Cei dintâi fiori

Când eram copil am crezut c-o să scriu SF. După aia, la maturitate, când reveneam din nou asupra ideii de a scrie, abandonată până atunci în grămada aia cu vise uitate, am fost convinsă că o să scriu fantasy. Cum de-am ajuns, până la urmă, ca primele mele texte să fie horror e ceva ce n-am înțeles atunci când s-a întâmplat, dar, dacă mă mai gândesc puțin, poate nu-i așa o surpriză, pentru că de mică îmi plăceau suspect de tare povestirile dătătoare de frisoane. Nu ororile convenționale gen Înșir-te, mărgărite! cu fiii de împărat tăiați bucăți dar care reveneau sub formă de brazi, pești sau miei, ci chestiile cu adevărat stranii, după cum se va vedea.

M-a fascinat, de exemplu, Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop, personajul negativ din Aleodor împărat. În cartea pe care-o aveam eu era înfățișat din profil, jumătate de om pe jumătate de iepure, și eu mă întrebam cum arată partea aia care nu se vedea, de unde lipsea cealaltă jumătate. Ăla chiar mi-a dat fiori. Dar, spre deosebire de Tinerețe fără bătrânețe, care mă speria atât de tare că mă făcea să plâng, ăsta mă incita, spaima era dublată de fiori în fața misterului jumătății nevăzute a lui Jumătate de om etc.

Făt-frumos din lacrimă, basmul lui Mihai Eminescu, exercită până în ziua de azi o fascinație asupra mea. Povestea aia atât de stranie și atât de frumos scrisă! Îmi amintesc cum o vârâse pe Muma Pădurii într-o piuă de piatră și cum ea îl urmărea prin păduri cu tot cu piuă. Îmi amintesc de fata Genarului și de trandafirul roșu din fereastră. Dar mai presus de toate îmi aduc aminte de fata moartă care-l ajută să câștige calul năzdrăvan de la vrăjitoare. După ce scapă de urmărire, înnoptează amândoi într-un deșert, iar la miezul nopții scheletele îngropate în pustiu se ridică să benchetuiască în lună și fata se ridică și ea, pentru că era una dintre ei. Îmi aduc aminte astea nu așa cum le-am recitit acum, ci cum le simțeam copil fiind, unde eram anume și noaptea de afară în timp ce eu citeam povestea asta, și-mi aduc aminte și poza din carte, cu fata ridicându-se eterică, cu scheletul desenându-i-se sub chip. Și-mi pare rău că pe tot netul ăsta mare nu se găsește ilustrația aia decât într-un loc unde din păcate imaginea e neclară* și nu-ți dai seama ce stranie era.

Culmea fiorilor a fost, pentru mine, basmul Martei Cozmin, Fecior din năvod. În călătoriile sale prin lume, ajunge într-un oraș în care, noaptea, brațele locuitorilor se transformă în săbii de la cot în jos. Îngroziți, aleargă unii către alții, și astfel ajung să se ucidă fără să vrea. Pricina e o mare statuie din aur înfățișând o pasăre, care, noaptea, își părăsește soclul și pornește prin oraș. Îmi trec și-acum frisoane pe șira spinării când îmi imaginez lanțurile desfăcându-se, marile uși deschizându-se cu zgomot în tăcerea nopții, pasărea uriașă făcând primul pas, creasta ei de aur profilându-se în beznă în timp ce, în urma ei, încep să se audă primele țipete și zăngănituri de sabie. Îmi pare rău că nu s-a reeditat, lipsim copiii de niște povești frumoase (că nu erau chiar toate ca asta).

Ceva mai târziu, mi-a ajuns pe mână Legenda funigeilor, despre care nu știu cine exact avusese impresia că ar fi o carte pentru copii și o scosese pe piață ilustrată ca atare. E scrisă de Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, e naivă cât cuprinde și pe alocuri șchioapă, dar uite că mai țin minte și-acuma, chiar dinainte s-o fi găsit și recitit, refrenul funigeilor:

“Noi funigeii suntem!/Noi suntem însuși tortul/Ce-l poartă un blestem/Ca să găsească mortul!”

și lamentarea fetei nebune, singura care le aude vocile pentru că blestemul e al ei:

N-auzi cum spun de-un tort/ Ce-n mii de fire-aleargă/ Ca să găseasc-un mort/ În lumea asta largă?

Culmea, am citit-o într-o toamnă, pe la început, și era o toamnă de-aia caldă și aurie care-ți intra prin fereastră, iar eu așteptam să termine și celelalte fete cu temele ca să ieșim la joacă. Și, așteptând, citeam și-mi imaginam fire lungi atârnând între cer și pământ, plutind peste câmpii îngălbenite sub un cer senin.

Nu uiți primii fiori adevărați și nici primele vise pe care ți le-au produs.

Da, copil morbid, hrănit cu vise nesănătoase! Dar, ce vreți, astea-s primele mele plăceri horror și nu mă dezic de ele. Iar cărțile, să știți, sunt în primul rând, o poveste despre tine.

——————————————

* Petre Vulcănescu se numește desenatorul.

Be gone, girl!

Gillian FlynnGone Girl (2012)

În română: Fata dispărută (editura Trei, 2014)

Cred că sunt singura din tot Internetul căreia nu i-a plăcut Fata dispărută. Așadar n-am de gând să-mi pierd foarte mult timp cu recenzia la cartea asta, mai ales că, vorba lui Tudor Ciocârlie, nu e Crimă și pedeapsă de Dostoievski. E o carte bine scrisă și se citește cu plăcere, chiar cu interes pe alocuri, deși la un moment dat mi s-a părut că era mai lungă decât o ținea suflul. Problema este că autoarea a încercat să scrie mai multe cărți într-una și nu prea i-au ieșit toate. Rezultatul este inegal și, de la un moment dat, devine acut sentimentul că ai în mână o carte scrisă numai cu gândul de a mai livra un twist la câteva pagini.

SPOILERE!

Cartea nr. 1. O căsnicie modernă nereușită. Când începe romanul, Amy Dunne dispare, exact în ziua celei de-a cincea aniversări a căsniciei ei cu Nick. Toate indiciile par să ducă spre el. Inițial, ne apropiem de acest mariaj din două direcții: dinspre capătul ei cu defect, prin perspectiva lui Nick și dinspre momentul de început, prin jurnalul lui Amy. Jurnalul se va dovedi a fi un fals, care nu o relevă pe Amy cea reală, dar cu toate acestea el ilustrează un anumit tip de căsnicie – femeia supusă în varianta 2.0, că doar nu credeați c-a dispărut odată cu patriarhatul.

Cartea asta mi-a plăcut cel mai tare. Din punctul meu de vedere ăsta era subiectul, romanul polițist putea lipsi. E o fișă de temperatură care consemnează amăgirile unei generații. O generație intoxicată de industria cinematografică și a publicității, dar și de un anumit tip de romane – și poate și self-help books – care crede că fericirea constă într-o anumită rețetă din care toate punctele trebuie bifate, fără să-și dea seama că din asemenea ingrediente poți să prepari o singură chestie: nefericirea. Nici nu l-a cunoscut bine pe Nick și Amy deja visează că prima replică pe care el i-a adresat-o va rămâne una dintre glumele de cuplu dintre ei, deși n-are de unde ști atunci dacă vor fi un cuplu. Dacă el a uitat un detaliu anume care pe ea a impresionat-o, ea interpretează asta drept un semn că n-o iubește, deși nu întotdeauna ceea ce e intens pentru un partener e la fel și pentru celălalt. Iar presiunea asta perpetuă la care îl supune pe Nick îl determină pe acesta să se îndepărteze de soție. Pe de altă parte, ironie, când Amy dă peste un iubit care e atent, ține minte ce-i plăcea, îi face surprize etc, realizează că nu asta își dorea de fapt și că soțul ei cel neatent dar care-i dădea atâta libertate de mișcare era de preferat. Că, poate, să știi o femeie atât de în detaliu înseamnă să fii obsedat de ea și că un obsedat nu e de dorit ca partener.

Pe scurt, cu toată inteligența ei prodigioasă, Amy habar n-are ce vrea. Și ca atâția alții din generația răsfățată, hedonistă și iresponsabilă de dinainte de criza economică, nu-i capabilă să-și asume răspunderea pentru situația în care se află, gata să dea vina pe alții, pe soț, pe părinți pentru fundătura în care se găsește în căsnicie și în viață. Read more…

Rarele momente în care cultura bate războiul

Îmi croiesc drum cu greu prin Meridianul sângelui de McCarthy și e ca și cum ai umbla prin căldură pe un drum arid și nesfârșit în timp ce te chinuie o febră de vreo 38 de grade care face ca lucrurile să pară puțin ireale și mustind de înțelesuri care îți scapă. Până o să ies la celălalt capăt, mă mai tratez și cu alte chestii. Cum ar fi aceasta:

ResurrectionÎn Italia, în 1944, aliații au ajuns la Toscana, la Sansepolcro, localitate pe care o dețineau germanii. Ofițerul britanic care ar fi trebuit să bombardeze orășelul citise însă că în muzeul de acolo se află Înviereade Piero della Francesca, despre care Huxley a scris că este cea mai frumoasă pictură din lume. De aceea, omul și-a zis să nu se grăbească și a întrziat bombardamentul până când nemții s-au retras singuri. În aceeași vară se dădeau lupte la sud-vest de Paris, unde, la Anet, castelul Dianei de Poitiers se păstrează din secolul al XVI-lea, când l-a construit marele arhitect Philibert Delorme. După câteva zile de bombardament, în orășel a pătruns în goană primul jeep american, din care a sărit un maior de aviație, întrebând dacă a scăpat castelul. Omul dirijase tirul cu preocuparea să-l protejeze: își făcuse teza despre Philibert Delorme. Așadar, chiar în momentele cele mai critice, au fost oameni care au înțeles că există o datorie și față de civilizația universală, cu nimic mai prejos de alte datorii cu care poate intra în conflict.

Andrei Pippidi - Case și oameni din București, vol II, Humanitas (2012)

Trebuie neapărat să scriu despre cartea asta. Pentru cine se-ntreabă cum arată castelul Dianei de Poitiers, ăsta este:

castelul din anet

Talent fără convingere

David Mitchell – The Bone Clocks

“We assasinate carnivorous Atemporals – like the Anchorites – who consume the psychovoltaic souls of innocent people in order to fuel their own immortality.”

Când o carte are o frază ca asta în cuprinsul ei, e clar că-ți pierzi timpul cu ea. Într-un roman fantasy ar fi ridicolă și seacă, iar într-un roman mainstream ar fi grotescă. Cum de fapt și este. Din păcate până să ajungi la fraza asta ești prin ultima treime a romanului și tot din păcate până atunci deja ți-ai dat seama că îți pierzi timpul cu el, dar continui s-o faci oricum pentru că nu mai ai mult de citit.

Problema cu Mitchell este că are ambiții care-i depășesc posibilitățile sau că, pur și simplu, pare a se mulțumi cu ambițiile, fără a mai face efortul să le și realizeze în plenitudinea lor. Concepe ploturi grandioase apoi încearcă să ne convingă să credem în ele înseilând bucăți bine scrise fiecare într-un ansamblu care nu are coerență sau forță. E cazul și cu Atlasul norilor și e și mai rău cu Bone Clocks. Read more…

Caut bloguri

Întrucât pe blogurile pe care le urmăream acum trei ani s-a lăsat o tăcere asurzitoare, întreb și eu, că poate voi știți: ce bloguri interesante au mai apărut între timp?

Fișă de parcurs: aoleu!

Sunt pe la jumătate cu David Mitchell și Bone Clocks mă cam irită. Probabil, așa cum mi-a spus-o deja Atlasul norilor, Mitchell nu e genul meu. Iarăși povești diferite, care se ating la colțuri așa, peste timp. Mă întreb dacă am o problemă cu scriitorul sau cu ideea pe care el pare să insiste: că lucrurile în viață se petrec cu un sens și o ordine.

Culmea e că filmul Cloud Atlas mi-a plăcut – pe ecran toate coincidențele alea parcă n-au mai fost atât de supărătoare, dar asta probabil pentru că suntem obișnuiți, din ce în ce mai obișnuiți, ca filmele să ne ofere așa ceva. De exemplu, capitolul Luisei, care la lectură mi s-a părut tras de păr și hollywoodian-forțat cu toate exploziile și coincidențele lui, în film nu mi-a mai distonat la fel de mult deși în linii mari povestea tot aia era. Poate să-i dăuneze unei cărți faptul că e prea cinematografică sau pur și simplu fostul frate Wachowsky și-a făcut bine treaba cu Cloud Atlas?

Îmi aduc aminte că am văzut filmul anul trecut, la Festivalul de SF de la Râșnov, gândindu-mă iritată că e o porcărie să transmiți ideea că fiecare ins contează și că actele lui individuale pot avea impact cândva în viitor, pentru că de fapt majoritatea oamenilor sunt insignifianți și gesturile lor la fel, neputând uneori să influențeze nici măcar ce se petrece în jurul lor, darămite universul și tot restul. Și că, pe final, am ajuns la concluzia care m-a surprins și pe mine că de fapt e bine să faci și astfel de filme, care să le arate oamenilor cum ar trebui să fie. Pentru că instinctul de conservare ne ajută să supraviețuim ca specie dar altruismul e cel care ne-a împins de multe ori să evoluăm.

*

Am separat lucrurile, deci cine vrea să știe ce-mi trece mie prin cap în general poate urmări blogul dreamingjewel.wordpress.com, iar cine e interesat de cărțile pe care le-am citit poate hoinări în continuare prin Biblioteca Babel, aici de față.

Când moartea în literatură nu mai e ce era

TheHarpy_EdvardMunch_web

Edvard Munch, firește.

E o tendință păguboasă și iritantă în literatura fantasy actuală de a tot învia personajele din morți. Nu mai știu cine a început-o, cred că GRR Martin, numai că el a folosit-o mai cu măsură, în timp ce ăștia mai tineri cam fac abuz. M-am enervat astfel citind Words of Radiance de Brandon Sanderson, altminteri un scriitor mișto, și constatând nu mai puțin de trei cazuri de înviere forțată. Un personaj pe care cititorul l-a văzut mort* și pe care lumea l-a jelit preț de jumătate de carte apare cu nonșalanță în ultimele pagini ca și cum s-ar fi dus să-și ia țigări (deși dacă s-a putut lipsi de personajul respectiv atâta vreme, pe timpuri, în universul acela, de criză, poate era un semnal pentru scriitor că acesta nu-i mai era necesar); despre un altul ni se spune că a murit, partenerul său crede că a murit, jale mare, reproșuri, autoreproșuri, apoi în momentul culminant ființa apare din nou, cu explicația, tâmpitule de cititor pe care eu, autorul, te cred capabil să înghiți orice, că murise numai în sensul că onoarea celuilalt personaj murise și d-aia.

Și ca și cum n-ar fi suficient, un alt personaj care fusese ucis sub ochii noștri se trezește reînviat, cu explicația da, de murit murisești tu, da te-am reînviat eu, deus ex machina, că am abiltatea de a reînvia oamenii cu condiția să intervin la timp. Mi se pare o irosire de resurse asta. Domle, ori nu-l mai omori, ori nu-l mai învii, că atunci de ce a mai murit? Hai, o resurecție acolo mai puteam eu accepta, dar TREI?! Ăsta nu mai e suspans, astea sunt trucuri ieftine, folosite de un scriitor nesigur că povestea în sine, așa cum a ales să o spună, e suficient de interesantă încât să te țină cu sufletul la gură.

Plus că, după părerea mea, unul dintre motivele pentru care există literatură și se scriu cărți este tocmai teama de moarte. Încercăm să îmblânzim moartea prin poveștile pe care le spunem sau citim despre ea, cochetăm cu ea, o sfidăm, ne ascundem în cărți de ea sau, pur și simplu, trăind în umbra ei tot timpul, ne-am dori ca viața să aibă un rost, lucrurile să se întâmple cu un motiv și totul să aibă un sens, și din punctul ăsta de vedere cărțile promit ceea ce viața însăși nu oferă, de fapt, un sens și o ordine simbolice dezordonatei și unicei treceri a individului prin univers. Dacă scoți asta din literatură ce mai rămâne? Read more…

… să te asculți din nou pe tine însăți în speranța că mai e ceva de auzit

În 2011 am mutat tot conținutul pe blogul ăsta, în speranța că o să pot să țin măcar un blog, pentru că urma să-mi schimb serviciul și nu mai aveam timp pentru două. E momentul să separ din nou apele, deci cine vrea să știe în general ce-mi trece mie prin cap poate regăsi vechile postări și, spre eu, și altele noi la adresa dreamingjewel.wordpress.com, iar cine e interesat de cărțile pe care le-am citit poate hoinări în continuare prin Biblioteca Babel, aici de față.

Să comasez cele două bloguri a fost o greșeală, nu însă una atât de mare pe cât a fost schimbarea serviciului. Presa, unde am lucrat din septembrie 2011 și până în august 2014 când am decis că mie una îmi ajunge, a fost o mare pierdere de timp. Revenisem la ea mânată de nevoie, firește, dar și de o nostalgie stupidă, crezând că va fi așa cum mi-o reaminteam eu din experiența anterioară de jurnalist. A fost o eroare; presa se schimbase cum nu mi-aș fi imaginat și nu pot să privesc anii ăștia din viața mea altfel decât fiind pierduți. Au fost ani în care nu am mai scris aproape nimic sau în tot cazul n-am mai terminat nicio povestire, deși de început am început multe; în care am trecut mai rar pe la ai mei; în care nu m-am văzut aproape deloc cu prietenii; în care am citit cum alții beau ca să uite – și nu așa merită cărțile să fie citite; în care am încetat să mai observ lumea din jurul meu: în care am făcut totul pe fugă, în care, fără exagerare, mersul la pas nu era o opțiune valabilă. Cui i s-a întâmplat să se trezească de dimineață și să-și spună că nu mai poate suporta nici măcar o zi serviciul ăla, dar cu toate astea s-a ridicat și s-a dus la muncă, și a continuat s-o facă zi de zi de zi de zi știe despre ce vorbesc.

Îmi citesc postările de dinainte de septembrie 2011 și nu mă mai recunosc în ele, ca și cum le-ar fi scris altcineva, o ființă mai senină și mai puțin înrăită de contactul cu toate scursorile de care acum și politica, dar din păcate și presa sunt pline, dar și cu oamenii  buni pe care meseria asta, așa cum e acum, i-a încâinoșit dincolo de recunoaștere. Cred că urmează un soi de convalescență, în care să nu mai fiu atât de plină de furie, să uit, să am timp să merg și să privesc în jurul meu, să redescopăr că oamenii pot fi și cumsecade, nu doar meschini și în care să aflu dacă mai pot da de mine cea de dinainte, ceea ce tare mi-ar plăcea.

Prin ochii unui zombi

vincent-06-01-DTHaideți să schimbăm un pic perspectiva: cum gândește un zombi? Adică, un nou episod din Vincent.

În fața porții larg deschise, un grup de oameni se agita, întinzându-se cât puteau, cu niște obiecte negre pe umeri. Se vedea că voiau să se repeadă asupra omului întins pe jos. Li se citea lăcomia în fiecare mișcare. Le împiedica înaintarea numai un fel de bandă galbenă, legată de stâlpii porții. Oamenii erau ciudați. Banda aia n-ar fi oprit nici măcar un somnambul.
“Urâtule! Uită-te, bă, încoace!”
„Vali, ce face mortu’ ăla acolo?”
„El l-a omorât pe Vlăsceanu?”
Ziariști, își aminti. Se chemau ziariști. Nu voiau să mănânce, ci să filmeze.
Nu-și mai adusese niciodată aminte de atâtea lucruri de dinainte.

Recunosc, nu m-am putut abține. În rest, țineți aproape, că de-abia de-acum începe nebunia.

La vânătoare de vulpi cu bunicul

Azi l-am îngropat pe bunicul. Avea 89 de ani. E primul dintre noi care s-a dus. A fost un om care-a știut să se bucure de viață și, în același timp, un ins de-o politețe cum rar mai găsești azi; cel mai dur cuvânt pe care-l putea spune despre cineva era că-i cam “bolovan”, ceea ce-nsemna că-l găsea cam prostănac. A fost primul care-a plecat din satul lui la oraș, unde s-a potrivit mănușă, și pe mulți i-a tras pe urmă după el și i-a ajutat. Când le-am auzit pe surorile lui de la țară zicând “ai fost mândria noastră”, am crezut că mă prăbușesc de plâns.

Am moștenit de la el cochetăria și plăcerea de a mă dichisi, obiceiul de a nu pune apă în vin și patima pentru dans.

În amintirea lui, reiau aici o postare mai veche, o amintire dragă mie, cu noi doi. Când am scris-o, totul era bine, de unde și tonul care poate să pară ireverențios, dar nu rescriu nimic. Pentru că așa mi-l aduc acum și mai bine aminte, vânând vulpi imaginare împreună cu mine, prin parcul din oraș. Read more…

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers