Când zorzoanele sufocă povestea

Am început asta ca un comentariu la recenzia făcută de fansf romanului „Anotimpul pumnalelor” de Șerban Andrei Mazilu, dar se lungea prea tare, așa că am decis s-o transform în postare pe blog. Pentru că, am mai zis, nu cred că e bine să lăudăm excesiv nișe cărți numai ca să-i încurajăm pe autorii români. Autorii români să facă bine să scrie. Bine. Și, ca să fie clar, singurul motiv pentru care continui lectura e pentru că-i vorba de un autor român și sper ca până la final ceva-ceva să mai reabiliteze romanul.

Mie, până acum, „Anotimpul pumnalelor” mi se pare imposibil de citit din cauza stilului ornamentat și pretențios în care e scrisă. Orice cuvânt dintr-o frază care poate avea un adjectiv are cel puțin unul. Multe dintre ele sunt căznite. Are niște virgule absolut tulburătoare între subiect și predicat și altele și mai tulburătoare înainte de „și” (acolo unde nu e cazul, ca să fie clar). Personajele nu vorbesc normal; ele zâmbesc „frugal”, șoptesc, șuieră printre dinți, exclamă teatral, țipă ascuțit, mormăie dezamăgite, urlă disperate (poți urla și calm, oare?) scrâșnesc din dinți – și asta la fiecare replică. Eu n-am dat încă peste cineva care să vorbească normal, și-s la pagina 83. A, perla perlelor este următoarea: „șopti el ușor răgușit tabacic”.

Dialogurile sunt o suferință continuă, fiind total lipsite de naturalețe.

Până acum nu e clar care e intriga, nici măcar în linii mari. Personajele nu sunt consecvente cu ele însele. (Ditamai asasinul profesionist se duce să doarmă în mansarda clientei sale – la invitația acesteia!!! – și e prins de gărzile pe care aceea le chemase pretinzând că au călcat-o hoții; pueril. Asta pentru că el, asasinul, uitase că se trecuse la ora de vară!!!!!!!!!). Caracterizarea personajelor e grosolană, autorul vrea să fie sigur că ne e clar de la început cine e rău, că poate noi singuri nu ne putem prinde. Ba mai mult, ne-o și repetă, că poate am uitat de la o pagină la alta că episcopul e „un sadic dement” și „un smintit în robă”, iar contesa e ambițioasă, lucruri pe care nu le zice un alt personaj despre el, ci vocea auctorială.

Uite câteva fraze, la întâmplare:

– Dar nimic din tot ce i se întâmplase vreodată nu era și nu mai putea fi considerat obișnuit, creierul cedând finalmente insistenței cu care distopicul acum îi călca în picioare rămășița de echilibru mintal. (Distopicul acum! Distopicul acum! Pe bune, distopicul acum!!!!)

– Contele Mequette, un personaj relativ necunoscut prin faptul că nu-i atrăsese niciodată atenția în mod deosebit, încetase din viață.

– Fumul prafului de pușcă ars levită leneș disipându-se bezmetic (?!)

– Chiar și așa, cu toate talentele lui, cu aspectul ce-o atrăgea prin aerul unui bărbat de duzină, X rămânea încă un posibil-viitor cadavru.

Cu figura pulverizată de șoc, tânăra servitoare ridică privirea către stăpâna sa. (Nu, nu avusese loc nicio explozie care s-o desfigureze, fata era șocată de ceea ce văzuse).

– Stafia stacojie despica și își împlânta arma în trupurile lor cu patos, împroșcând întreg tabloul cu pete purpurii.

– (…) se desprinsese de brațul lui și episcopul aproape că răsuflă ușurat, dar parcă dinadins savuroasa blondă țopăi înaintea lui și se așeză picior peste picior pe marginea fântânii. (Notă către autor: femeile fatale nu țopăie, în general).

– (…) adăugă plimbând tăișul peste partea dezgolită a pieptului ei bombat, apoi o retrase brusc, făcând aerul să vibreze ascuțit.

– Aproape panicată, cu o mină electrică, încercă zadar să identifice măcar unul dintre inchizitorii care fuseseră instruiți s-o păzească; îl spurcă în gând pe spion, mai mult înjurându-se și pe sine pentru neatenție, dar mimă totuși o grimasă benevolă.

În fine, poate pe undeva pe aici, pe sub replicile teribiliste (am exemple și de-astea, dar nu le mai dau aici) și pe sub frazele astea căznite o fi un univers. O fi o poveste. Dar, ori de câte ori îmi iau avânt cu lectura, mă poticnesc într-o frază ca alea de mai sus. O să o termin, am zis, dar din ce-am văzut până acum sper sincer ca fantasy-ul românesc să aibă mai mult de-atât de oferit, dacă nu acum, atunci pe viitor.

Eu sunt o ființă sensibilă în general. Mă simt eu prost când spun ceva neplăcut despre munca altcuiva și știu din proprie experiență ce înseamnă să citești critici la adresa unei scrieri în care ai pus suflet. Aș fi vrut să scriu chestii de laudă despre cartea asta, zău că ne-ar trebui un roman fantasy mișto autohton. Dar, așa cum e scris, nu-i ăsta. Și zău că autorilor români trebuie să le mai spună cineva și pe unde greșesc, pentru că noi avem în general patru atitudini față de ai noștri:

– laude disporporționate, zise nu din tot sufetul, ci pentru încurajare

– refuzul de a-i citi din pornire, pentru că știm noi că românii nu scriu bine; asezonat, adesea, cu o remarcă batjocoritoare despre textul pe care știutorul respectiv nu l-a citit (dar știe el că nu-i bun).

– critici bazate în mai mare măsură pe antipatii personale sau pe apartenența la diverse grupuri și gășculițe

– o tăcere care înseamnă o opinie negativă, ascunsă însă ca să nu se supere nimeni în această mică lume în care toți se știu unii pe alții, „că nu se știe când ai nevoie”.

Nici nu știu care dintre astea face mai mult rău.

Teaser: Odihna cea lungă

Pentru cine-i curios, iată un fragment din povestirea mea, Odihna cea lungă, publicată în Galileo 6. G61

(…)

Nu le furase nimeni. Acolo erau: piatra, mașinuța căreia roata îi căzuse din nou, bila și ascuțitoarea ei. O luă în mână și începu, mecanic, să-i potrivească ochii de mărgele la locul lor, prin mișcări ale mâinii. Ghemuită pe vine, pierdută în gânduri, nu observă umbra decât când aceasta căzu asupra ei, iar atunci era prea târziu.

Era mai neagră decât umbrele obișnuite, ca și cum ar fi fost făcută dintr-un material mai dens. Era uriașă. Iar când Mery ridică ochii văzu că nu aparținea nimănui. Se uită din nou în jos, în speranța că umbra o să dispară și constată, îngrozită, că propria ei umbră, mică și palidă prin comparație, se strângea în sine, adunându-se în jurul picioarelor ei și, în final, dispărând, de parcă s-ar fi ascuns în striurile de pe tălpile adidașilor.

Cealaltă umbră se scurse în jurul ei ca o băltoacă de întuneric lichid și se recompuse într-o formă vag umană, pornind oblic de la tălpile fetei. Mery simți o răcoare stranie scurgându-i-se prin oase.

Umbra se îndreptă și Mery se ridică în picioare. Să fi fost oameni prin preajmă, puțini ar fi observat că umbra copilului era mai mare decât ar fi fost firesc și mult mai întunecată. Dar oricum nu era nimeni primprejur. Umbra făcu un pas și piciorul stâng al fetei se mișcă odată cu ea. Făcu încă un pas și încă unul. Mery vru să strige după ajutor, dar lumea era ciudat de întunecată și de depărtată, ca și cum s-ar fi uitat prin niște ochelari de soare la un ecran de cinema. Cu mișcări înțepenite, intră în tunel.

Când se făcu noapte și Mery nu apăru, adulții chemară poliția. Se vorbea de pedofili, de accidente, dar ele știau că nu despre asta-i vorba. Niciuna dintre fete nu se gândi însă se le spună părinților adevărul; știau prea bine că n-ar fi fost crezute.

(…)

Lumea era plină de pericole. Copiii ştiau, chiar dacă părinţii lor uitaseră. Adulţii îi sfătuiau să se ferească de maşini şi de necunoscuţii care voiau să stea de vorbă şi habar nu aveau de adevăratele ameninţări printre care copiii se strecurau toată ziua. O tufă de trandafiri nevinovată era de fapt o fiară care îi putea înhăţa de picior şi de care nu se puteau elibera decât cu efortul colectiv al tuturor prietenilor. Aleile familiare de pe lângă blocuri şerpuiau şi, dintr-odată, la capătul lor se aflau locuri necunoscute. Odată Denisa fusese cât pe ce să se înece în prăpastia de ape deschisă în faţa blocului. Adulţii încărcaţi cu sacoşe păşeau liniştiţi pe apă fără să fie conştienţi că fac o minune şi se amuzau de jocul copiilor, uite ce le-a mai trecut prin cap. În cele din urmă, celelalte fete, refugiate pe scara blocului din faţa potopului, o salvaseră aruncându-i un fular şi trăgând-o în siguranţa corabiei. (…)

Dar toate aceste pericole le erau familiare, făceau parte din riscul zilnic de a fi copil şi le supravieţuiseră de prea multe ori ca să se mai teamă. Nu le împiedicau să doarmă noaptea, să mănânce cu poftă sau să se joace pe unde n-aveau voie. Ca acum. Pericolele, până la urmă, oricum apăreau, n-aveai ce face.

(…)

Și dacă…

Și dacă tot ce credeai în copilărie era adevărat? Dacă într-adevăr crăpăturile dintre dalele din jurul blocului erau cozi de lei? Dacă omul negru chiar locuia în dulapul tău, de unde ieșea noaptea cu scârțâit de uși ca să ți se așeze pe marginea patului? Dacă tu și prietenii tăi ați salvat lumea, și nu doar o dată? Și dacă viața ta de acum, cu toate frustrările ei, nu este decât o lungă odihnă după toate pericolele copilăriei? O odihnă de care nu știi să te bucuri fiindcă ai uitat tot?

Și dacă, de fapt, povestirea mea, Odihna cea lungă,  nu e o povestire, ci purul adevăr?

Nu poți afla decât într-un singur fel: cumperi revista Galileo 6 (o găsești sâmbătă și duminică la târgul de carte SF&F Final Frontier) și-ți amintești. Pe riscul tău.

Păzea, că iarăși vin!

G61După cum unii dintre voi știu, atunci când nu citesc și nu scriu despre cărți, scriu propriile mele povești. Una dintre ele, nou-nouță, o să apară în Revista Galileo 6, la care va fi lansată de Millennium Books la Târgul de carte F&SF Final Frontier, sâmbătă 28 martie, la ora 14 (la Nexus Gamers’ Club, Bd. Elisabeta Nr.37, Bucureşti – vizavi de Hotel Cişmigiu).

Mâine o să revin cu detalii despre povestire, care se numește Odihna cea lungă și… nu mai e cu zombi!

Tot în Galileo 6 o să găsiți și o recenzie a mea despre romanul Vegetal scris de Dănuț Ungureanu și Marian Truță (sau invers, că nu mai știu care e primul pe copertă și mie mi se par la fel de talentați amândoi).

Târgul de carte însuși, despre care observ că am uitat să scriu, are loc sâmbătă și duminică și are în program numeroase lansări ale unor autori români, dintre care eu vi-l recomand pe Oliviu Crâznic cu Ceasul fantasmelor (editura Crux Publishing) și o serie de dezbateri organizate pe parcursul celor două zile, cu participarea altor autori.

Detalii despre Final Frontier găsiți pe site-ul festivalului.

*

Cât despre conținutul revistei, iată-l:

Editorial: Michael Haulică – Continuăm cu începutul

Ficţiuni: Roland C. Wagner – H.P.L. (1890-1991) – Premiul Rosny 1996 • Ciprian Mitoceanu – Complet accesorizat • Alexandru Lamba – Fum şi abur • Andrei Duduman – Eroi fără voie • Mihai Alexandru Dincă – Oroarea din Oort • Laura Sorin – Odihna cea lungă

Din carte-n carte: Laura Sorin – Vegetal. Apocalipsa cu porumb (Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă – Vegetal) • Oliviu Crâznic – Calea spre ceruri (Arthur C. Clarke – Fîntînile Paradisului) • Iulia Dromereschi – Frînturi de cer cu nuanţe de imaginaţie (Roxana Brînceanu – Nuanţe de întuneric) • Oliviu Crâznic – O odisee străină (Lucian Dragoş Bogdan – Vraciul de pe norul interior) • Tudor Ciocârlie – Fantastic la superlativ (Robert Jackson Bennett – City of Stairs).

Miorița portugheză

Jose Luis PeixotoNici o privire (2000)

Titlu original: Nenhum Olhar

Editura Polirom, 2009

Traducere Clarisa Lima

Nu se poate vorbi despre un subiect în acest roman despre destinul unor personaje anume dintr-un sat metaforic în care e mereu august și mereu caniculă. Lumina, căldura sunt adevăratele personaje și impresia cu care rămâi când închizi cartea. Personajele au consistența unor umbre proiectate pe pământ sau pe ziduri de lumina aceasta nemiloasă. Sub căldura cotropitoare, oamenii se târăsc amorțiți, atât de amorțiți încât nu mai sunt capabili decât de suferință, pentru că soarele le înghite energia de a se lupta cu ea și de a i se smulge. E o lume rurală, arhaică, în care bărbații au nume biblice, ca unii ce-s meniți să realizeze lucruri, să ducă mai departe familia etc și în care femeile nu au nume, fiind definite prin rolurile ce le revin pe Pământ: soția, mama, prostituata oarbă, sora, bucătăreasa. În ciuda acestui fapt, toți sunt egali în fața durerii și a nefericirii, care nu fac asemenea discriminări și pe care le îndură cu resemnare, fără speranță. După asemenea vieți, moartea este îmbrățișată fără proteste, fiind, de altfel, singura experiență și poate singurul lucru, în toată viața lor, care le aparține cu adevărat.

Singurul mereu fericit este Diavolul. În rest, toți umblă pe sub soare suferind aproape continuu, de-ți vine să dai cu cartea de pereți. După care îți aduci aminte că autorul a scris-o la numai 23 de ani și că e firesc ca la 23 de ani să fii îndrăgostit de suferință, cu condiția, firește, să n-o fi cunoscut direct. Și continui, din respect pentru acest demers mult mai matur decât anii, mult prea matur pentru un prim roman, iertând tacit acumularea de fraze pe care la prima vedere îți vine să le expediezi drept afectări teribiliste, numai ca să descoperi, la o a doua vedere, pe care, cu încăpățânare, le-o arunci, că un sâmbure de adevăr se insinuează totuși în străfundurile lor.

Mă întreb dacă această lume veșnic fierbinte nu e Iadul, dat fiind că Diavolul e singura prezență supranaturală, că el oficiază și căsătoriile și înmormântările. Dacă nu e un Iad la care personajele biblice au fost condamnate după ce și-au ratat misiunea, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu a murit sfâșiat de câini. Pentru că nu pot să nu asociez figura uriașului din prima parte a cărții cu Dumnezeu. Mă gândesc că Iosif de aceea îl caută la nesfârșit numai pentru a fi zdrobit de fiecare dată în bătaie, fără ca măcar să se apere, pentru că nu poți să ridici mâna asupra lui Dumnezeu și nici socoteală nu poți să-i ceri, îl poți privi numai, ca un reproș viu, până când te mai face o dată una cu pământul. Sau poate că Dumnezeu este soarele acesta necruțător, implacabil. Sau poate, dând Diavolului rolul de oficiant al ceremoniilor sacre și simultan de principal bârfitor al satului, Peixoto o fi vrând pur și simplu să spună că religia a pierdut de mult contactul cu divinitatea.

Se poate vorbi de realism magic, poate chiar de suprarealism, nu am conceptele foarte clare așa că nu o să fac categorisiri. Peixoto a fost asemuit lui Marquez și Saramago; mie toată atmosfera mi-a reamintit mai mult de Pedro Paramo a lui Juan Rulfo (care însă mi-a plăcut atunci când am citit-o). Unii s-au declarat fascinați de suferința nesfârșită din paginile acestei cărți, mie exact aia mi s-a părut excesivă, superficială, tratată din exterior, abordată numai din metafore căutate. Obositor. Și-mi amintesc că și în Cimitirul de piane Peixoto folosește aceeași idee a repetării destinului de la o generație la alta, pe care dacă am întâlni-o în telenovele am numi-o truc ieftin, dar pentru că e în cartea unui tip pe care l-a lăudat Jose Saramago nu îndrăznim asta și o considerăm ceva de o inexprimabilă înțelepciune care nouă ne scapă. Dacă mă asigură cineva că Peixoto a scris un al treilea roman, unul în care NU se mai întâmplă chestia asta, promit să-l citesc. Dacă nu, nu.

Jorg of Ancrath: violator sau băiat de treabă?

prince of thorns Mark LawrenceThe Broken Empire Trilogy

O trilogie controversată din start, The Broken Empire a lui Mark Lawrence începe bine (Prince of Thorns, publicat la noi anul trecut de Editura Trei), continuă ok (King of Thorns) și se încheie cu un roman plin de meandre inutile și de sărituri în timp uneori obositoare (Emperor of Thorns) pe care de mult l-aș fi lăsat din mână dacă nu ar fi fost personajul principal care mi s-a părut interesant. Pentru că – și așa se explică probabil în mare parte controversele din jurul cărții – Jorg of Ancrath este, cu adevărat un om rău, așa cum sunt oamenii răi în viață și nu în cărți.

Ca să vă faceți o idee despre cadrul general, imaginați-vă o lume în ruine, după o catastrofă care a redus actuala civilizație la o ruină de mult uitată, peste care au înflorit noi state feudale. Amintirea noastră mai bântuie sub forma identităților virtuale uitate în computere pe care doar din întâmplare cineva mai află cum să le folosească și în locurile radioactive presărate ici-colo pe fața lumii. Acțiunea se petrece într-o Europă din care întrevedem fragmente, în care nume vechi (Roma, Wyen) alternează cu nume noi. Există creaturi mutante, morții nu stau unde i-ai lăsat, tehnologia străveche frizează magia, așa că atmosfera de fantasy e asigurată.

Și oamenii răi au sentimente. Doar că pe ei asta nu-i împiedică

Eroul principal, Jorg, are 14 ani la începutul seriei și vreo douăzeci mi se pare la final. După ce la numai zece ani și-a văzut mama și fratele mai mic asasinați sub ochii lui și după ce tatăl său, rege peste Ancrath, a acceptat, diplomaticește, o compensație în locul răzbunării, tânărul prinț moștenitor fuge de acasă, alăturându-se unei bande de tâlhari la drumul mare. După patru ani în care ajunge să preia comanda acesteia se întoarce dornic să-și preia tronul – sau, mă rog, un tron, că doar n-o să facă mofturi. Evident că regele, considerându-l pierdut, s-a recăsătorit și așteaptă un copil, așa că revenirea fiului rătăcitor nu e motiv de bucurie. Faptul că se îndrăgostește de mătusă-sa vitregă, Katherine, nu-i e de niciun ajutor lui king of thornsJorg. Pe de altă parte, nici el nu dorea împăcare, ci răzbunare.

Treaba-i că eroul nostru e cu adevărat un om rău. Înrăit, mai degrabă, având în vedere prin câte a trecut, dar asta nu-l face mai puțin letal. Jorg e capabil să distrugă orașe din simplu calcul strategic, să ucidă cu pragmatism (chiar persoane care nu-l atacau), să salveze un copil de la moarte dar cu reținere și lăsându-l apoi în voia sorții, să-ți rupă degetul numai pentru a te învăța că nu trebuia să i-l întinzi în primul rând și apoi că, dacă tot i l-ai întins, mai bine ți-l rupeai tu câștigând un avantaj decât să ți-l rupă el înfrângându-te. Marii conducători au fost, în general, oameni cu destul de puține scrupule, orice ar încerca să ne convingă literatura fantasy.

Citește mai mult…

O doamnă Bovary portugheză

Eça de QueirozVărul Basilio (1878)

Titlu original: O primo Basilio

Editura Minerva, 1983

Traducere Micaela Ghițescu

Vărul Basilio al portughezului de Queiroz ne prezintă o doamnă Bovary născută la Lisabona și, alături de ea, un personaj care pare un transfug din paginile lui Balzac. Nu e vorba de vărul din titlu, un biet seducător de operetă bun să sucească numai mințile femeiuștilor proaste, ci de camerista Juliana, un exemplu de răutate feminină care ar fi făcut-o pe verișoara Bette a lui Balzac să înalțe admirativ din sprâncene. Cu mențiunea că de Queiroz e un scriitor mai nuanțat decât Balzac și ajungi cumva s-o înțelegi pe Juliana și chiar s-o compătimești, așa odioasă cum este.

La începutul romanului, Juliana nu promite să fie personajul care va deveni. Este doar camerista unei mici burgheze înstărite, de numai 25 de ani. Luiza, frumușică, măritată din dragoste cu un tânăr funcționar cu bune perspective într-un minister, nu duce lipsă de nimic, numai că se plictisește. Și plictisindu-se citește romane de dragoste care-i formează despre viață o imagine cu totul falsă. Nici nu-i de mirare, așadar, că atunci când soțul ei e trimis într-o delegație de câteva săptămâni, delicioasa gâsculiță are o aventură cu vărul ei, Bazilio, proaspăt revenit la Lisabona din colonii, cu toată aura exotică pe care o implică asta. Aură cu totul falsă. Bazilio e un craidon cinic, rudă bună cu Rodolphe din Doamna Bovary, cu mențiunea că acesta din urmă dovedește măcar o scânteie de umanitate, când ar vrea s-o împrumute pe Emma cu bani și nu poate. Nu e cazul cu Bazilio, pe care foarte bine îl descrie Juliaõ, ratatul de serviciu din roman:

Există undeva un soț care o îmbracă, o încalță, o hrănește, o dichisește, o veghează când e bolnavă, o suportă când e nervoasă, are toate îndatoririle, toți copiii, toți, toți care vor veni, doar cunoști legea… Prin urmare vărul n-are nimic altceva de făcut decât să apară, să bată la ușă, s-o găsească spălată, proaspătă, apetisantă pe cheltuiala soțului.

El îi scrie bilete dulci, nu chiar de pe spinarea unei curtezane, ca vicontele Valmont, dar „după câteva partide de whist, un biftec, două pahare cu bere și o lectură trândavă a revistei L’Illustration”. Ea le sărută cu religiozitate. În drum spre prima ei întâlnire secretă e în culmea fericirii că va avea și ea o aventură, ca în romane. Se teme că nu este destul de rafinată în dragoste. Visează mătăsuri clandestine decorând cu mare fast un cuib al dragostei ascuns în dosul fațadei unei case burgheze. Realitatea, un pat de fier cu cearceafuri grosolane de un alb dubios și cu proprietăreasa bătând la ușă ca să le dea „cheițele” ar trebui să fie un duș rece, dar nu-i. (Când, vreodată, am învățat noi, femeile, să dăm înapoi de la primul semnal de alarmă? Cred că e în ADN-ul nostru să nu.)

În fine, înainte s-o abandonăm pe Luiza să subliniem totuși că nu i-ar putea face față Emmei Bovary, care nu era numai sedusă, ci uneori și seducătoare și care avea mai multe scuze decât ea să fie nefericită, date fiind conflictul dintre mediul în care se născuse și educația primită. Pasivă de la un capăt la altul, Luiza e victima perfectă. Atât a lui Bazilio, cât și a Julianei.

Citește mai mult…

Cei dintâi fiori

Când eram copil am crezut c-o să scriu SF. După aia, la maturitate, când reveneam din nou asupra ideii de a scrie, abandonată până atunci în grămada aia cu vise uitate, am fost convinsă că o să scriu fantasy. Cum de-am ajuns, până la urmă, ca primele mele texte să fie horror e ceva ce n-am înțeles atunci când s-a întâmplat, dar, dacă mă mai gândesc puțin, poate nu-i așa o surpriză, pentru că de mică îmi plăceau suspect de tare povestirile dătătoare de frisoane. Nu ororile convenționale gen Înșir-te, mărgărite! cu fiii de împărat tăiați bucăți dar care reveneau sub formă de brazi, pești sau miei, ci chestiile cu adevărat stranii, după cum se va vedea.

M-a fascinat, de exemplu, Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop, personajul negativ din Aleodor împărat. În cartea pe care-o aveam eu era înfățișat din profil, jumătate de om pe jumătate de iepure, și eu mă întrebam cum arată partea aia care nu se vedea, de unde lipsea cealaltă jumătate. Ăla chiar mi-a dat fiori. Dar, spre deosebire de Tinerețe fără bătrânețe, care mă speria atât de tare că mă făcea să plâng, ăsta mă incita, spaima era dublată de fiori în fața misterului jumătății nevăzute a lui Jumătate de om etc.

Făt-frumos din lacrimă, basmul lui Mihai Eminescu, exercită până în ziua de azi o fascinație asupra mea. Povestea aia atât de stranie și atât de frumos scrisă! Îmi amintesc cum o vârâse pe Muma Pădurii într-o piuă de piatră și cum ea îl urmărea prin păduri cu tot cu piuă. Îmi amintesc de fata Genarului și de trandafirul roșu din fereastră. Dar mai presus de toate îmi aduc aminte de fata moartă care-l ajută să câștige calul năzdrăvan de la vrăjitoare. După ce scapă de urmărire, înnoptează amândoi într-un deșert, iar la miezul nopții scheletele îngropate în pustiu se ridică să benchetuiască în lună și fata se ridică și ea, pentru că era una dintre ei. Îmi aduc aminte astea nu așa cum le-am recitit acum, ci cum le simțeam copil fiind, unde eram anume și noaptea de afară în timp ce eu citeam povestea asta, și-mi aduc aminte și poza din carte, cu fata ridicându-se eterică, cu scheletul desenându-i-se sub chip. Și-mi pare rău că pe tot netul ăsta mare nu se găsește ilustrația aia decât într-un loc unde din păcate imaginea e neclară* și nu-ți dai seama ce stranie era.

Culmea fiorilor a fost, pentru mine, basmul Martei Cozmin, Fecior din năvod. În călătoriile sale prin lume, ajunge într-un oraș în care, noaptea, brațele locuitorilor se transformă în săbii de la cot în jos. Îngroziți, aleargă unii către alții, și astfel ajung să se ucidă fără să vrea. Pricina e o mare statuie din aur înfățișând o pasăre, care, noaptea, își părăsește soclul și pornește prin oraș. Îmi trec și-acum frisoane pe șira spinării când îmi imaginez lanțurile desfăcându-se, marile uși deschizându-se cu zgomot în tăcerea nopții, pasărea uriașă făcând primul pas, creasta ei de aur profilându-se în beznă în timp ce, în urma ei, încep să se audă primele țipete și zăngănituri de sabie. Îmi pare rău că nu s-a reeditat, lipsim copiii de niște povești frumoase (că nu erau chiar toate ca asta).

Ceva mai târziu, mi-a ajuns pe mână Legenda funigeilor, despre care nu știu cine exact avusese impresia că ar fi o carte pentru copii și o scosese pe piață ilustrată ca atare. E scrisă de Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, e naivă cât cuprinde și pe alocuri șchioapă, dar uite că mai țin minte și-acuma, chiar dinainte s-o fi găsit și recitit, refrenul funigeilor:

„Noi funigeii suntem!/Noi suntem însuși tortul/Ce-l poartă un blestem/Ca să găsească mortul!”

și lamentarea fetei nebune, singura care le aude vocile pentru că blestemul e al ei:

N-auzi cum spun de-un tort/ Ce-n mii de fire-aleargă/ Ca să găseasc-un mort/ În lumea asta largă?

Culmea, am citit-o într-o toamnă, pe la început, și era o toamnă de-aia caldă și aurie care-ți intra prin fereastră, iar eu așteptam să termine și celelalte fete cu temele ca să ieșim la joacă. Și, așteptând, citeam și-mi imaginam fire lungi atârnând între cer și pământ, plutind peste câmpii îngălbenite sub un cer senin.

Nu uiți primii fiori adevărați și nici primele vise pe care ți le-au produs.

Da, copil morbid, hrănit cu vise nesănătoase! Dar, ce vreți, astea-s primele mele plăceri horror și nu mă dezic de ele. Iar cărțile, să știți, sunt în primul rând, o poveste despre tine.

––––––––––––––

* Petre Vulcănescu se numește desenatorul.

Be gone, girl!

Gillian FlynnGone Girl (2012)

În română: Fata dispărută (editura Trei, 2014)

Cred că sunt singura din tot Internetul căreia nu i-a plăcut Fata dispărută. Așadar n-am de gând să-mi pierd foarte mult timp cu recenzia la cartea asta, mai ales că, vorba lui Tudor Ciocârlie, nu e Crimă și pedeapsă de Dostoievski. E o carte bine scrisă și se citește cu plăcere, chiar cu interes pe alocuri, deși la un moment dat mi s-a părut că era mai lungă decât o ținea suflul. Problema este că autoarea a încercat să scrie mai multe cărți într-una și nu prea i-au ieșit toate. Rezultatul este inegal și, de la un moment dat, devine acut sentimentul că ai în mână o carte scrisă numai cu gândul de a mai livra un twist la câteva pagini.

SPOILERE!

Cartea nr. 1. O căsnicie modernă nereușită. Când începe romanul, Amy Dunne dispare, exact în ziua celei de-a cincea aniversări a căsniciei ei cu Nick. Toate indiciile par să ducă spre el. Inițial, ne apropiem de acest mariaj din două direcții: dinspre capătul ei cu defect, prin perspectiva lui Nick și dinspre momentul de început, prin jurnalul lui Amy. Jurnalul se va dovedi a fi un fals, care nu o relevă pe Amy cea reală, dar cu toate acestea el ilustrează un anumit tip de căsnicie – femeia supusă în varianta 2.0, că doar nu credeați c-a dispărut odată cu patriarhatul.

Cartea asta mi-a plăcut cel mai tare. Din punctul meu de vedere ăsta era subiectul, romanul polițist putea lipsi. E o fișă de temperatură care consemnează amăgirile unei generații. O generație intoxicată de industria cinematografică și a publicității, dar și de un anumit tip de romane – și poate și self-help books – care crede că fericirea constă într-o anumită rețetă din care toate punctele trebuie bifate, fără să-și dea seama că din asemenea ingrediente poți să prepari o singură chestie: nefericirea. Nici nu l-a cunoscut bine pe Nick și Amy deja visează că prima replică pe care el i-a adresat-o va rămâne una dintre glumele de cuplu dintre ei, deși n-are de unde ști atunci dacă vor fi un cuplu. Dacă el a uitat un detaliu anume care pe ea a impresionat-o, ea interpretează asta drept un semn că n-o iubește, deși nu întotdeauna ceea ce e intens pentru un partener e la fel și pentru celălalt. Iar presiunea asta perpetuă la care îl supune pe Nick îl determină pe acesta să se îndepărteze de soție. Pe de altă parte, ironie, când Amy dă peste un iubit care e atent, ține minte ce-i plăcea, îi face surprize etc, realizează că nu asta își dorea de fapt și că soțul ei cel neatent dar care-i dădea atâta libertate de mișcare era de preferat. Că, poate, să știi o femeie atât de în detaliu înseamnă să fii obsedat de ea și că un obsedat nu e de dorit ca partener.

Pe scurt, cu toată inteligența ei prodigioasă, Amy habar n-are ce vrea. Și ca atâția alții din generația răsfățată, hedonistă și iresponsabilă de dinainte de criza economică, nu-i capabilă să-și asume răspunderea pentru situația în care se află, gata să dea vina pe alții, pe soț, pe părinți pentru fundătura în care se găsește în căsnicie și în viață. Citește mai mult…

Rarele momente în care cultura bate războiul

Îmi croiesc drum cu greu prin Meridianul sângelui de McCarthy și e ca și cum ai umbla prin căldură pe un drum arid și nesfârșit în timp ce te chinuie o febră de vreo 38 de grade care face ca lucrurile să pară puțin ireale și mustind de înțelesuri care îți scapă. Până o să ies la celălalt capăt, mă mai tratez și cu alte chestii. Cum ar fi aceasta:

ResurrectionÎn Italia, în 1944, aliații au ajuns la Toscana, la Sansepolcro, localitate pe care o dețineau germanii. Ofițerul britanic care ar fi trebuit să bombardeze orășelul citise însă că în muzeul de acolo se află Înviereade Piero della Francesca, despre care Huxley a scris că este cea mai frumoasă pictură din lume. De aceea, omul și-a zis să nu se grăbească și a întrziat bombardamentul până când nemții s-au retras singuri. În aceeași vară se dădeau lupte la sud-vest de Paris, unde, la Anet, castelul Dianei de Poitiers se păstrează din secolul al XVI-lea, când l-a construit marele arhitect Philibert Delorme. După câteva zile de bombardament, în orășel a pătruns în goană primul jeep american, din care a sărit un maior de aviație, întrebând dacă a scăpat castelul. Omul dirijase tirul cu preocuparea să-l protejeze: își făcuse teza despre Philibert Delorme. Așadar, chiar în momentele cele mai critice, au fost oameni care au înțeles că există o datorie și față de civilizația universală, cu nimic mai prejos de alte datorii cu care poate intra în conflict.

Andrei Pippidi Case și oameni din București, vol II, Humanitas (2012)

Trebuie neapărat să scriu despre cartea asta. Pentru cine se-ntreabă cum arată castelul Dianei de Poitiers, ăsta este:

castelul din anet

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 210 other followers