Poveștile traducătorului: Când discipolul învață tot ce-i bine de la maestru

dragonDaniel Abraham Calea dragonului

Titlu original: The Dragon’s Path

Seria: Dagger and Coin (cartea I)

Gen: Fantasy

Editura: Paladin (2016)

Traducere: Laura Ciobanu

Ca traducător nu ai întotdeauna bafta să traduci ce-ți place. Când însă ți se întâmplă asta, ești cea mai fericită făptură de pe lume, fiindcă vreme de câteva luni trăiești practic în universul respectiv. Eu una, fără nicio exagerare, uit uneori că traduc și am senzația că de fapt iau parte la evenimente, privindu-le desfășurarea de undeva de foarte aproape.

Ca urmare, când mi s-a dat la tradus Daniel Abraham am țopăit prin casă la propriu. Ce vreți acuma, nu traduc decât de doi ani și nu m-am blazat încă. Îl citisem de mult și nici prin cap nu-mi trecuse că o să ajung vreodată să îl traduc eu – ba nici când m-am apucat de tradus nu am îndrăznit să visez la asta (sau la alți autori care mi-au picat pe urmă în brațe).

Pentru cine nu știe, Abraham este un colaborator apropiat al lui George R.R. Martin, cel mai detestat dintre scriitorii iubiți de public, și a învățat de la acesta numai lucruri bune. De exemplu, spre deosebire de Martin, Abraham a învățat să termine seriile de care se apucă și a făcut-o de fapt cu atâta eficiență încât are vreo trei cariere scriitoricești: una de autor de fantasy, în care a încheiat deja seriile The Long Price Quartet (o minunăție de poveste, într-un univers în care cuvintele capătă trup și poeții au putere) și Dagger and Coin (cinci romane, ultimul publicat în ianuarie 2016); o a doua ca jumătatea – zic eu – cea mai interesantă din James S. A. Corey, identitate sub care el și Ty Franck au scris romanele din seria Expanse; o a treia, ca autor de fantasy urban sub pseudonimul M.L.N. Hanover, care a avut ca rezultat romanele din seria The Black Sun’s Daughter.

Economia și războiul

Calea dragonului este calea războiului total, care nu lasă în urmă nimic. Este drumul pe care nu vrei s-o apuci, într-un univers în care dragonii s-au ucis între ei, lăsând diversele rase ale omenirii – pe care le creaseră ca să-i slujească – să se descurce cum or ști. Oamenii nu mai știu mare lucru din acea istorie străveche și adesea rescrisă, dar să se războiască n-au uitat.

Așa și începe cartea, în ajunul unui război. Marcus Wester, căpitan de mercenari, s-a angajat să escorteze în siguranță un convoi de căruțe cu care micii negustori își trimit afară din oraș agoniseala înainte să înceapă asediul. Numai că toți oamenii lui, cu excepția locotenentului, au fost arestați, așa încât Wester se pomenește nevoit să angajeze o trupă de actori care să treacă drept soldați, în speranța că, văzându-i, bandiții întâlniți pe drum vor prefera să nu-i atace. Fără știrea lui, în convoi s-a strecurat o căruță în care este transportată averea considerabilă a băncii orașului. Iar pe capra ei se află o fată pe cât de neexperimentată, pe atât de ambițioasă, care nu prea înțelege conceptul de limite.

Și ăsta e doar începutul, iar acestea numai unele dintre personajele acestei cărți cu de toate: război, intrigă politică, dar și economie, căci două forțe mișcă lumea, pumnalul și moneda, forța brută sau finanțele (lucru pe care adesea autorii de fantasy îl uită, mizând pea mult pe cea dintâi și deloc pe cea de-a doua), înșelătorii în cadrul altor înșelătorii, alegeri dificile dar necesare, alegeri dificile dar neinspirate. În acest prim roman aproape că nu există fraze inutile sau scene fără rost. Citește mai mult…

Teaser: Planeta Gunoaielor

stiinta-tehnica-61-smallIată un fragment din cea mai recentă povestire pe care am scris-o, „Planeta gunoaielor”, publicată în numărul din noiembrie al revistei Știință&Tehnică. Primul meu text SF, unul despre oameni care trăiesc, la propriu, în groapa de gunoi a Universului.

În general postările despre mine ca scriitor o să fie găzduite pe celălalt blog, dreamingjewel.wordpress.com, dar până se obișnuiește lumea să se ducă dincolo o să postez anunțuri și aici. Îmi cer scuze celor care urmăresc ambele bloguri și se simt asaltați din toate părțile de mine și de povestirea mea.

Planeta gunoaielor

Laura Sorin

Mă feresc și lanțul ranforsat îmi șuieră pe la ureche. Îmi proptesc stânga – cu tot cu boxul electronic – în mutra Slinosului și-l văd dând îndărăt cu masca spartă și cu obrazul amorțit. N-am vreme să văd ce fac ceilalți Îndrăzneți. Caut din ochi un alt Surtuc Galben și sar pe el. O ghioagă cu ghinturi șuieră undeva în apropiere și un cuțit scrâșnește în contact cu pieptarul din polifibră al altcuiva.

De jur împrejur, ca niște năluci în ceața cafenie, veghează nepăsători roboții de pază.

Cât vezi cu ochiul și adânc sub picioarele noastre se întind straturile de gunoaie ale generațiilor prezente și trecute, la care noile transporturi adaugă periodic dealuri, ravine, platouri.

Mă mănâncă degetele să scot blasterul, dar în Groapa de Gunoi nu-i voie cu arme energetice, cel puțin acolo unde te pot vedea roboții de pază. Îmi avânt ranga prin aer, gata să-i dau o lovitură devastatoare Slinosului, dar acesta dispare brusc și simt că terenul îmi fuge de sub picioare. În imensa masă de fiare vechi, electronice uzate, pantofi, mobilier de plastic rupt, se deschide o pâlnie, ca un vârtej de apă, gata să absoarbă fără mofturi Îndrăzneți și Slinoși deopotrivă. Platoul denivelat pe care ne-am încăierat se transformă cu iuțeală într-un crater. Două Surtuce Galbene alunecă zbătându-se spre gura lacomă și strâmbă. Mă ridic în picioare și îmi acționez cizmele propulsoare, dar e greu să îți iei avânt pe un teren în mișcare. Aterizez prea departe de buza craterului și mă târăsc în susul pantei, în timp ce râul de deșeuri de sub mine curge din ce în ce mai repede. Deasupra, cerul cenușiu, pe care soarele e o minge roșie, ștearsă, se vede ca de pe fundul unui puț.

Am ajuns aproape de buza prăpastiei, când aceasta se surpă sub ochii mei. Urlu de furie în interiorul măștii și, tocmai atunci, un braț metalic numai cabluri și tije se întinde și mă prinde de mână, trăgându-mă sus, în siguranță. JRK-20 mă pune jos, mă privește fără o vorbă, cu ochiul lui funcțional sclipind sumbru, și se îndepărtează șchiopătând. Pe Groapa de Gunoi, cunoscută cândva drept planeta Galaction, până și paznicii sunt defecți. Asta-i umilința supremă, să-ți salveze viața ticălosu’ de JRK, dar oricum, când ajungi cetățean al Gropii mare mândrie nu ți-a mai rămas.

Și gata. Ne adunăm și ne numărăm. Trei camarazi dispăruți, striviți sau sufocându-se lent undeva sub masa de deșeuri. Slinoșii au pierit, parcă i-ar fi înghițit pământul. Poate i-o fi și înghițit, cine știe. Îndrăzneții stau o clipă cu capul plecat, apoi se împrăștie explorând noul peisaj, în speranța că alunecarea de teren va fi dezgropat ceva de valoare. Pe Galaction, oamenii sunt mai puțin prețuiți ca deșeurile, ăsta-i adevărul.

Cotrobăi prin nimicuri, dar nu mi-e mintea la asta. Mă întreb ce-a provocat alunecarea de teren. Poate undeva, în adâncuri, a cedat vreo structură care ruginea în pace încă de când era bunica ADN sau poate a fost un plastivorm bătrân și lacom. Mă mai întreb de ce au încercat Slinoșii să își bage primii nasul în transportul de deșeuri de pe Hymera Tertius, când se știe că pe sectorul ăsta al Parcelei 13 noi, Îndrăzneții, avem prioritate.

Robotul îmi răsare brusc înainte din pâcla cafenie. Androizii defecți, executând în buclă o anumită mișcare, sunt o priveliște obișnuită în Groapa de Gunoi. Se văd câțiva chiar acum, unul care lecturează la nesfârșit aceleași două pagini din biblioteca virtuală a minții lui și altul care mereu trage după el în lesă câte un câine mort. Chestia e că după ce petreci ceva timp în Groapă ajungi să-i știi pe toți, iar ăsta care mi-a tăiat calea nu-i dintre ei. E elegant. Carcasa argintie e lucioasă în ciuda zgârieturilor, membrele, prelungi și grațioase, curba de metal a obrazului, perfectă. Pe planeta asta a ciurucurilor, e, probabil, singurul lucru frumos. Și eu n-am mai văzut ceva care să fie pur și simplu frumos de pe vremea când eram cetățean al Geraniei.

– Bună seara, domnule, mă salută robotul. Îmi puteți spune unde mă aflu?

– E dimineață, de fapt, și ești pe Galaction, spun eu.

Robotul, fiind robot, nu se arată șocat. Se întoarce și dă să plece.

– Stai așa! zic eu. Robot, identifică-te!

– Sunt SMRT-376, robot de companie de clasa A. Am funcții pentru lectură, muzică, conversație, cosplay, sex real și virtual.

Cu pulsul iuțit, mă uit în jur. Nu-i văd pe ceilalți Îndrăzneți, ceea ce înseamnă că nici ei nu mă văd pe mine. E bine. Robotul ăsta ar putea fi șansa mea.

– Vino!

Acționez comanda gliderului și în ceață, undeva spre dreapta, se ivește o luminiță roșie. Mă împleticesc până acolo pe terenul neregulat, cu robotul după mine. Gliderul e un model de acum cinci ani și după zece minute de zbor se cam lasă spre dreapta, dar cu vopseaua gri pe care i-am dat-o de curând zău că n-arată rău. Îl încalec, îl ridic la înălțimea regulamentară de o jumătate de metru, apoi activez harta și-l las să-și găsească singur drumul. În dreapta mea scânteiază stins în ceață focurile forjelor și atelierelor familiale de reciclare cărora ThelonCorp le îngăduie să contribuie la procesul de reciclare pe câțiva bănuți.

– Ce defect ai? întreb robotul.

– Niciunul, domnule, îmi răspunde el politicos. Niciunul despre care să știu.

– Las’ c-aflăm noi imediat, zic.

Simt Zebulonul înainte să-i văd forma mătăhăloasă prin perdeaua de smog. Mi-l anunță mirosul acru al incineratorului care convertește deșeurile în energie, asigurându-ne 12 ore de curent pe zi și o baie caldă pe săptămână. Mai mare decât un complex de locuințe și mai mic decât un oraș, e adăpostul nostru, al deșeurilor umane. Mai multe containere imense, destinate comerțului extraplanetar, sudate la un loc, în linii drepte, alcătuiesc străzile. În pereții acestora se deschid containere mai mici, cu o latură decupată, care formează străduțe sau adăposturi colective și individuale, baruri, ateliere. Filtre de aer recondiționate fac atmosfera dinăuntru ceva mai respirabilă decât cea de afară.

În fața intrării zumzăie glidere și respirociclete. Îl parchez pe al meu și îi zic robotului:

– Prefă-te defect! Citește mai mult…

Adevăratul conte de Monte-Cristo

Tom ReissContele negru. Povestea adevăratului Monte-Cristo

Titlu original: The Black Count: Glory, Revolution, Betrayal and the Real Cont of Monte-Cristo (2012)

Gen: Biografie

Editură: Litera (2015)

Traducere: Gabriel Stoian

Premii: Pulitzer 2013, la categoria Biografie

Tatăl lui Alexandre Dumas, pictat de Olivier Pichat

Tatăl lui Alexandre Dumas, pictat de Olivier Pichat

Probabil toată lumea știe că Alexandre Dumas, părintele mușchetarilor, a avut o bunică negresă, dar puțini știu ce jigodie a fost bunică-su sau ce viață aventuroasă a avut tatăl său, ajuns, în ciuda sângelui negru, general în armata lui Napoleon.

De fapt citind cartea lui Tom Reiss poți afla o mulțime de lucruri interesante nu numai despre Dumas și familia lui, ci și despre epocă. Istoricul și jurnalistul american a făcut o imensă muncă de documentare*, zugrăvind nu numai portretul unui om extraordinar, ci și tabloul unei perioade schimbătoare din istoria Franței: ultimii ani ai monarhiei absolutiste, revoluția și instalarea lui Napoleon la putere. Unul dintre lucrurile interesante este existența în ultimii ani ai monarhiei a unei pături înstărite de mulatri, fii ai coloniștilor francezi și ai unor sclave de pe plantațiile din, să zicem, San Domingo, care se instalaseră în Franța ca oameni liberi, beneficiind de ambiguitățile legislative (și de pledoariile unor avocați ambițioși și progresiști care credeau sincer că toți oamenii sunt egali). Mulți au intrat în armată și au luptat în timpul Revoluției franceze, ajungând chiar în funcții de comandă, dar a avut el Napoleon grijă ca situația să nu dureze. Nu fiindcă era rasist, ci fiindcă era de un pragmatism frate bun cu lipsa de scrupule.

Dar să revenim la eroul nostru: Alex Dumas, pe numele lui întreg Thomas-Alexandre Dumas, s-a născut în colonia franceză San Domingo, azi Haiti. Tatăl lui era fiu de nobil și, intrat în încurcături cu legea, se refugiase pe plantația de trestie de zahăr a fratelui său mai mic. Toată lumea avea amante negrese, dar comportarea marchizului a fost atât de scandaloasă încât frate-său l-a poftit să plece. Acesta a fugit în compania a șase dintre sclavii fratelui său și-a schimbat numele și s-a dat la fund timp de 30 de ani, trăind de pe urma unei plantații de cafea. A avut patru copii cu diverse sclave și i-a vândut pe toți, mai puțin pe Alex. De fapt și pe el a fost silit să-l vândă când s-a decis să revină în Franța și să-și revendice titlul de marchiz de la Pailetterie, care i se cuvenea ca prim-născut. Nu de alta, dar n-avea bani de drum. A pus însă condiția să îl răscumpere și așa a făcut, de îndată ce a putut.

La început, fiul marchizului nu a dus-o rău. A studiat la o prestigioasă școală, unde s-a antrenat cu cel mai mare spadasin al momentului… un mulatru pe nume St. Georges. A intrat în armată în regimentul de dragoni al reginei. A supraviețuit nebuniei revoluției franceze – pe parcursul căruia și-a cunoscut viitoarea soție – și a reușit să-și continue cariera. Culoarea pielii nu l-a împiedicat să avanseze până la rangul de general (fiind prima persoană de culoare care să ocupe un asemenea rang): era viteaz, se plictisea când nu lua parte la lupte, îi plăcea riscul și avea o forță ieșită din comun. (Mai avea și 1,80 m înălțime într-o epocă în care înălțimea medie a bărbaților era de 1,65 m.)

Napoleon, un dușman periculos

Austriecii, care asaltaseră Franța în perioada tulbure de după Revoluție, au avut de-a face cu Dumas și l-au poreclit „Diavolul Negru”. A cucerit o trecătoare aflată la înălțime în Alpi escaladând practic un perete aproape vertical, considerat de netrecut și, mai târziu, sub comanda lui Napoleon, a apărat de unul singur un pod. Citește mai mult…

Poveștile traducătorului: Portret de rege la tinerețe

Robyn YoungRebeliunea

Titlu original: Insurrection

Gen: Istoric

Editura: Nemira (2016)

Traducător: Laura Ciobanu

E cazul să încep și eu să țin pasul cu traducerile mele. Îmi propusesem să povestesc pe blogrobyn-young-1-rebeliunea_c1 despre ce înseamnă să traduci în general și cu ce probleme te confrunți de la carte la carte, dar am fost atât de ocupată cu tradusul că nu mi-a mai rămas timp de povestit. O s-o iau în ordinea apariției cărților și o să văd ce îmi mai amintesc.

Rebeliunea, de Robyn Young, cea de-a treia traducere care mi-a apărut (anul ăsta, în martie), este primul roman dintr-o serie de trei care relatează povestea lui Robert Bruce, rege al Scoției și motivul pentru care englezii n-au reușit, deși tare s-au străduit, să pună mâna pe ea (decât câteva secole mai târziu și de bunăvoie, când James/Iacob al Scoției a urcat pe tronul Angliei). Rebeliunea redă procesul de maturizare a lui Robert, începând cu copilăria, când este preferatul bunicului său și, din acest motiv, antipatizat de propriul tată, într-o Scoție rămasă fără rege și moștenitor, pe care regele Edward I al Angliei încearcă să pună gheara prin tot soiul de uneltiri și apoi prin război direct. Familia lui Robert are un drept la tron, dar are și moșii întinse în Anglia, așa că Robert își va petrece copilăria rupt între Scoția natală și mult mai rafinata Anglie, între bunicul tradiționalist și tatăl loial lui Edward I, între datoria față de neamul său și dragostea față de prietenii pe care și-i făcuse la curtea Angliei.

Autoarea încearcă – și chiar reușește – să îl transforme pe Bruce într-o figură simpatică, un tânăr naiv și bine intenționat, deși impresia mea e că în realitate omul a fost mult mai calculat. Dar istoria e scrisă de învingători și învingătorii au întotdeauna dreptate (John Comyn și Richard al III-lea ar avea ceva de spus pe tema asta, din postura de parte vătămată). În plus, din ce scria în recenziile de afară, taman în asta ar consta noutatea abordării lui Young, căci romane cu Bruce cinicul tot s-ar fi scris.

Și arcașii deschiseră focul… sau nu

Când traduci un roman a cărui acțiune se petrece între 1285 și 1301 trebuie să fii atent ce termeni folosești. Nu merge să te iei după autor, căci unele cuvinte care la noi au parfum de neologisme existau bine-mersi în limba engleză de secole. Îmi pare rău că nu am notat exemple ca să dau acum câteva. Eu una, în traducere, am preferat să folosesc cuvinte din fondul de bază al limbii române, ca să nu îi fac pe cavalerii regelui Angliei să discute între ei ca doi corporatiști care stau de vorbă la un power point. Nu vă temeți, că nu i-am făcut să vorbească nici în stilul cronicarilor moldoveni.

O altă problemă a fost aceea că, atunci când nu ai arme de foc și ghiulelele sunt de fapt bolovani șlefuiți (sau neșlefuiți), comanda „foc!” e cam aiurea. La fel și expresia „a deschide focul” cu săgeți. (GRR Martin, de exemplu, în ASOIAF, nu spune „fire”, spune „loose”). Și cuvântul explozie ar trebui în general ocolit, cred. Poate că e de preferat a sări în aer. Dacă nu se inventase încă tiparul, nu trebuie să spui că un lucru i s-a întipărit personajului în minte. (Dar poți să folosești expresia „gravat”, cum face, de exemplu, Daniel Abraham – un alt scriitor tradus de mine – în romanul „Calea dragonului”, care o să apară la Gaudeamus săptămâna viitoare.) În fine, am observat că autorii anglo-saxoni nu au asemenea probleme și că scriu „foc” așa, cu nonșalanță, dar eu am refuzat una ca asta.

Cea mai mare bătaie de cap mi-au dat-o însă armele și armurile, pentru că la noi o parte dintre ele n-au mai ajuns și, ca urmare, nu există denumiri neaoșe pentru ele. Ca să nu mai zic că pentru descrierea blazonului lui Bruce senior am căutat poze ca să îmi dau seama ce înseamnă „red cross banded at the top”, ba i-am trimis una și redactorului, ca să știe ce și cum. Citește mai mult…

Miloș Dumbraci, un debut promițător

hotul-de-moarteAm ajuns pe fugă la Romconul de anul ăsta, ca să spun câteva cuvinte la lansarea volumului de povestiri Hoțul de moarte al lui Miloș Dumbraci pe care eu una îl consider debutul anului. În loc să fac o cronică a cărții, o să redau mai jos ce-am spus despre ea acolo, dar cu mai puțin de ăăă și cu ceva mai multă coerență.

Hoțul de moarte este volumul de debut al unui autor promițător, poate cel mai promițător dintre debuturile ultimilor ani. Un scriitor dotat cu o imaginație fără frontiere și care refuză să se cantoneze într-un gen anume. Aici găsiți de toate: cyberpunk, dark (very dark) fantasy, inteligențe artificiale, realități virtuale, povestiri de război, prim contact.

Remarcabilă mi se pare capacitatea lui Miloș Dumbraci de a crea lumi credibile și foarte amănunțite în oricare dintre genurile sau subgenurile în care scrie, o aplecare asupra detaliilor care dă substanță universurilor create. Și întrucât ori de câte ori creezi un univers nou ca scriitor lași în el o parte din tine sau mori puțin, ca să folosim o vorbă mare, mulți evită să se scufunde atât de adânc atunci când scriu o simplă povestire. Or tocmai asta face diferența dintre un scriitor ok și unul bun.

Faceți o călătorie într-o URSS în care creștinismul s-a combinat cu comunismul (și unde în loc de KGB-iști avem inchizitori). Sau luați parte la bătăliile kanjerilor, trupe de elită de ucigași de zei. Sau participați la o misiune de explorare a Cosmosului de către musulmani, cu niște consecințe pe care nu aveți cum să vi le imaginați deși așa credeți. Fiecare dintre aceste lumi are culoare, detaliu, concretețe, societățile gândite au niște reguli ale lor după care funcționează. O simți, chiar dacă îți petreci în ea numai o povestire (deși multe dintre ele sunt interconectate).

Mie mi se pare remarcabilă și îndrăzneala alegerii acestor teme. Pentru că la o primă vedere ai zice că nu e cool să scrii despre URSS sau că e mai bine să eviți tema Califatului cosmic. Dar nu există practic teme ne-cool sau tabu, ci numai scriitori mai mult sau mai puțin pricepuți. Ce fac cei pricepuți puteți vedea în volumul de față.

Imprevizibilul este la el acasă. Nu numai că personajele nu sunt ceea ce ai crede și că uneori camuflajul, masca, se dovedesc a fi adevăratul chip. Povestirile însele nu sunt ceea ce ar părea: începi să citești un soi de istorie alternativă pământeană și te trezești că de fapt este un text despre primul contact cu altă civilizație. O povestire de război virează natural în fantastic. Lucrurile nu evoluează cum te-ai aștepta, dar în același timp surprizele astea nu au nimic forțat, premeditarea însăși poartă masca spontaneității.

Nu în ultimul rând, Miloș Dumbraci este un scriitor care, în lumea autohtonă a SF-ului, unde suntem mai mult sau mai puțin scriitori de ocazie, se ia în serios ca autor și ca urmare scrie constant. Ceea ce eu îi doresc și pe mai departe.

Ce aș adăuga în plus este că preferatele mele sunt „Pieile de Fier” (un fantasy cu ucigași de zei), „Șamanul și kurganul”, „Triții de pe Jawdah” (Califatul cosmic să trăiască!) și „Jack și moartea ankylozaurului”.

Dacă vreți să vă faceți idee cum sună povestirile autorului, fragmente din ele (suficient cât să vă ațâțe curiozitatea) găsiți pe blogul acestuia.

Dacă vreți să citiți o povestire întreagă, și nu doar fragmente, eu vă recomand Lamă albă, tăiș negru, care nu se regăsește în volum, deși după părerea mea ar fi meritat.

Poveștile traducătorului: Fata care l-a iubit pe Peter Pan

tiget lilyJodi Lynn AndersonTiger Lily

Editura Booklet (2016)

Gen: Fantasy, YA

Traducere: Laura Ciobanu (🙂 )

Asta e cea de-a doua traducere care îmi apare, deși e a patra carte la care am lucrat. Este de asemenea prima (dar nu și ultima) colaborare cu editura Booklet, de care sunt cum nu se poate mai mulțumită. Povestea în sine este cea a primei iubiri a lui Peter Pan, Tiger Lily, o fată curajoasă, inimoasă, dar nu tocmai feminină, care are dificultăți în a-și găsi locul pe Insula Neverland. Un timp s-ar zice că locul ei este alături de misterioșii Băieți Pierduți, de care întreaga insulă se teme, inclusiv pirații. Apoi apare Wendy Darling. Ce se întâmplă mai departe… cine va citi va afla. Vă mai spun doar că vocea care ne împărtășește povestea celor doi este cea a micuței zâne Tinkerbell și că numai noi o auzim fiindcă zânele nu vorbesc.

Autoarea folosește toate elementele lui Barrie – pirații, ceasul din burta crocodilului, sirenele (probabil cele mai periculoase creaturi de pe insulă), zânele, triburile – dar le asamblează în mod diferit. Rezultatul – pe alocuri sumbru și pe alocuri de o adorabilă candoare – este un fantasy plin de poezie și aventură care reușește să nu fie siropos chiar dacă spune o poveste despre iubiri adolescentine și despre încercarea de a afla cine ești și care îți e locul în lume, dacă e cazul să te lași prins într-unul dintre tiparele ei sau să faci cum te taie capul.

Am tradus-o astă vară și nici că se putea anotimp mai potrivit pentru asta. Dacă la alte traduceri am avut tot felul de dificultăți legate de diverși termeni de specialitate, aici singura problemă a fost perfecționismul meu care m-a făcut s-o perii, s-o răsperii și s-o pigulesc cum face pisica mamă cu puii.

Amanții cărților

Peter-Ilsted-Woman-Reading-by-Candlelight-1908

Peter Ilsted – Femeie citind la lumina lumânării

Alberto ManguelBiblioteca nopții (2006)

Titlu original: Libray at Night

Editura Nemira (2011)

Traducere: Anca Stoiculescu

E un soi de istorie a bibliotecilor cu începere din antichitate, trecând în revistă și diferitele sisteme de catalogare a cărților, biblioteci personale celebre, biblioteci cu cărți imaginare, ucigași de biblioteci (adică aceia care au ars cărțile), etc, totul în stilul fermecător și dezordonat al lui Manguel. Adversar al catalogării cărților pe colecții sau în ordine alfabetică și partizan al grupării lor după niște afinități pe care numai stăpânul bibliotecii le poate stabili, Manguel ne demonstrează în carte propria lui teză, aceea că o bibliotecă dezvăluie foarte multe despre firea posesorului. Ca urmare, nu avem o istorie cronologică a bibliotecilor, ci sărim în sus și-n jos prin timp, într-un soi de puzzle fermecător presărat cu digresiuni de tot soiul.

Mie astea mi-au plăcut cel mai mult. Mai ales acelea care arată până unde sunt dispuși oamenii să meargă de dragul cărților.

În anii 90, conducerea Bibliotecii Publice din San Francisco a decis să trimită la gropile de gunoi câteva sute de cărți, pentru că nu mai aveau unde să le țină. S-a decis să fie eliminate acelea care nu mai fuseseră solicitate de cititori de multă vreme. „(…) pentru a salva cât mai multe cărți cu putință, bibliotecarii curajoși se strecurau noaptea în incinta bibliotecii și însemnau volumele aflate în pericol cu date de retragere false”, ne povestește Manguel.

În 1702, islandezii sărăciți și înfometați dau buzna în bibliotecile țării și își fac haine din pergamente, inclusiv din cele două exemplare din Edda vechi de 600 de ani. Un cărturar danez – Islanda era sub stăpânire daneză pe-atunci, pare-se – s-a repezit întru salvarea operei și „i-au trebuit zece ani ca să-i dezbrace pe hoți și să reasambleze colecția”.

Un copil pasionat de cărți își vinde, la numai treisprezece ani, dreptul de primogenitură fratelui său mai mic: acesta va conduce afacerea familiei în locul lui și, în schimb, îi va da bani fratelui mai mare să-și cumpere câte cărți vrea. Târgul, făcut în copilărie, a fost respctat la maturitate.

 În 1990, guvernul columbian a înființat biblioteci mobile. Și cum, în unele sate, autobuzele nu ajungeau, au apărut bibliomăgarii, cărând în spinarea loc colecțiile de cărți dintr-o localitate în alta. Singura carte care n-a putut fi recuperată, ne spune Manguel într-un paragraf demn de Garcia Marquez (de altfel și el columbian), a fost Iliada, pe care locuitorii unui sat au refuzat s-o mai restituie. „Ne-au explicat că povestea lui Homer o reflecta întru totul pe a lor: era istoria unei țări sfâșiate de războaie, unde zeii turbați hotărau soarta unor oameni care nu știau niciodată cu exactitate de ce luptau sau când aveau să fie omorâți”, spun bibliotecarii.

Asta-i sfâșietoare. Într-un lagăr pentru copii care a existat o vreme la Birkenau, funcționa, nu se știe cum, o bibliotecă clandestină conținând nouă sau zece cărți. În fiecare seară, cărțile, precum și alte lucruri de valoare – medicamente, ceva mâncare – erau date în grija uneia dintre fetele mai mari. Aceasta trebuia să le ascundă, într-un loc diferit în fiecare noapte. Cărți interzise – sau arse – de naziști se găseau uneori în lagărele de concentrare.

Și ar mai fi multe de spus despre cartea asta: opiniile fermecătoare formulate de autor (că, de exemplu, cărțile se schimbă în funcție de ordinea în care sunt citite), ce s-a întâmplat cu biblioteca lui Hitler, cum un singur fanatic a distrus majoritatea scrierilor aztecilor cuceriți, despre bibliotecile ascunse în grote în China. Dar, până la urmă, cine-i curios să facă bine s-o citească.

CEL MAI FRUMOS CITAT:

De la adăpostul acestor ferestre, pe timpul zilei, pot să urmăresc găinile vecinului meu, care se reped dintr-un colț într-altul al curții, ciugulind de ici și de colo, înnebunite de toate câte li se oferă, ca niște învățați demenți într-o bibliotecă.

sau poate ăsta:

Fiecare cititor este doar un capitol din viața unei cărți.

E ceva borgesian în felul în care scrie Manguel despre cărți. Cred c-o să-i recitesc și cealaltă carte, Istoria lecturii.

Poveștile traducătorului: Străzi întunecate

martin dozoisG.R.R. Martin, Gardner DozoisStrăzi întunecate, vol. 1

Titlu original: Down These Strange Streets

Editura: Nemira, 2015

Gen: fantasy urban

Traducere: Laura Ciobanu (adică eu)

Și iată că debutez ca traducător cu o culegere de povestiri polițiste în care fie victimele, fie infractorii, fie detectivii nu-s chiar sută la sută umani. Sau așa s-ar părea. Antologia are nume cunoscute ale genului, cum ar fi Charlaine Harris, Glen Cook sau Simon R. Green, nume care vor fi o descoperire pentru cititorii din România, cum e cazul cu Lansdale, și nume care-au fost o surpriză și pentru mine, dar despre asta mai jos. Cititorul e invitat la un bal al vampirilor unde cineva și-a pus în minte să strice distracția, face cunoștință cu o tânără vrăjitoare căreia i-a fost furată inima la propriu, află că nu-i bine să asculți orice disc de vinil care-ți cade în mână și multe altele. Pentru ca lucrurile să nu fie complet previzibile, Martin și Dozois nu au apelat numai la scriitori ai genului, ci au mai poftit la petrecere și autori de romane polițiste, care s-au descurcat de minune schimbând registrul și au reușit chiar să aducă o notă originală antologiei.

Asta nu-i prima carte pe care am tradus-o, ci a patra. Este însă prima care apare pe piață. Mi-am propus să povestesc de fiecare dată câte ceva despre bucătăria internă a traducerii unei cărți, dar aici n-am mari chestii de relatat, pentru că a mers ușor și a fost o plăcere.

Partea bună când ai de tradus antologii este că, spre deosebire de romane, dacă descoperi că nu-ți place autorul, știi bine că nu trebuie să-l suporți decât preț de câteva pagini și că pe urmă dai peste altul. Iar din zece autori – cazul de față – este imposibil să nu găsești măcar câțiva pe gustul tău. Mie cel mai mult mi-au plăcut patru musafiri veniți în lumea fantasy-ului urban pe bază de invitație din universul policier-urilor sau, în cazul unuia, din zona romanelor istorice.

În care traducătorul uită că traduce

Steven Saylor, autor al unei serii de romane detectivistice să le zicem, a căror acțiune are loc în Roma Antică, a descris atât de bine Babilonul decăzut că m-a făcut să mă întrerup din lucru și să caut imagini cu Poarta lui Ishtar. Povestirea lui despre crimele comise pe ruinele fostei splendori este una dintre preferatele mele, alături de cea a lui Conn Iggulden. Venit tot din zona romanelor istorice, Iggulden spune însă o poveste de factură diferită: aceea a unui escroc care păcălește văduvele îndurerate spunând că le poate pune în legătură cu soții decedați și din care o femeie va face un om cinstit, dar nu așa cum ne-am aștepta. Căci femeia e o fantomă, iar întâlnirea cu ea îl determină pe impostorul nostru să devină un adevărat vânător de fantome. Joe R Lansdale, la el acasă și când scrie romane polițiste, și când spune povești de groază, le-a combinat aici într-o istorie cu un disc suspect și un cântăreț de blues cam încurcă-lume, în anii 50. Mi-a mai plăcut și Laurie King, cu oamenii ei salamandre într-o poveste dintr-un viitor nu foarte îndepărtat.

Un traducător nu-și permite să fie mofturos, dar, ascultați-mă pe mine, e mult mai plăcut să traduci ceva ce-ți place, pentru că, pe cinstite, te fură textul și la un moment dat nici nu mai simți că traduci și nici nu-ți dai seama cum a trecut timpul. Ai senzația că, de fapt, ai fost acolo și că întâmplările alea nu le-ai tradus, ci le-ai văzut.

În care, dimpotrivă, traducătorul se plictisește

Ca să le zic și pe cele care mi-au displăcut, eu una n-am fost deloc încântată de Carrie Vaughn, deși e autoarea unei serii celebre de romane care are ca eroină o tânără care e vârcolac și gazda unei emisiuni radio cu sfaturi pentru creaturile ca ea. În povestirea pe care am tradus-o însă, Vaughn a reușit să bifeze toate clișeele cu putință și n-am înțeles deloc de ce vampirul nostru se transformă în salvatorul domniței în dificultate. Când e vorba de domnițe în primejdie, eu aprob mai degrabă atitudinea cinic-bănuitoare a detectivului lui Simon R. Green (prezent și el în acest volum).

Un alt text care m-a plictisit – și e tare rău să te plictisești traducând, e mai bine când te enervezi, credeți-mă – este cel al lui S. M. Stirling, probabil pentru că povestirea lui lasă tot soiul de fire dezlegate, bazându-se prea mult pe faptul că oamenii cunosc deja romanele în universul cărora se petrece acțiunea. Or nu a fost cazul cu mine și eu sunt oricum de părere că o povestire trebuie să fie capabilă să se susțină singură, pentru că poate fi poarta prin care un cititor decide sau nu să intre în universul tău. Pe mine, Stirling m-a pierdut de vizitator.

Oricum însă, două din zece nu-i rău deloc.

Și cam atât despre prima mea traducere. Tot ce mai am de zis este că de-abia aștept să îmi apară și celelalte, că s-au adunat câteva.

Cronică vorbită: Martin Cruz Smith

Martin Cruz SmithParcul Gorki (1981)

Titlu original: Gorky Park

Editura: Paladin, 2015

Traducere: Mircea Pricăjan

Sâmbătă, la Bookfest, am participat la lansare și am spus câteva cuvinte despre carte. Întrucât atunci când am citit-o nu am scris aici despre ea, o să pun pe post de cronică prezentarea pe care i-am făcut-o la târg.

Într-o noapte geroasă în Parcul Gorki din Moscova sunt descoperite trei cadavre cu fețele jupuite. Mai mult, și amprentele au fost îndepărtate. În imensa URSS, la finalul erei Brejnev, a identifica aceste victime este ca și cum ai căuta acul în carul cu fân și totuși asta trebuie să facă Arkady Renko, anchetator în cadrul Miliției moscovite și personaj principal al seriei de opt romane scrise de Martin Cruz Smith. În momentul în care facem cunoștință cu el, Renko este un tânăr anchetator promițător, cu un dosar profesional

@Andrei Duduman. Note to self: Data viitoare fii atentă ce fundal ai în spate, că violetul ăla combinat cu albastrul ținutei te face să arăți pătrată și nu ești. Nu că n-ai mai putea slăbi puțin....

Foto: Andrei Duduman.
Note to self: Data viitoare fii atentă ce fundal ai în spate, că violetul ăla combinat cu albastrul ținutei te face să arăți pătrată și nu ești. Nu că n-ai mai putea slăbi puțin…

impresionant, aproape o vedetă. Cazul de față, care se va dovedi departe de a fi un banal omor, este pentru el un punct de cotitură. Pentru că în URSS iarna o fi lungă, dar gheața politică e subțire și te poți oricând trezi sub ea chiar făcându-ți cu strictețe datoria. Ceea ce dă naștere, la începutul romanului, unei competiții între servicii, dar nu așa cum ne-am obișnuit din romanele americane, pentru a rezolva cazul, ci, dimpotrivă, pentru a pasa de la unii la alții un dosar cu potențiale complicații politice. În acest sistem, Renko are de ales între a face dreptate – sau, așa cum vede el lucrurile, a-și face meseria cu probitate – și a face carieră. O opțiune dificilă pentru un personaj care a decis să devină anchetator influențat de Porfiri Petrovici, anchetatorul lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă.

Ar fi de înțeles o anumită reticență a cititorului față de un roman despre URSS scris de un american. Nu este cazul, căci Marin Cruz Smith și-a făcut bine tema, grefând foarte iscusit rețeta americană de roman polițist – împușcături în noapte, suspecți aflați în poziții importante, un criminal care pare de multe ori cu un pas înaintea anchetatorului – peste o Uniune Sovietică a cărei atmosferă este foarte bine redată. Cei care au trăit în comunism vor recunoaște micile învârteli, birocrația sufocantă, aparatura electrocasnică achiziționată pe bază de relații și arătată cu mândrie prietenilor ca o dovadă a statutului social superior. (O anumită mașină de spălat se comportă foarte neprincipial, vă avertizez).

În „Parcul Gorki” ne aflăm în perioada finală a erei Brejnev, supranumită „era stagnării”, dar următoarele romane ne vor purta prin perioada de glanost a lui Gorbaciov, destrămarea URSS și tranziția ce va urma, ultimele romane din serie având loc în timpul regimului lui Vladimir Putin. O Rusie în mișcare, în schimbare, în care Renko rămâne un personaj incapabil să se integreze, cu un simț acut al dreptății și cu limba mult prea ascuțită pentru binele lui.

(Ce nu am mai spus ca să nu mă lungesc a fost că) un alt atu al lui Martin Cruz Smith este complexitatea personajelor, și nu e vorba numai de Renko, ci și de personajele negative sau de personaje care încep prin a părea negative pentru a ne surprinde apoi. Cei care nu cred că un membru al KGB poate fi un personaj pozitiv, ba că poate deveni chiar prietenul lui Renko – un soi ciudat de prietenie, dar prietenie – vor avea o surpriză. Și nu am pomenit nimic despre preferatul meu, Karp Korobeț, în principal pentru că el nu apare decât în următorul volum din serie, Steaua Polară, tradus de mine și care va apărea de asemenea la editura Paladin.

Aș mai adăuga că am avut emoții, în mod stupid dat fiind că doar am mai vorbit și altă dată în public, ba am apărut chiar și la televizor de vreo câteva ori. Câh. Big dislike!

Îl cheamă Ghiță și luminează pe întuneric

nook glowlight

Poza e luată de pe net, că ale mele nu mi-au ieșit mulțumitor. Poate mai încerc mâine, că acuma i se reflectă blitzul în copertă și se duce naibii tot efectul.

Dacă vechiul meu Sony PRS-505 care m-a slujit cu credință din 2008 n-ar fi dat semne că-i pe ducă, nu l-aș fi schimbat pentru nimic în lume, oricât de deștepte sunt noile dispozitive, pentru că singurul lucru pe care-l vreau eu de la un reader e să citească. Soarta însă fiind de altă părere, iată-mă posesoarea unui Nook GlowLight venit tocmai din Marea Britanie. Ca să nu i se urce la cap că-i mare și tare, l-am botezat Ghiță.

Partea care-mi place foarte tare la Ghiță e backlight-ul ăla care-mi permite să citesc noaptea fără să-i stric somnul lui Boyfriend. Se vede o nebunie! Și îmi place contrastul pe care-l are și cu lumina (lui) stinsă. E un inglișmen de treabă, citește și diacritice fără să strâmbe din nas și are niște comenzi foarte ușor de intuit și fără manualul de utilizare. Îți oferă opțiunea să alegi între mai multe fonturi și să mărești sau să micșorezi scrisul după cum aveți chef tu și ochii tăi, să elimini marginile prea mari ale paginilor și să schimbi distanța dintre rânduri. Nu mai zic că poți face notițe și sublinieri în text, că asta fac mai toate readerele astea noi. Ba chiar îți oferă posibilitatea să postezi citate direct pe Facebook via wireless, ca să știe și alții ceea ce citești, dar eu i-am zis să nu se umfle în pene, că pe mine nu mă impresionează genul ăsta de fițe.

Pe scurt, îmi place de Ghiță, mai ales că e și frumușel foc, deși încăpățânarea ăstora de la Barnes&Noble de a face modelul numai pe alb are și efecte neplăcute – se murdărește repede. Un alt aspect mai puțin user friendly este acela că pentru a-l activa inițial trebuie să ai o rețea wireless prin preajmă.

La defecte – ca să nu creadă englezoiul că e perfect – aș menționa că uneori clipește cam enervant, că are numai 500 MB ca să-ți încarci cărțile tale, (restul până la 4GB e rezervat pentru ceea ce cumperi de la ei) și că nu are slot pentru card. Asta mă deranjează numai în principiu, că oricum nu văd care ar fi rostul să-mi pun toată biblioteca pe reader, iar în 500 de MB încap destule cărți până și pentru mine. Ceea ce îmi displace, dragă Ghiță, și asta nu-i frumos din partea ta, să știi, este că nu ai o rubrică „Bookmarks” unde să găsesc toate semnele pe care pe le-am pus eu prin toate cărțile, așa cum avea drăguțul meu de Sony. Degeaba ții tu minte, în cuprinsul fiecărei cărți, ce notițe mi-am luat, unde am îndoit colțul paginii și ce citate am subliniat – chiar separat, pe căprării – dacă le ai împrăștiate așa, prin fiecare carte.

Da lasă, nu fi trist, că nu știu cum m-aș fi descurcat cu un tip perfect. Așa, anticipez că o să avem o relație foarte fericită. Ia treci la treabă chiar acum!