Poveștile traducătorului: Fata care l-a iubit pe Peter Pan

tiget lilyJodi Lynn AndersonTiger Lily

Editura Booklet (2016)

Gen: Fantasy, YA

Traducere: Laura Ciobanu (🙂 )

Asta e cea de-a doua traducere care îmi apare, deși e a patra carte la care am lucrat. Este de asemenea prima (dar nu și ultima) colaborare cu editura Booklet, de care sunt cum nu se poate mai mulțumită. Povestea în sine este cea a primei iubiri a lui Peter Pan, Tiger Lily, o fată curajoasă, inimoasă, dar nu tocmai feminină, care are dificultăți în a-și găsi locul pe Insula Neverland. Un timp s-ar zice că locul ei este alături de misterioșii Băieți Pierduți, de care întreaga insulă se teme, inclusiv pirații. Apoi apare Wendy Darling. Ce se întâmplă mai departe… cine va citi va afla. Vă mai spun doar că vocea care ne împărtășește povestea celor doi este cea a micuței zâne Tinkerbell și că numai noi o auzim fiindcă zânele nu vorbesc.

Autoarea folosește toate elementele lui Barrie – pirații, ceasul din burta crocodilului, sirenele (probabil cele mai periculoase creaturi de pe insulă), zânele, triburile – dar le asamblează în mod diferit. Rezultatul – pe alocuri sumbru și pe alocuri de o adorabilă candoare – este un fantasy plin de poezie și aventură care reușește să nu fie siropos chiar dacă spune o poveste despre iubiri adolescentine și despre încercarea de a afla cine ești și care îți e locul în lume, dacă e cazul să te lași prins într-unul dintre tiparele ei sau să faci cum te taie capul.

Am tradus-o astă vară și nici că se putea anotimp mai potrivit pentru asta. Dacă la alte traduceri am avut tot felul de dificultăți legate de diverși termeni de specialitate, aici singura problemă a fost perfecționismul meu care m-a făcut s-o perii, s-o răsperii și s-o pigulesc cum face pisica mamă cu puii.

Amanții cărților

Peter-Ilsted-Woman-Reading-by-Candlelight-1908

Peter Ilsted – Femeie citind la lumina lumânării

Alberto ManguelBiblioteca nopții (2006)

Titlu original: Libray at Night

Editura Nemira (2011)

Traducere: Anca Stoiculescu

E un soi de istorie a bibliotecilor cu începere din antichitate, trecând în revistă și diferitele sisteme de catalogare a cărților, biblioteci personale celebre, biblioteci cu cărți imaginare, ucigași de biblioteci (adică aceia care au ars cărțile), etc, totul în stilul fermecător și dezordonat al lui Manguel. Adversar al catalogării cărților pe colecții sau în ordine alfabetică și partizan al grupării lor după niște afinități pe care numai stăpânul bibliotecii le poate stabili, Manguel ne demonstrează în carte propria lui teză, aceea că o bibliotecă dezvăluie foarte multe despre firea posesorului. Ca urmare, nu avem o istorie cronologică a bibliotecilor, ci sărim în sus și-n jos prin timp, într-un soi de puzzle fermecător presărat cu digresiuni de tot soiul.

Mie astea mi-au plăcut cel mai mult. Mai ales acelea care arată până unde sunt dispuși oamenii să meargă de dragul cărților.

În anii 90, conducerea Bibliotecii Publice din San Francisco a decis să trimită la gropile de gunoi câteva sute de cărți, pentru că nu mai aveau unde să le țină. S-a decis să fie eliminate acelea care nu mai fuseseră solicitate de cititori de multă vreme. „(…) pentru a salva cât mai multe cărți cu putință, bibliotecarii curajoși se strecurau noaptea în incinta bibliotecii și însemnau volumele aflate în pericol cu date de retragere false”, ne povestește Manguel.

În 1702, islandezii sărăciți și înfometați dau buzna în bibliotecile țării și își fac haine din pergamente, inclusiv din cele două exemplare din Edda vechi de 600 de ani. Un cărturar danez – Islanda era sub stăpânire daneză pe-atunci, pare-se – s-a repezit întru salvarea operei și „i-au trebuit zece ani ca să-i dezbrace pe hoți și să reasambleze colecția”.

Un copil pasionat de cărți își vinde, la numai treisprezece ani, dreptul de primogenitură fratelui său mai mic: acesta va conduce afacerea familiei în locul lui și, în schimb, îi va da bani fratelui mai mare să-și cumpere câte cărți vrea. Târgul, făcut în copilărie, a fost respctat la maturitate.

 În 1990, guvernul columbian a înființat biblioteci mobile. Și cum, în unele sate, autobuzele nu ajungeau, au apărut bibliomăgarii, cărând în spinarea loc colecțiile de cărți dintr-o localitate în alta. Singura carte care n-a putut fi recuperată, ne spune Manguel într-un paragraf demn de Garcia Marquez (de altfel și el columbian), a fost Iliada, pe care locuitorii unui sat au refuzat s-o mai restituie. „Ne-au explicat că povestea lui Homer o reflecta întru totul pe a lor: era istoria unei țări sfâșiate de războaie, unde zeii turbați hotărau soarta unor oameni care nu știau niciodată cu exactitate de ce luptau sau când aveau să fie omorâți”, spun bibliotecarii.

Asta-i sfâșietoare. Într-un lagăr pentru copii care a existat o vreme la Birkenau, funcționa, nu se știe cum, o bibliotecă clandestină conținând nouă sau zece cărți. În fiecare seară, cărțile, precum și alte lucruri de valoare – medicamente, ceva mâncare – erau date în grija uneia dintre fetele mai mari. Aceasta trebuia să le ascundă, într-un loc diferit în fiecare noapte. Cărți interzise – sau arse – de naziști se găseau uneori în lagărele de concentrare.

Și ar mai fi multe de spus despre cartea asta: opiniile fermecătoare formulate de autor (că, de exemplu, cărțile se schimbă în funcție de ordinea în care sunt citite), ce s-a întâmplat cu biblioteca lui Hitler, cum un singur fanatic a distrus majoritatea scrierilor aztecilor cuceriți, despre bibliotecile ascunse în grote în China. Dar, până la urmă, cine-i curios să facă bine s-o citească.

CEL MAI FRUMOS CITAT:

De la adăpostul acestor ferestre, pe timpul zilei, pot să urmăresc găinile vecinului meu, care se reped dintr-un colț într-altul al curții, ciugulind de ici și de colo, înnebunite de toate câte li se oferă, ca niște învățați demenți într-o bibliotecă.

sau poate ăsta:

Fiecare cititor este doar un capitol din viața unei cărți.

E ceva borgesian în felul în care scrie Manguel despre cărți. Cred c-o să-i recitesc și cealaltă carte, Istoria lecturii.

Poveștile traducătorului: Străzi întunecate

martin dozoisG.R.R. Martin, Gardner DozoisStrăzi întunecate, vol. 1

Titlu original: Down These Strange Streets

Editura: Nemira, 2015

Gen: fantasy urban

Traducere: Laura Ciobanu (adică eu)

Și iată că debutez ca traducător cu o culegere de povestiri polițiste în care fie victimele, fie infractorii, fie detectivii nu-s chiar sută la sută umani. Sau așa s-ar părea. Antologia are nume cunoscute ale genului, cum ar fi Charlaine Harris, Glen Cook sau Simon R. Green, nume care vor fi o descoperire pentru cititorii din România, cum e cazul cu Lansdale, și nume care-au fost o surpriză și pentru mine, dar despre asta mai jos. Cititorul e invitat la un bal al vampirilor unde cineva și-a pus în minte să strice distracția, face cunoștință cu o tânără vrăjitoare căreia i-a fost furată inima la propriu, află că nu-i bine să asculți orice disc de vinil care-ți cade în mână și multe altele. Pentru ca lucrurile să nu fie complet previzibile, Martin și Dozois nu au apelat numai la scriitori ai genului, ci au mai poftit la petrecere și autori de romane polițiste, care s-au descurcat de minune schimbând registrul și au reușit chiar să aducă o notă originală antologiei.

Asta nu-i prima carte pe care am tradus-o, ci a patra. Este însă prima care apare pe piață. Mi-am propus să povestesc de fiecare dată câte ceva despre bucătăria internă a traducerii unei cărți, dar aici n-am mari chestii de relatat, pentru că a mers ușor și a fost o plăcere.

Partea bună când ai de tradus antologii este că, spre deosebire de romane, dacă descoperi că nu-ți place autorul, știi bine că nu trebuie să-l suporți decât preț de câteva pagini și că pe urmă dai peste altul. Iar din zece autori – cazul de față – este imposibil să nu găsești măcar câțiva pe gustul tău. Mie cel mai mult mi-au plăcut patru musafiri veniți în lumea fantasy-ului urban pe bază de invitație din universul policier-urilor sau, în cazul unuia, din zona romanelor istorice.

În care traducătorul uită că traduce

Steven Saylor, autor al unei serii de romane detectivistice să le zicem, a căror acțiune are loc în Roma Antică, a descris atât de bine Babilonul decăzut că m-a făcut să mă întrerup din lucru și să caut imagini cu Poarta lui Ishtar. Povestirea lui despre crimele comise pe ruinele fostei splendori este una dintre preferatele mele, alături de cea a lui Conn Iggulden. Venit tot din zona romanelor istorice, Iggulden spune însă o poveste de factură diferită: aceea a unui escroc care păcălește văduvele îndurerate spunând că le poate pune în legătură cu soții decedați și din care o femeie va face un om cinstit, dar nu așa cum ne-am aștepta. Căci femeia e o fantomă, iar întâlnirea cu ea îl determină pe impostorul nostru să devină un adevărat vânător de fantome. Joe R Lansdale, la el acasă și când scrie romane polițiste, și când spune povești de groază, le-a combinat aici într-o istorie cu un disc suspect și un cântăreț de blues cam încurcă-lume, în anii 50. Mi-a mai plăcut și Laurie King, cu oamenii ei salamandre într-o poveste dintr-un viitor nu foarte îndepărtat.

Un traducător nu-și permite să fie mofturos, dar, ascultați-mă pe mine, e mult mai plăcut să traduci ceva ce-ți place, pentru că, pe cinstite, te fură textul și la un moment dat nici nu mai simți că traduci și nici nu-ți dai seama cum a trecut timpul. Ai senzația că, de fapt, ai fost acolo și că întâmplările alea nu le-ai tradus, ci le-ai văzut.

În care, dimpotrivă, traducătorul se plictisește

Ca să le zic și pe cele care mi-au displăcut, eu una n-am fost deloc încântată de Carrie Vaughn, deși e autoarea unei serii celebre de romane care are ca eroină o tânără care e vârcolac și gazda unei emisiuni radio cu sfaturi pentru creaturile ca ea. În povestirea pe care am tradus-o însă, Vaughn a reușit să bifeze toate clișeele cu putință și n-am înțeles deloc de ce vampirul nostru se transformă în salvatorul domniței în dificultate. Când e vorba de domnițe în primejdie, eu aprob mai degrabă atitudinea cinic-bănuitoare a detectivului lui Simon R. Green (prezent și el în acest volum).

Un alt text care m-a plictisit – și e tare rău să te plictisești traducând, e mai bine când te enervezi, credeți-mă – este cel al lui S. M. Stirling, probabil pentru că povestirea lui lasă tot soiul de fire dezlegate, bazându-se prea mult pe faptul că oamenii cunosc deja romanele în universul cărora se petrece acțiunea. Or nu a fost cazul cu mine și eu sunt oricum de că o povestire trebuie să fie capabilă să se susțină singură, pentru că poate fi poarta prin care un cititor decide sau nu să intre în universul tău. Pe mine, Stirling m-a pierdut de vizitator.

Oricum însă, două din zece nu-i rău deloc.

Și cam atât despre prima mea traducere. Tot ce mai am de zis este că de-abia aștept să îmi apară și celelalte, că s-au adunat câteva.

Cronică vorbită: Martin Cruz Smith

Martin Cruz SmithParcul Gorki (1981)

Titlu original: Gorky Park

Editura: Paladin, 2015

Traducere: Mircea Pricăjan

Sâmbătă, la Bookfest, am participat la lansare și am spus câteva cuvinte despre carte. Întrucât atunci când am citit-o nu am scris aici despre ea, o să pun pe post de cronică prezentarea pe care i-am făcut-o la târg.

Într-o noapte geroasă în Parcul Gorki din Moscova sunt descoperite trei cadavre cu fețele jupuite. Mai mult, și amprentele au fost îndepărtate. În imensa URSS, la finalul erei Brejnev, a identifica aceste victime este ca și cum ai căuta acul în carul cu fân și totuși asta trebuie să facă Arkady Renko, anchetator în cadrul Miliției moscovite și personaj principal al seriei de opt romane scrise de Martin Cruz Smith. În momentul în care facem cunoștință cu el, Renko este un tânăr anchetator promițător, cu un dosar profesional

@Andrei Duduman. Note to self: Data viitoare fii atentă ce fundal ai în spate, că violetul ăla combinat cu albastrul ținutei te face să arăți pătrată și nu ești. Nu că n-ai mai putea slăbi puțin....

Foto: Andrei Duduman.
Note to self: Data viitoare fii atentă ce fundal ai în spate, că violetul ăla combinat cu albastrul ținutei te face să arăți pătrată și nu ești. Nu că n-ai mai putea slăbi puțin…

impresionant, aproape o vedetă. Cazul de față, care se va dovedi departe de a fi un banal omor, este pentru el un punct de cotitură. Pentru că în URSS iarna o fi lungă, dar gheața politică e subțire și te poți oricând trezi sub ea chiar făcându-ți cu strictețe datoria. Ceea ce dă naștere, la începutul romanului, unei competiții între servicii, dar nu așa cum ne-am obișnuit din romanele americane, pentru a rezolva cazul, ci, dimpotrivă, pentru a pasa de la unii la alții un dosar cu potențiale complicații politice. În acest sistem, Renko are de ales între a face dreptate – sau, așa cum vede el lucrurile, a-și face meseria cu probitate – și a face carieră. O opțiune dificilă pentru un personaj care a decis să devină anchetator influențat de Porfiri Petrovici, anchetatorul lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă.

Ar fi de înțeles o anumită reticență a cititorului față de un roman despre URSS scris de un american. Nu este cazul, căci Marin Cruz Smith și-a făcut bine tema, grefând foarte iscusit rețeta americană de roman polițist – împușcături în noapte, suspecți aflați în poziții importante, un criminal care pare de multe ori cu un pas înaintea anchetatorului – peste o Uniune Sovietică a cărei atmosferă este foarte bine redată. Cei care au trăit în comunism vor recunoaște micile învârteli, birocrația sufocantă, aparatura electrocasnică achiziționată pe bază de relații și arătată cu mândrie prietenilor ca o dovadă a statutului social superior. (O anumită mașină de spălat se comportă foarte neprincipial, vă avertizez).

În „Parcul Gorki” ne aflăm în perioada finală a erei Brejnev, supranumită „era stagnării”, dar următoarele romane ne vor purta prin perioada de glanost a lui Gorbaciov, destrămarea URSS și tranziția ce va urma, ultimele romane din serie având loc în timpul regimului lui Vladimir Putin. O Rusie în mișcare, în schimbare, în care Renko rămâne un personaj incapabil să se integreze, cu un simț acut al dreptății și cu limba mult prea ascuțită pentru binele lui.

(Ce nu am mai spus ca să nu mă lungesc a fost că) un alt atu al lui Martin Cruz Smith este complexitatea personajelor, și nu e vorba numai de Renko, ci și de personajele negative sau de personaje care încep prin a părea negative pentru a ne surprinde apoi. Cei care nu cred că un membru al KGB poate fi un personaj pozitiv, ba că poate deveni chiar prietenul lui Renko – un soi ciudat de prietenie, dar prietenie – vor avea o surpriză. Și nu am pomenit nimic despre preferatul meu, Karp Korobeț, în principal pentru că el nu apare decât în următorul volum din serie, Steaua Polară, tradus de mine și care va apărea de asemenea la editura Paladin.

Aș mai adăuga că am avut emoții, în mod stupid dat fiind că doar am mai vorbit și altă dată în public, ba am apărut chiar și la televizor de vreo câteva ori. Câh. Big dislike!

Îl cheamă Ghiță și luminează pe întuneric

nook glowlight

Poza e luată de pe net, că ale mele nu mi-au ieșit mulțumitor. Poate mai încerc mâine, că acuma i se reflectă blitzul în copertă și se duce naibii tot efectul.

Dacă vechiul meu Sony PRS-505 care m-a slujit cu credință din 2008 n-ar fi dat semne că-i pe ducă, nu l-aș fi schimbat pentru nimic în lume, oricât de deștepte sunt noile dispozitive, pentru că singurul lucru pe care-l vreau eu de la un reader e să citească. Soarta însă fiind de altă părere, iată-mă posesoarea unui Nook GlowLight venit tocmai din Marea Britanie. Ca să nu i se urce la cap că-i mare și tare, l-am botezat Ghiță.

Partea care-mi place foarte tare la Ghiță e backlight-ul ăla care-mi permite să citesc noaptea fără să-i stric somnul lui Boyfriend. Se vede o nebunie! Și îmi place contrastul pe care-l are și cu lumina (lui) stinsă. E un inglișmen de treabă, citește și diacritice fără să strâmbe din nas și are niște comenzi foarte ușor de intuit și fără manualul de utilizare. Îți oferă opțiunea să alegi între mai multe fonturi și să mărești sau să micșorezi scrisul după cum aveți chef tu și ochii tăi, să elimini marginile prea mari ale paginilor și să schimbi distanța dintre rânduri. Nu mai zic că poți face notițe și sublinieri în text, că asta fac mai toate readerele astea noi. Ba chiar îți oferă posibilitatea să postezi citate direct pe Facebook via wireless, ca să știe și alții ceea ce citești, dar eu i-am zis să nu se umfle în pene, că pe mine nu mă impresionează genul ăsta de fițe.

Pe scurt, îmi place de Ghiță, mai ales că e și frumușel foc, deși încăpățânarea ăstora de la Barnes&Noble de a face modelul numai pe alb are și efecte neplăcute – se murdărește repede. Un alt aspect mai puțin user friendly este acela că pentru a-l activa inițial trebuie să ai o rețea wireless prin preajmă.

La defecte – ca să nu creadă englezoiul că e perfect – aș menționa că uneori clipește cam enervant, că are numai 500 MB ca să-ți încarci cărțile tale, (restul până la 4GB e rezervat pentru ceea ce cumperi de la ei) și că nu are slot pentru card. Asta mă deranjează numai în principiu, că oricum nu văd care ar fi rostul să-mi pun toată biblioteca pe reader, iar în 500 de MB încap destule cărți până și pentru mine. Ceea ce îmi displace, dragă Ghiță, și asta nu-i frumos din partea ta, să știi, este că nu ai o rubrică „Bookmarks” unde să găsesc toate semnele pe care pe le-am pus eu prin toate cărțile, așa cum avea drăguțul meu de Sony. Degeaba ții tu minte, în cuprinsul fiecărei cărți, ce notițe mi-am luat, unde am îndoit colțul paginii și ce citate am subliniat – chiar separat, pe căprării – dacă le ai împrăștiate așa, prin fiecare carte.

Da lasă, nu fi trist, că nu știu cum m-aș fi descurcat cu un tip perfect. Așa, anticipez că o să avem o relație foarte fericită. Ia treci la treabă chiar acum!

Era de-ajuns o trilogie

Peter V. BrettThe Demon Cycle

Imaginați-vă un copil, singur în mijlocul unei câmpii întunecate, înconjurat de demoni, supraviețuirea lui depinzând de abilitatea cu care a trasat în jurul lui simbolurile protectoare. Un iepure năuc, nimerit din greșeală în cerc, poate șterge desenul în goana lui panicată, lăsându-l fără apărare în fața creaturilor ucigașe.

Asta e imaginea care-mi vine de fiecare dată în minte când mă gândesc la seria lui Peter V. Brett, The Demon Cycle, compusă până acum din romanele The Painted Man (2008), The Desert Spear (2010), The Daylight War (2013) și The Skull Throne (2015). O lume în care omenirea supraviețuiește cu greu atacurilor nocturne ale demonilor, care, dacă nu ar exista simbolurile protectoare, ar distruge orașe întregi într-o singură noapte. Sunt diferite soiuri de demoni, demoni lemnoși, demoni de stâncă, demoni mimetici și demoni mentați. Firește că există și o profeție, despre un Salvator sau Eliberator (Deliverer) care să scape omenirea de acest blestem, dar, aici e partea mișto, în seria asta avem doi candidați, ambii foarte convingători, la acest rol. Unul dintre ei, Arlen Bales, puștiul de mai sus, care și-a văzut mama ucisă de un demon, nu vrea să fie un Mesia, refuză cu încăpățânare să fie împins în acest rol și crede în acțiunea individuală, dar talentul lui de a crea simboluri protectoare din ce în ce mai eficiente și abilitatea în lupta cu demonii îi determină pe mulți să creadă că el e cel profețit. De anii lui formativi se ocupă primul roman din serie, The Painted Man, publicat de Nemira cu titlul Omul pictat.

Un Mesia pătat

Ei bine, cititorii cărora le-a plăcut romanul vor avea o mare surpriză trecând la cel de-al doilea, când se vor pomeni că-l simpatizează pe Ahman Jardir, celălalt potențial Salvator, care apare inițial ca un adversar al lui Arlen. Romanul ne prezintă circumstanțele formării lui Jardir și ale ascensiunii lui la putere, făcându-ne să înțelegem că este produsul mediului în care s-a născut și dezvăluindu-ne, dincolo de actele nu întotdeauna blânde sau oneste ale acestuia (ba chiar dimpotrivă), o ființă umană extrem de reală. Dacă lumea lui Arlen este una de tip Ev Mediu european, cea a lui Jardir e modelată după universul musulman și are ierarhii bine stabilite, băieții sunt antrenați de mici să se lupte cu demonii (Ender nu s-ar simți nelalocul lui la școala lor militară), iar curajul și abilitatea de războinic sunt prețuite mai presus de orice. Jardir, în ciuda lipsei lui de scrupule și a stilului de viață situat în afara valorilor noastre, este un candidat convingător la rolul de Mesia și un erou interesant. Asta e și capcana. Brett se joacă foarte bine cu obișnuințele cititorilor: știi că, dintre cei doi, Jardir este cel ticălos, deci știi că n-ar trebui să fie el cel ales și te aștepți să moară, dar în același timp admiți că e pe alocuri mai eficient decât Arlen, că în termenii propriului său popor este un reformator și că ți-ar părea rău să dispară din poveste. Ca urmare, aștepți cu inima strânsă să vezi ce soartă va avea. Confruntarea are loc în cel de-al treilea roman, dar nu zic mai multe, ca să nu stric surprizele.

Cu viol sau fără viol

În plus, romanul lui Brett are niște personaje feminine la fel de puternice ca bărbații, pe care uneori îi eclipsează cu totul. Ceea ce e mare lucru, pentru că, dacă vi se pare că Arlen a avut o viață grea, să fii femeie în acest univers e de-a dreptul un blestem. Ambele societăți sunt înapoiate, femeile nu sunt considerate a fi bune de altceva decât ca născătoare de fii, iar consimțământul lor când vine vorba de sex nici nu este luat în calcul. Una dintre eroine este violată pe drum, o alta e abuzată sexual de propriul ei tată, fără să primească ajutor din partea nimănui, nici măcar a surorii sale, iar cea de-a treia se naște în clasa de jos, într-un univers în care femeia nu poate fi decât fie concubină, fie una dintre neveste. Culmea este că aceasta din urmă reușește, devenind soția lui Jardir și fiind, de fapt, femeia care face dintr-un puști promițător un lider al poporului său, să fie cea mai liberă dintre ele.

Citește mai mult…

Când zorzoanele sufocă povestea

Am început asta ca un comentariu la recenzia făcută de fansf romanului „Anotimpul pumnalelor” de Șerban Andrei Mazilu, dar se lungea prea tare, așa că am decis s-o transform în postare pe blog. Pentru că, am mai zis, nu cred că e bine să lăudăm excesiv nișe cărți numai ca să-i încurajăm pe autorii români. Autorii români să facă bine să scrie. Bine. Și, ca să fie clar, singurul motiv pentru care continui lectura e pentru că-i vorba de un autor român și sper ca până la final ceva-ceva să mai reabiliteze romanul.

Mie, până acum, „Anotimpul pumnalelor” mi se pare imposibil de citit din cauza stilului ornamentat și pretențios în care e scrisă. Orice cuvânt dintr-o frază care poate avea un adjectiv are cel puțin unul. Multe dintre ele sunt căznite. Are niște virgule absolut tulburătoare între subiect și predicat și altele și mai tulburătoare înainte de „și” (acolo unde nu e cazul, ca să fie clar). Personajele nu vorbesc normal; ele zâmbesc „frugal”, șoptesc, șuieră printre dinți, exclamă teatral, țipă ascuțit, mormăie dezamăgite, urlă disperate (poți urla și calm, oare?) scrâșnesc din dinți – și asta la fiecare replică. Eu n-am dat încă peste cineva care să vorbească normal, și-s la pagina 83. A, perla perlelor este următoarea: „șopti el ușor răgușit tabacic”.

Dialogurile sunt o suferință continuă, fiind total lipsite de naturalețe.

Până acum nu e clar care e intriga, nici măcar în linii mari. Personajele nu sunt consecvente cu ele însele. (Ditamai asasinul profesionist se duce să doarmă în mansarda clientei sale – la invitația acesteia!!! – și e prins de gărzile pe care aceea le chemase pretinzând că au călcat-o hoții; pueril. Asta pentru că el, asasinul, uitase că se trecuse la ora de vară!!!!!!!!!). Caracterizarea personajelor e grosolană, autorul vrea să fie sigur că ne e clar de la început cine e rău, că poate noi singuri nu ne putem prinde. Ba mai mult, ne-o și repetă, că poate am uitat de la o pagină la alta că episcopul e „un sadic dement” și „un smintit în robă”, iar contesa e ambițioasă, lucruri pe care nu le zice un alt personaj despre el, ci vocea auctorială.

Uite câteva fraze, la întâmplare:

Citește mai mult…

Teaser: Odihna cea lungă

Pentru cine-i curios, iată un fragment din povestirea mea, Odihna cea lungă, publicată în Galileo 6. G61

(…)

Nu le furase nimeni. Acolo erau: piatra, mașinuța căreia roata îi căzuse din nou, bila și ascuțitoarea ei. O luă în mână și începu, mecanic, să-i potrivească ochii de mărgele la locul lor, prin mișcări ale mâinii. Ghemuită pe vine, pierdută în gânduri, nu observă umbra decât când aceasta căzu asupra ei, iar atunci era prea târziu.

Era mai neagră decât umbrele obișnuite, ca și cum ar fi fost făcută dintr-un material mai dens. Era uriașă. Iar când Mery ridică ochii văzu că nu aparținea nimănui. Se uită din nou în jos, în speranța că umbra o să dispară și constată, îngrozită, că propria ei umbră, mică și palidă prin comparație, se strângea în sine, adunându-se în jurul picioarelor ei și, în final, dispărând, de parcă s-ar fi ascuns în striurile de pe tălpile adidașilor.

Cealaltă umbră se scurse în jurul ei ca o băltoacă de întuneric lichid și se recompuse într-o formă vag umană, pornind oblic de la tălpile fetei. Mery simți o răcoare stranie scurgându-i-se prin oase.

Umbra se îndreptă și Mery se ridică în picioare. Să fi fost oameni prin preajmă, puțini ar fi observat că umbra copilului era mai mare decât ar fi fost firesc și mult mai întunecată. Dar oricum nu era nimeni primprejur. Umbra făcu un pas și piciorul stâng al fetei se mișcă odată cu ea. Făcu încă un pas și încă unul. Mery vru să strige după ajutor, dar lumea era ciudat de întunecată și de depărtată, ca și cum s-ar fi uitat prin niște ochelari de soare la un ecran de cinema. Cu mișcări înțepenite, intră în tunel.

Când se făcu noapte și Mery nu apăru, adulții chemară poliția. Se vorbea de pedofili, de accidente, dar ele știau că nu despre asta-i vorba. Niciuna dintre fete nu se gândi însă se le spună părinților adevărul; știau prea bine că n-ar fi fost crezute.

(…)

Lumea era plină de pericole. Copiii ştiau, chiar dacă părinţii lor uitaseră. Adulţii îi sfătuiau să se ferească de maşini şi de necunoscuţii care voiau să stea de vorbă şi habar nu aveau de adevăratele ameninţări printre care copiii se strecurau toată ziua. O tufă de trandafiri nevinovată era de fapt o fiară care îi putea înhăţa de picior şi de care nu se puteau elibera decât cu efortul colectiv al tuturor prietenilor. Aleile familiare de pe lângă blocuri şerpuiau şi, dintr-odată, la capătul lor se aflau locuri necunoscute. Odată Denisa fusese cât pe ce să se înece în prăpastia de ape deschisă în faţa blocului. Adulţii încărcaţi cu sacoşe păşeau liniştiţi pe apă fără să fie conştienţi că fac o minune şi se amuzau de jocul copiilor, uite ce le-a mai trecut prin cap. În cele din urmă, celelalte fete, refugiate pe scara blocului din faţa potopului, o salvaseră aruncându-i un fular şi trăgând-o în siguranţa corabiei. (…)

Dar toate aceste pericole le erau familiare, făceau parte din riscul zilnic de a fi copil şi le supravieţuiseră de prea multe ori ca să se mai teamă. Nu le împiedicau să doarmă noaptea, să mănânce cu poftă sau să se joace pe unde n-aveau voie. Ca acum. Pericolele, până la urmă, oricum apăreau, n-aveai ce face.

(…)

Și dacă…

Și dacă tot ce credeai în copilărie era adevărat? Dacă într-adevăr crăpăturile dintre dalele din jurul blocului erau cozi de lei? Dacă omul negru chiar locuia în dulapul tău, de unde ieșea noaptea cu scârțâit de uși ca să ți se așeze pe marginea patului? Dacă tu și prietenii tăi ați salvat lumea, și nu doar o dată? Și dacă viața ta de acum, cu toate frustrările ei, nu este decât o lungă odihnă după toate pericolele copilăriei? O odihnă de care nu știi să te bucuri fiindcă ai uitat tot?

Și dacă, de fapt, povestirea mea, Odihna cea lungă,  nu e o povestire, ci purul adevăr?

Nu poți afla decât într-un singur fel: cumperi revista Galileo 6 (o găsești sâmbătă și duminică la târgul de carte SF&F Final Frontier) și-ți amintești. Pe riscul tău.

Păzea, că iarăși vin!

G61După cum unii dintre voi știu, atunci când nu citesc și nu scriu despre cărți, scriu propriile mele povești. Una dintre ele, nou-nouță, o să apară în Revista Galileo 6, la care va fi lansată de Millennium Books la Târgul de carte F&SF Final Frontier, sâmbătă 28 martie, la ora 14 (la Nexus Gamers’ Club, Bd. Elisabeta Nr.37, Bucureşti – vizavi de Hotel Cişmigiu).

Mâine o să revin cu detalii despre povestire, care se numește Odihna cea lungă și… nu mai e cu zombi!

Tot în Galileo 6 o să găsiți și o recenzie a mea despre romanul Vegetal scris de Dănuț Ungureanu și Marian Truță (sau invers, că nu mai știu care e primul pe copertă și mie mi se par la fel de talentați amândoi).

Târgul de carte însuși, despre care observ că am uitat să scriu, are loc sâmbătă și duminică și are în program numeroase lansări ale unor autori români, dintre care eu vi-l recomand pe Oliviu Crâznic cu Ceasul fantasmelor (editura Crux Publishing) și o serie de dezbateri organizate pe parcursul celor două zile, cu participarea altor autori.

Detalii despre Final Frontier găsiți pe site-ul festivalului.

*

Cât despre conținutul revistei, iată-l:

Editorial: Michael Haulică – Continuăm cu începutul

Ficţiuni: Roland C. Wagner – H.P.L. (1890-1991) – Premiul Rosny 1996 • Ciprian Mitoceanu – Complet accesorizat • Alexandru Lamba – Fum şi abur • Andrei Duduman – Eroi fără voie • Mihai Alexandru Dincă – Oroarea din Oort • Laura Sorin – Odihna cea lungă

Din carte-n carte: Laura Sorin – Vegetal. Apocalipsa cu porumb (Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă – Vegetal) • Oliviu Crâznic – Calea spre ceruri (Arthur C. Clarke – Fîntînile Paradisului) • Iulia Dromereschi – Frînturi de cer cu nuanţe de imaginaţie (Roxana Brînceanu – Nuanţe de întuneric) • Oliviu Crâznic – O odisee străină (Lucian Dragoş Bogdan – Vraciul de pe norul interior) • Tudor Ciocârlie – Fantastic la superlativ (Robert Jackson Bennett – City of Stairs).