul „fidel”, „salvator”, „mai mare decât viața”, „m-a suportat pe perioada”, „supererou în viața reală” „agent literar și prieten credincios” (e fabulos cât de des merg astea mână-n mână, dacă e să te iei după mulțumirile de la final!), „a făcut cartea mai bună”, încât rămâi cu impresia că lucrarea pe care tocmai ai citit-o sau tradus-o a fost un soi de apocalipsă care era să se petreacă dacă nu sărea această armie de avengerși în ajutor!
Nu în ultimul rând, mă scoate din sărite că la final (familia vine întotdeauna ultima, asta e ordinea naturală a recunoștinței: întâi editura, apoi agentul, apoi editorii din străinătate, apoi cei de la vânzări, prietenii care au citit primele versiuni ale cărții și abia după aia familia, soția întotdeauna după părinți) unii le mulțumesc copiilor lor abia născuți sau… animalelor de companie, ceea ce aruncă în derizoriu recunoștința exprimată pe cele trei pagini de mai înainte.
Cred că singurele mulțumiri pe care le-am tradus cu plăcere au fost cele exprimate de Guy Gavriel Kay la finalul romanului fantasy „Pământul iubit de zei”. Unde omul le mulțumea istoricilor din lucrările cărora se documentase despre China și, mai ales, celor care îi răspunseseră la e-mailuri, dându-i lămuririle suplimentare solicitate.
În fine, n-am o concluzie – și oricum n-ar băga-o nimeni în seamă – dar am scris și eu ca să mă răsuflu după șapte ani de tradus mulțumiri în genul celor de mai sus. Uff!

Poveștile traducătorului: Fata care l-a iubit pe Peter Pan

tiget lilyJodi Lynn AndersonTiger Lily

Editura Booklet (2016)

Gen: Fantasy, YA

Traducere: Laura Ciobanu ( 🙂 )

Asta e cea de-a doua traducere care îmi apare, deși e a patra carte la care am lucrat. Este de asemenea prima (dar nu și ultima) colaborare cu editura Booklet, de care sunt cum nu se poate mai mulțumită. Povestea în sine este cea a primei iubiri a lui Peter Pan, Tiger Lily, o fată curajoasă, inimoasă, dar nu tocmai feminină, care are dificultăți în a-și găsi locul pe Insula Neverland. Un timp s-ar zice că locul ei este alături de misterioșii Băieți Pierduți, de care întreaga insulă se teme, inclusiv pirații. Apoi apare Wendy Darling. Ce se întâmplă mai departe… cine va citi va afla. Vă mai spun doar că vocea care ne împărtășește povestea celor doi este cea a micuței zâne Tinkerbell și că numai noi o auzim fiindcă zânele nu vorbesc.

Autoarea folosește toate elementele lui Barrie – pirații, ceasul din burta crocodilului, sirenele (probabil cele mai periculoase creaturi de pe insulă), zânele, triburile – dar le asamblează în mod diferit. Rezultatul – pe alocuri sumbru și pe alocuri de o adorabilă candoare – este un fantasy plin de poezie și aventură care reușește să nu fie siropos chiar dacă spune o poveste despre iubiri adolescentine și despre încercarea de a afla cine ești și care îți e locul în lume, dacă e cazul să te lași prins într-unul dintre tiparele ei sau să faci cum te taie capul.

Am tradus-o astă vară și nici că se putea anotimp mai potrivit pentru asta. Dacă la alte traduceri am avut tot felul de dificultăți legate de diverși termeni de specialitate, aici singura problemă a fost perfecționismul meu care m-a făcut s-o perii, s-o răsperii și s-o pigulesc cum face pisica mamă cu puii.

Poveștile traducătorului: Străzi întunecate

martin dozoisG.R.R. Martin, Gardner DozoisStrăzi întunecate, vol. 1

Titlu original: Down These Strange Streets

Editura: Nemira, 2015

Gen: fantasy urban

Traducere: Laura Ciobanu (adică eu)

Și iată că debutez ca traducător cu o culegere de povestiri polițiste în care fie victimele, fie infractorii, fie detectivii nu-s chiar sută la sută umani. Sau așa s-ar părea. Antologia are nume cunoscute ale genului, cum ar fi Charlaine Harris, Glen Cook sau Simon R. Green, nume care vor fi o descoperire pentru cititorii din România, cum e cazul cu Lansdale, și nume care-au fost o surpriză și pentru mine, dar despre asta mai jos. Cititorul e invitat la un bal al vampirilor unde cineva și-a pus în minte să strice distracția, face cunoștință cu o tânără vrăjitoare căreia i-a fost furată inima la propriu, află că nu-i bine să asculți orice disc de vinil care-ți cade în mână și multe altele. Pentru ca lucrurile să nu fie complet previzibile, Martin și Dozois nu au apelat numai la scriitori ai genului, ci au mai poftit la petrecere și autori de romane polițiste, care s-au descurcat de minune schimbând registrul și au reușit chiar să aducă o notă originală antologiei.

Asta nu-i prima carte pe care am tradus-o, ci a patra. Este însă prima care apare pe piață. Mi-am propus să povestesc de fiecare dată câte ceva despre bucătăria internă a traducerii unei cărți, dar aici n-am mari chestii de relatat, pentru că a mers ușor și a fost o plăcere.

Partea bună când ai de tradus antologii este că, spre deosebire de romane, dacă descoperi că nu-ți place autorul, știi bine că nu trebuie să-l suporți decât preț de câteva pagini și că pe urmă dai peste altul. Iar din zece autori – cazul de față – este imposibil să nu găsești măcar câțiva pe gustul tău. Mie cel mai mult mi-au plăcut patru musafiri veniți în lumea fantasy-ului urban pe bază de invitație din universul policier-urilor sau, în cazul unuia, din zona romanelor istorice.

În care traducătorul uită că traduce

Steven Saylor, autor al unei serii de romane detectivistice să le zicem, a căror acțiune are loc în Roma Antică, a descris atât de bine Babilonul decăzut că m-a făcut să mă întrerup din lucru și să caut imagini cu Poarta lui Ishtar. Povestirea lui despre crimele comise pe ruinele fostei splendori este una dintre preferatele mele, alături de cea a lui Conn Iggulden. Venit tot din zona romanelor istorice, Iggulden spune însă o poveste de factură diferită: aceea a unui escroc care păcălește văduvele îndurerate spunând că le poate pune în legătură cu soții decedați și din care o femeie va face un om cinstit, dar nu așa cum ne-am aștepta. Căci femeia e o fantomă, iar întâlnirea cu ea îl determină pe impostorul nostru să devină un adevărat vânător de fantome. Joe R Lansdale, la el acasă și când scrie romane polițiste, și când spune povești de groază, le-a combinat aici într-o istorie cu un disc suspect și un cântăreț de blues cam încurcă-lume, în anii 50. Mi-a mai plăcut și Laurie King, cu oamenii ei salamandre într-o poveste dintr-un viitor nu foarte îndepărtat.

Un traducător nu-și permite să fie mofturos, dar, ascultați-mă pe mine, e mult mai plăcut să traduci ceva ce-ți place, pentru că, pe cinstite, te fură textul și la un moment dat nici nu mai simți că traduci și nici nu-ți dai seama cum a trecut timpul. Ai senzația că, de fapt, ai fost acolo și că întâmplările alea nu le-ai tradus, ci le-ai văzut.

În care, dimpotrivă, traducătorul se plictisește

Ca să le zic și pe cele care mi-au displăcut, eu una n-am fost deloc încântată de Carrie Vaughn, deși e autoarea unei serii celebre de romane care are ca eroină o tânără care e vârcolac și gazda unei emisiuni radio cu sfaturi pentru creaturile ca ea. În povestirea pe care am tradus-o însă, Vaughn a reușit să bifeze toate clișeele cu putință și n-am înțeles deloc de ce vampirul nostru se transformă în salvatorul domniței în dificultate. Când e vorba de domnițe în primejdie, eu aprob mai degrabă atitudinea cinic-bănuitoare a detectivului lui Simon R. Green (prezent și el în acest volum).

Un alt text care m-a plictisit – și e tare rău să te plictisești traducând, e mai bine când te enervezi, credeți-mă – este cel al lui S. M. Stirling, probabil pentru că povestirea lui lasă tot soiul de fire dezlegate, bazându-se prea mult pe faptul că oamenii cunosc deja romanele în universul cărora se petrece acțiunea. Or nu a fost cazul cu mine și eu sunt oricum de părere că o povestire trebuie să fie capabilă să se susțină singură, pentru că poate fi poarta prin care un cititor decide sau nu să intre în universul tău. Pe mine, Stirling m-a pierdut de vizitator.

Oricum însă, două din zece nu-i rău deloc.

Și cam atât despre prima mea traducere. Tot ce mai am de zis este că de-abia aștept să îmi apară și celelalte, că s-au adunat câteva.