Iain M. Banks – Spectrul lui Phlebas (1987)
Titlu original: Consider Phlebas
Seria: Cultura
Gen: SF
Editura Nemira
Traducere: Roxana Brînceanu
Fiind într-o dispoziție generoasă zilele-astea, am zis să-i mai dau seriei Cultura o șansă. Am citit Spectrul lui Phlebas la momentul publicării ei în română și m-a plictisit atât de cumplit, că n-am continuat. Dar timpul trece, oamenii se mai schimbă, preferințele de lectură se mai modifică și ele, așa că mi-am zis: cine știe?
Ei bine, v-ați dat seama deja din titlu dacă mi-am schimbat sau nu părerea, dar să vedem mai întâi ce-i Cultura asta.
IA-urile fac ordine în galaxie
Cultura este o civilizație galactică alcătuită din oameni, extratereștri umanoizi și IA-uri cu diverse grade de inteligență, care au dreapturi egale cu hominizii. Sărăcia fiind eradicată și IA-urile fiind capabile să execute majoritatea treburilor, oamenii – a căror longevitate s-a prelungit la câteva sute de ani – duc o viață hedonistă. Își pot schimba sexul înainte și-napoi după plac, își pot scurtcircuita durerea, își pot controla proprile glande revărsându-și în organism divese combinații de droguri care să le genereze anumite stări (pe care să le asorteze cu ceea ce beau la un momenr dat, cu o priveliște, cu un joc de cărți etc). IA-urile însele sunt ocupate: dau teze de doctorat, studiază păsările exotice, pilotează nave etc. Proprietatea așa cum o știm noi nu există, căci orice își poate dori un om îi stă la dispoziție, oriunde în spațiul Culturii. Cadrul în care se desfășoară acțiunea ridică o serie de întrebări și Banks nu e partizanul total al acestei lumi pe care a creat-o, sugerând că are varii defecte.
Obsedată însă de propia ei (in)utilitate, Cultura nu se poate abține să nu intervină în evoluțiile altor civilizații pe care le întâlnește, mai ales acelea care își tratează rău cetățenii. Intervențiile sunt discrete, dar cu consecințe de proporții. Pentru asta există Contactul, instituția care gestionează relațiile cu alte culturi, și Circumstanțele Speciale, agenții secreți ai Contactului. Când e vorba de intervenții vizibile și la scară mare, adică războaie, cetățenii Culturii decid cu toții prin vot.
La începutul primului roman al seriei, Spectrul lui Phlebas, idiranii poartă un război religios ca să impună ordinea lor în galaxie – par un fel de vikingi mai cretini – și tocmai s-au ciocnit cu Cultura. Există oameni care luptă de partea idiranilor, pentru că, fanatici cum or fi ei și puși pe cuceriri, sunt mai ușor de înțeles decât mult prea calculata Cultură și capabili, pe termen lung, de o evoluție care să-i ducă în altă direcție decât Cultura cea uniformizantă. Unul dintre aceștia este eroul nostru, Bora Horza Globuchul (ce nume tâmpit!) care dezaprobă politica de intervenționism discret și de uniformizare practicată de Cultură. Horza face parte dintr-o specie rară de hominizi, Schimbătorii, care pot să copieze orice persoană. Este așadar candidatul ideal pentru a le aduce idiranilor o Minte a Culturii (o superinteligență) refugiată pe o planetă pe care accesul este sever restricționat. Desigur, Cultura nu stă cu mâinile încrucișate, ci trimite o agentă pe nume Perosteck Balveda să recupereze Mintea.
Uau, nu?
Ăăă, nu. Din păcate, nu. În primul rând, Banks nu e capabil, după părerea mea, să facă personaje. Sigur că Horza este prototipul antieroului, dar, spre deosebire de alții, el nu are nicio trăsătură care să mi-l facă simpatic. E lipsit de scrupule, gata să pericliteze oricâte vieți pentru scopurile lui personale. Nici idila pe care i-o pune în brațe autorul, nici visul lui de a reveni la o iubită din trecut nu-l umanizează. Ceilalți membri ai echipajului care îl însoțește vrând-nevrând sunt prea mulți, reduși la o singură trăsătură și neinteresanți – nu-ți pasă dacă mor sau trăiesc.
Cea mai proastă dintre fetele Bond
La rândul ei, deși prezentată ca având o pregătire redutabilă și un palmares impresionant, Balveda e cea mai ineptă agentă secretă pe care am pomenit-o, mai inutilă până și decât fetele Bond. La un moment dat, pe la jumătatea romanului, încearcă să se infiltreze în echipajul lui Horza, este prinsă și pe urmă tot restul cărții este plimbată după ei ca prizonieră. Cel mai simpatic personaj e robotul, Unaha-Closp (care ar obiecta vehement dacă ar vedea că i-am zis „robot”), și, întrucât am trecut la următorul roman, Jucătorul total, vă mărturisesc că și acolo tot o dronă e preferata mea.
Mai e și Fa Ngeestra, o fătucă genială, un strateg mai tare decât computerele, care nu visează decât să urce pe munți de una singură și să-și rupă picioarele, ceea ce ar trebui să fie un simbol, dar mie mi se pare o dovadă de prostie. Ea ar trebui să gândească o mare strategie împotriva Schimbătorului, dar zău dac-am priceput care-i aia și dac-a funcționat, atât de plictisită eram deja.
Dincolo de personaje, și acțiunea lasă de dorit. Este extrem de convențională, în ciuda cadrului în care se desfășoară. Tot ce este este în exces. Episodul cu canibalul Fwi-Song și cultul lui de flămânzi este:
A) inutil, căci nu face parte din povestea propriu-zisă și dacă îl elimini acțiunea poate continua nestingherit și
B) lungit inutil. Știi că în acel punct din roman eroul nu are cum să moară – ce altceva s-ar mai întâmpla în restul cărții? – și puțina tensiune care ar putea fi creată este spulberată de pălăvrăgeala inutilă a canibalului. De fapt, creatura e atât de ridicolă, încât scena de canibalism în care un dizident este mâncat de viu nici nu te mai îngrozește, nu e decât plicticoasă.
Partida de Damage (un joc de cărți, dar nu numai, jucat in extremis – pe habitate care urmează să fie distruse, înainte de izbucnirea unor războaie sau a unor calamități naturale, pentru un plus de suspans) este descrisă prea mult fără să se întâmple nimic semnificativ, cu excepția faptului că maestrul spion al nostru e urmărit de o polițistă care-i cere permisul – n-avea – și se refugiază la toaletă. Chiar și în 1987, când a fost scrisă cartea asta, cred că scena cu intratul ilegal într-un club și fuga de boduguarzi/polițiști se filmase de vreo câteva zeci de ori. Nu mai insist asupra meganavei pe care vrea să o jefuiască echipajul tocmai când ea are soarta Titanicului!!!!! Zău, e viitorul aici, chiar nu putem gândi ceva mai original? Iar finalul, când trei planuri tot alternează urmând să se ciocnească, e fragmentat prea des, prea mult, prea repede. E ca și cum, în loc să spui că X a scos batista și s-a șters la nas, ai opri acțiunea o dată când duce mâna la buzunar, a doua oară când scoate pumnul în care e încleștată triumfal batista, apoi mâna se ridică spre nas… etc.
Pe scurt, concepte mișto, o utopie (Cultura) care-ți creează un sentiment de oarecare neliniște – eu, de exemplu, n-aș vrea să trăiesc acolo, deși nu știu să spun de ce – și care sigur ne va face să ne mai punem și alte întrebări pe parcursul seriei, dar un prim roman dezamăgitor. Următorul promite să fie altfel, deși nu simt că ar fi dintr-acelea pe care le voi reciti cândva.