Cronică vorbită: Martin Cruz Smith

Martin Cruz SmithParcul Gorki (1981)

Titlu original: Gorky Park

Editura: Paladin, 2015

Traducere: Mircea Pricăjan

Sâmbătă, la Bookfest, am participat la lansare și am spus câteva cuvinte despre carte. Întrucât atunci când am citit-o nu am scris aici despre ea, o să pun pe post de cronică prezentarea pe care i-am făcut-o la târg.

Într-o noapte geroasă în Parcul Gorki din Moscova sunt descoperite trei cadavre cu fețele jupuite. Mai mult, și amprentele au fost îndepărtate. În imensa URSS, la finalul erei Brejnev, a identifica aceste victime este ca și cum ai căuta acul în carul cu fân și totuși asta trebuie să facă Arkady Renko, anchetator în cadrul Miliției moscovite și personaj principal al seriei de opt romane scrise de Martin Cruz Smith. În momentul în care facem cunoștință cu el, Renko este un tânăr anchetator promițător, cu un dosar profesional

@Andrei Duduman. Note to self: Data viitoare fii atentă ce fundal ai în spate, că violetul ăla combinat cu albastrul ținutei te face să arăți pătrată și nu ești. Nu că n-ai mai putea slăbi puțin....

Foto: Andrei Duduman.
Note to self: Data viitoare fii atentă ce fundal ai în spate, că violetul ăla combinat cu albastrul ținutei te face să arăți pătrată și nu ești. Nu că n-ai mai putea slăbi puțin…

impresionant, aproape o vedetă. Cazul de față, care se va dovedi departe de a fi un banal omor, este pentru el un punct de cotitură. Pentru că în URSS iarna o fi lungă, dar gheața politică e subțire și te poți oricând trezi sub ea chiar făcându-ți cu strictețe datoria. Ceea ce dă naștere, la începutul romanului, unei competiții între servicii, dar nu așa cum ne-am obișnuit din romanele americane, pentru a rezolva cazul, ci, dimpotrivă, pentru a pasa de la unii la alții un dosar cu potențiale complicații politice. În acest sistem, Renko are de ales între a face dreptate – sau, așa cum vede el lucrurile, a-și face meseria cu probitate – și a face carieră. O opțiune dificilă pentru un personaj care a decis să devină anchetator influențat de Porfiri Petrovici, anchetatorul lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă.

Ar fi de înțeles o anumită reticență a cititorului față de un roman despre URSS scris de un american. Nu este cazul, căci Marin Cruz Smith și-a făcut bine tema, grefând foarte iscusit rețeta americană de roman polițist – împușcături în noapte, suspecți aflați în poziții importante, un criminal care pare de multe ori cu un pas înaintea anchetatorului – peste o Uniune Sovietică a cărei atmosferă este foarte bine redată. Cei care au trăit în comunism vor recunoaște micile învârteli, birocrația sufocantă, aparatura electrocasnică achiziționată pe bază de relații și arătată cu mândrie prietenilor ca o dovadă a statutului social superior. (O anumită mașină de spălat se comportă foarte neprincipial, vă avertizez).

În „Parcul Gorki” ne aflăm în perioada finală a erei Brejnev, supranumită „era stagnării”, dar următoarele romane ne vor purta prin perioada de glanost a lui Gorbaciov, destrămarea URSS și tranziția ce va urma, ultimele romane din serie având loc în timpul regimului lui Vladimir Putin. O Rusie în mișcare, în schimbare, în care Renko rămâne un personaj incapabil să se integreze, cu un simț acut al dreptății și cu limba mult prea ascuțită pentru binele lui.

(Ce nu am mai spus ca să nu mă lungesc a fost că) un alt atu al lui Martin Cruz Smith este complexitatea personajelor, și nu e vorba numai de Renko, ci și de personajele negative sau de personaje care încep prin a părea negative pentru a ne surprinde apoi. Cei care nu cred că un membru al KGB poate fi un personaj pozitiv, ba că poate deveni chiar prietenul lui Renko – un soi ciudat de prietenie, dar prietenie – vor avea o surpriză. Și nu am pomenit nimic despre preferatul meu, Karp Korobeț, în principal pentru că el nu apare decât în următorul volum din serie, Steaua Polară, tradus de mine și care va apărea de asemenea la editura Paladin.

Aș mai adăuga că am avut emoții, în mod stupid dat fiind că doar am mai vorbit și altă dată în public, ba am apărut chiar și la televizor de vreo câteva ori. Câh. Big dislike!

Îl cheamă Ghiță și luminează pe întuneric

nook glowlight

Poza e luată de pe net, că ale mele nu mi-au ieșit mulțumitor. Poate mai încerc mâine, că acuma i se reflectă blitzul în copertă și se duce naibii tot efectul.

Dacă vechiul meu Sony PRS-505 care m-a slujit cu credință din 2008 n-ar fi dat semne că-i pe ducă, nu l-aș fi schimbat pentru nimic în lume, oricât de deștepte sunt noile dispozitive, pentru că singurul lucru pe care-l vreau eu de la un reader e să citească. Soarta însă fiind de altă părere, iată-mă posesoarea unui Nook GlowLight venit tocmai din Marea Britanie. Ca să nu i se urce la cap că-i mare și tare, l-am botezat Ghiță.

Partea care-mi place foarte tare la Ghiță e backlight-ul ăla care-mi permite să citesc noaptea fără să-i stric somnul lui Boyfriend. Se vede o nebunie! Și îmi place contrastul pe care-l are și cu lumina (lui) stinsă. E un inglișmen de treabă, citește și diacritice fără să strâmbe din nas și are niște comenzi foarte ușor de intuit și fără manualul de utilizare. Îți oferă opțiunea să alegi între mai multe fonturi și să mărești sau să micșorezi scrisul după cum aveți chef tu și ochii tăi, să elimini marginile prea mari ale paginilor și să schimbi distanța dintre rânduri. Nu mai zic că poți face notițe și sublinieri în text, că asta fac mai toate readerele astea noi. Ba chiar îți oferă posibilitatea să postezi citate direct pe Facebook via wireless, ca să știe și alții ceea ce citești, dar eu i-am zis să nu se umfle în pene, că pe mine nu mă impresionează genul ăsta de fițe.

Pe scurt, îmi place de Ghiță, mai ales că e și frumușel foc, deși încăpățânarea ăstora de la Barnes&Noble de a face modelul numai pe alb are și efecte neplăcute – se murdărește repede. Un alt aspect mai puțin user friendly este acela că pentru a-l activa inițial trebuie să ai o rețea wireless prin preajmă.

La defecte – ca să nu creadă englezoiul că e perfect – aș menționa că uneori clipește cam enervant, că are numai 500 MB ca să-ți încarci cărțile tale, (restul până la 4GB e rezervat pentru ceea ce cumperi de la ei) și că nu are slot pentru card. Asta mă deranjează numai în principiu, că oricum nu văd care ar fi rostul să-mi pun toată biblioteca pe reader, iar în 500 de MB încap destule cărți până și pentru mine. Ceea ce îmi displace, dragă Ghiță, și asta nu-i frumos din partea ta, să știi, este că nu ai o rubrică „Bookmarks” unde să găsesc toate semnele pe care pe le-am pus eu prin toate cărțile, așa cum avea drăguțul meu de Sony. Degeaba ții tu minte, în cuprinsul fiecărei cărți, ce notițe mi-am luat, unde am îndoit colțul paginii și ce citate am subliniat – chiar separat, pe căprării – dacă le ai împrăștiate așa, prin fiecare carte.

Da lasă, nu fii trist, că nu știu cum m-aș fi descurcat cu un tip perfect. Așa, anticipez că o să avem o relație foarte fericită. Ia treci la treabă chiar acum!

Era de-ajuns o trilogie

Peter V. BrettThe Demon Cycle

Imaginați-vă un copil, singur în mijlocul unei câmpii întunecate, înconjurat de demoni, supraviețuirea lui depinzând de abilitatea cu care a trasat în jurul lui simbolurile protectoare. Un iepure năuc, nimerit din greșeală în cerc, poate șterge desenul în goana lui panicată, lăsându-l fără apărare în fața creaturilor ucigașe.

Asta e imaginea care-mi vine de fiecare dată în minte când mă gândesc la seria lui Peter V. Brett, The Demon Cycle, compusă până acum din romanele The Painted Man (2008), The Desert Spear (2010), The Daylight War (2013) și The Skull Throne (2015). O lume în care omenirea supraviețuiește cu greu atacurilor nocturne ale demonilor, care, dacă nu ar exista simbolurile protectoare, ar distruge orașe întregi într-o singură noapte. Sunt diferite soiuri de demoni, demoni lemnoși, demoni de stâncă, demoni mimetici și demoni mentați. Firește că există și o profeție, despre un Salvator sau Eliberator (Deliverer) care să scape omenirea de acest blestem, dar, aici e partea mișto, în seria asta avem doi candidați, ambii foarte convingători, la acest rol. Unul dintre ei, Arlen Bales, puștiul de mai sus, care și-a văzut mama ucisă de un demon, nu vrea să fie un Mesia, refuză cu încăpățânare să fie împins în acest rol și crede în acțiunea individuală, dar talentul lui de a crea simboluri protectoare din ce în ce mai eficiente și abilitatea în lupta cu demonii îi determină pe mulți să creadă că el e cel profețit. De anii lui formativi se ocupă primul roman din serie, The Painted Man, publicat de Nemira cu titlul Omul pictat.

Un Mesia pătat

Ei bine, cititorii cărora le-a plăcut romanul vor avea o mare surpriză trecând la cel de-al doilea, când se vor pomeni că-l simpatizează pe Ahman Jardir, celălalt potențial Salvator, care apare inițial ca un adversar al lui Arlen. Romanul ne prezintă circumstanțele formării lui Jardir și ale ascensiunii lui la putere, făcându-ne să înțelegem că este produsul mediului în care s-a născut și dezvăluindu-ne, dincolo de actele nu întotdeauna blânde sau oneste ale acestuia (ba chiar dimpotrivă), o ființă umană extrem de reală. Dacă lumea lui Arlen este una de tip Ev Mediu european, cea a lui Jardir e modelată după universul musulman și are ierarhii bine stabilite, băieții sunt antrenați de mici să se lupte cu demonii (Ender nu s-ar simți nelalocul lui la școala lor militară), iar curajul și abilitatea de războinic sunt prețuite mai presus de orice. Jardir, în ciuda lipsei lui de scrupule și a stilului de viață situat în afara valorilor noastre, este un candidat convingător la rolul de Mesia și un erou interesant. Asta e și capcana. Brett se joacă foarte bine cu obișnuințele cititorilor: știi că, dintre cei doi, Jardir este cel ticălos, deci știi că n-ar trebui să fie el cel ales și te aștepți să moară, dar în același timp admiți că e pe alocuri mai eficient decât Arlen, că în termenii propriului său popor este un reformator și că ți-ar părea rău să dispară din poveste. Ca urmare, aștepți cu inima strânsă să vezi ce soartă va avea. Confruntarea are loc în cel de-al treilea roman, dar nu zic mai multe, ca să nu stric surprizele.

Cu viol sau fără viol

În plus, romanul lui Brett are niște personaje feminine la fel de puternice ca bărbații, pe care uneori îi eclipsează cu totul. Ceea ce e mare lucru, pentru că, dacă vi se pare că Arlen a avut o viață grea, să fii femeie în acest univers e de-a dreptul un blestem. Ambele societăți sunt înapoiate, femeile nu sunt considerate a fi bune de altceva decât ca născătoare de fii, iar consimțământul lor când vine vorba de sex nici nu este luat în calcul. Una dintre eroine este violată pe drum, o alta e abuzată sexual de propriul ei tată, fără să primească ajutor din partea nimănui, nici măcar a surorii sale, iar cea de-a treia se naște în clasa de jos, într-un univers în care femeia nu poate fi decât fie concubină, fie una dintre neveste. Culmea este că aceasta din urmă reușește, devenind soția lui Jardir și fiind, de fapt, femeia care face dintr-un puști promițător un lider al poporului său, să fie cea mai liberă dintre ele.

Citește mai mult…

Când zorzoanele sufocă povestea

Am început asta ca un comentariu la recenzia făcută de fansf romanului „Anotimpul pumnalelor” de Șerban Andrei Mazilu, dar se lungea prea tare, așa că am decis s-o transform în postare pe blog. Pentru că, am mai zis, nu cred că e bine să lăudăm excesiv nișe cărți numai ca să-i încurajăm pe autorii români. Autorii români să facă bine să scrie. Bine. Și, ca să fie clar, singurul motiv pentru care continui lectura e pentru că-i vorba de un autor român și sper ca până la final ceva-ceva să mai reabiliteze romanul.

Mie, până acum, „Anotimpul pumnalelor” mi se pare imposibil de citit din cauza stilului ornamentat și pretențios în care e scrisă. Orice cuvânt dintr-o frază care poate avea un adjectiv are cel puțin unul. Multe dintre ele sunt căznite. Are niște virgule absolut tulburătoare între subiect și predicat și altele și mai tulburătoare înainte de „și” (acolo unde nu e cazul, ca să fie clar). Personajele nu vorbesc normal; ele zâmbesc „frugal”, șoptesc, șuieră printre dinți, exclamă teatral, țipă ascuțit, mormăie dezamăgite, urlă disperate (poți urla și calm, oare?) scrâșnesc din dinți – și asta la fiecare replică. Eu n-am dat încă peste cineva care să vorbească normal, și-s la pagina 83. A, perla perlelor este următoarea: „șopti el ușor răgușit tabacic”.

Dialogurile sunt o suferință continuă, fiind total lipsite de naturalețe.

Până acum nu e clar care e intriga, nici măcar în linii mari. Personajele nu sunt consecvente cu ele însele. (Ditamai asasinul profesionist se duce să doarmă în mansarda clientei sale – la invitația acesteia!!! – și e prins de gărzile pe care aceea le chemase pretinzând că au călcat-o hoții; pueril. Asta pentru că el, asasinul, uitase că se trecuse la ora de vară!!!!!!!!!). Caracterizarea personajelor e grosolană, autorul vrea să fie sigur că ne e clar de la început cine e rău, că poate noi singuri nu ne putem prinde. Ba mai mult, ne-o și repetă, că poate am uitat de la o pagină la alta că episcopul e „un sadic dement” și „un smintit în robă”, iar contesa e ambițioasă, lucruri pe care nu le zice un alt personaj despre el, ci vocea auctorială.

Uite câteva fraze, la întâmplare:

Citește mai mult…

Teaser: Odihna cea lungă

Pentru cine-i curios, iată un fragment din povestirea mea, Odihna cea lungă, publicată în Galileo 6. G61

(…)

Nu le furase nimeni. Acolo erau: piatra, mașinuța căreia roata îi căzuse din nou, bila și ascuțitoarea ei. O luă în mână și începu, mecanic, să-i potrivească ochii de mărgele la locul lor, prin mișcări ale mâinii. Ghemuită pe vine, pierdută în gânduri, nu observă umbra decât când aceasta căzu asupra ei, iar atunci era prea târziu.

Era mai neagră decât umbrele obișnuite, ca și cum ar fi fost făcută dintr-un material mai dens. Era uriașă. Iar când Mery ridică ochii văzu că nu aparținea nimănui. Se uită din nou în jos, în speranța că umbra o să dispară și constată, îngrozită, că propria ei umbră, mică și palidă prin comparație, se strângea în sine, adunându-se în jurul picioarelor ei și, în final, dispărând, de parcă s-ar fi ascuns în striurile de pe tălpile adidașilor.

Cealaltă umbră se scurse în jurul ei ca o băltoacă de întuneric lichid și se recompuse într-o formă vag umană, pornind oblic de la tălpile fetei. Mery simți o răcoare stranie scurgându-i-se prin oase.

Umbra se îndreptă și Mery se ridică în picioare. Să fi fost oameni prin preajmă, puțini ar fi observat că umbra copilului era mai mare decât ar fi fost firesc și mult mai întunecată. Dar oricum nu era nimeni primprejur. Umbra făcu un pas și piciorul stâng al fetei se mișcă odată cu ea. Făcu încă un pas și încă unul. Mery vru să strige după ajutor, dar lumea era ciudat de întunecată și de depărtată, ca și cum s-ar fi uitat prin niște ochelari de soare la un ecran de cinema. Cu mișcări înțepenite, intră în tunel.

Când se făcu noapte și Mery nu apăru, adulții chemară poliția. Se vorbea de pedofili, de accidente, dar ele știau că nu despre asta-i vorba. Niciuna dintre fete nu se gândi însă se le spună părinților adevărul; știau prea bine că n-ar fi fost crezute.

(…)

Lumea era plină de pericole. Copiii ştiau, chiar dacă părinţii lor uitaseră. Adulţii îi sfătuiau să se ferească de maşini şi de necunoscuţii care voiau să stea de vorbă şi habar nu aveau de adevăratele ameninţări printre care copiii se strecurau toată ziua. O tufă de trandafiri nevinovată era de fapt o fiară care îi putea înhăţa de picior şi de care nu se puteau elibera decât cu efortul colectiv al tuturor prietenilor. Aleile familiare de pe lângă blocuri şerpuiau şi, dintr-odată, la capătul lor se aflau locuri necunoscute. Odată Denisa fusese cât pe ce să se înece în prăpastia de ape deschisă în faţa blocului. Adulţii încărcaţi cu sacoşe păşeau liniştiţi pe apă fără să fie conştienţi că fac o minune şi se amuzau de jocul copiilor, uite ce le-a mai trecut prin cap. În cele din urmă, celelalte fete, refugiate pe scara blocului din faţa potopului, o salvaseră aruncându-i un fular şi trăgând-o în siguranţa corabiei. (…)

Dar toate aceste pericole le erau familiare, făceau parte din riscul zilnic de a fi copil şi le supravieţuiseră de prea multe ori ca să se mai teamă. Nu le împiedicau să doarmă noaptea, să mănânce cu poftă sau să se joace pe unde n-aveau voie. Ca acum. Pericolele, până la urmă, oricum apăreau, n-aveai ce face.

(…)

Și dacă…

Și dacă tot ce credeai în copilărie era adevărat? Dacă într-adevăr crăpăturile dintre dalele din jurul blocului erau cozi de lei? Dacă omul negru chiar locuia în dulapul tău, de unde ieșea noaptea cu scârțâit de uși ca să ți se așeze pe marginea patului? Dacă tu și prietenii tăi ați salvat lumea, și nu doar o dată? Și dacă viața ta de acum, cu toate frustrările ei, nu este decât o lungă odihnă după toate pericolele copilăriei? O odihnă de care nu știi să te bucuri fiindcă ai uitat tot?

Și dacă, de fapt, povestirea mea, Odihna cea lungă,  nu e o povestire, ci purul adevăr?

Nu poți afla decât într-un singur fel: cumperi revista Galileo 6 (o găsești sâmbătă și duminică la târgul de carte SF&F Final Frontier) și-ți amintești. Pe riscul tău.

Păzea, că iarăși vin!

G61După cum unii dintre voi știu, atunci când nu citesc și nu scriu despre cărți, scriu propriile mele povești. Una dintre ele, nou-nouță, o să apară în Revista Galileo 6, la care va fi lansată de Millennium Books la Târgul de carte F&SF Final Frontier, sâmbătă 28 martie, la ora 14 (la Nexus Gamers’ Club, Bd. Elisabeta Nr.37, Bucureşti – vizavi de Hotel Cişmigiu).

Mâine o să revin cu detalii despre povestire, care se numește Odihna cea lungă și… nu mai e cu zombi!

Tot în Galileo 6 o să găsiți și o recenzie a mea despre romanul Vegetal scris de Dănuț Ungureanu și Marian Truță (sau invers, că nu mai știu care e primul pe copertă și mie mi se par la fel de talentați amândoi).

Târgul de carte însuși, despre care observ că am uitat să scriu, are loc sâmbătă și duminică și are în program numeroase lansări ale unor autori români, dintre care eu vi-l recomand pe Oliviu Crâznic cu Ceasul fantasmelor (editura Crux Publishing) și o serie de dezbateri organizate pe parcursul celor două zile, cu participarea altor autori.

Detalii despre Final Frontier găsiți pe site-ul festivalului.

*

Cât despre conținutul revistei, iată-l:

Editorial: Michael Haulică – Continuăm cu începutul

Ficţiuni: Roland C. Wagner – H.P.L. (1890-1991) – Premiul Rosny 1996 • Ciprian Mitoceanu – Complet accesorizat • Alexandru Lamba – Fum şi abur • Andrei Duduman – Eroi fără voie • Mihai Alexandru Dincă – Oroarea din Oort • Laura Sorin – Odihna cea lungă

Din carte-n carte: Laura Sorin – Vegetal. Apocalipsa cu porumb (Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă – Vegetal) • Oliviu Crâznic – Calea spre ceruri (Arthur C. Clarke – Fîntînile Paradisului) • Iulia Dromereschi – Frînturi de cer cu nuanţe de imaginaţie (Roxana Brînceanu – Nuanţe de întuneric) • Oliviu Crâznic – O odisee străină (Lucian Dragoş Bogdan – Vraciul de pe norul interior) • Tudor Ciocârlie – Fantastic la superlativ (Robert Jackson Bennett – City of Stairs).

Miorița portugheză

Jose Luis PeixotoNici o privire (2000)

Titlu original: Nenhum Olhar

Editura Polirom, 2009

Traducere Clarisa Lima

Nu se poate vorbi despre un subiect în acest roman despre destinul unor personaje anume dintr-un sat metaforic în care e mereu august și mereu caniculă. Lumina, căldura sunt adevăratele personaje și impresia cu care rămâi când închizi cartea. Personajele au consistența unor umbre proiectate pe pământ sau pe ziduri de lumina aceasta nemiloasă. Sub căldura cotropitoare, oamenii se târăsc amorțiți, atât de amorțiți încât nu mai sunt capabili decât de suferință, pentru că soarele le înghite energia de a se lupta cu ea și de a i se smulge. E o lume rurală, arhaică, în care bărbații au nume biblice, ca unii ce-s meniți să realizeze lucruri, să ducă mai departe familia etc și în care femeile nu au nume, fiind definite prin rolurile ce le revin pe Pământ: soția, mama, prostituata oarbă, sora, bucătăreasa. În ciuda acestui fapt, toți sunt egali în fața durerii și a nefericirii, care nu fac asemenea discriminări și pe care le îndură cu resemnare, fără speranță. După asemenea vieți, moartea este îmbrățișată fără proteste, fiind, de altfel, singura experiență și poate singurul lucru, în toată viața lor, care le aparține cu adevărat.

Singurul mereu fericit este Diavolul. În rest, toți umblă pe sub soare suferind aproape continuu, de-ți vine să dai cu cartea de pereți. După care îți aduci aminte că autorul a scris-o la numai 23 de ani și că e firesc ca la 23 de ani să fii îndrăgostit de suferință, cu condiția, firește, să n-o fi cunoscut direct. Și continui, din respect pentru acest demers mult mai matur decât anii, mult prea matur pentru un prim roman, iertând tacit acumularea de fraze pe care la prima vedere îți vine să le expediezi drept afectări teribiliste, numai ca să descoperi, la o a doua vedere, pe care, cu încăpățânare, le-o arunci, că un sâmbure de adevăr se insinuează totuși în străfundurile lor.

Mă întreb dacă această lume veșnic fierbinte nu e Iadul, dat fiind că Diavolul e singura prezență supranaturală, că el oficiază și căsătoriile și înmormântările. Dacă nu e un Iad la care personajele biblice au fost condamnate după ce și-au ratat misiunea, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu a murit sfâșiat de câini. Pentru că nu pot să nu asociez figura uriașului din prima parte a cărții cu Dumnezeu. Mă gândesc că Iosif de aceea îl caută la nesfârșit numai pentru a fi zdrobit de fiecare dată în bătaie, fără ca măcar să se apere, pentru că nu poți să ridici mâna asupra lui Dumnezeu și nici socoteală nu poți să-i ceri, îl poți privi numai, ca un reproș viu, până când te mai face o dată una cu pământul. Sau poate că Dumnezeu este soarele acesta necruțător, implacabil. Sau poate, dând Diavolului rolul de oficiant al ceremoniilor sacre și simultan de principal bârfitor al satului, Peixoto o fi vrând pur și simplu să spună că religia a pierdut de mult contactul cu divinitatea.

Se poate vorbi de realism magic, poate chiar de suprarealism, nu am conceptele foarte clare așa că nu o să fac categorisiri. Peixoto a fost asemuit lui Marquez și Saramago; mie toată atmosfera mi-a reamintit mai mult de Pedro Paramo a lui Juan Rulfo (care însă mi-a plăcut atunci când am citit-o). Unii s-au declarat fascinați de suferința nesfârșită din paginile acestei cărți, mie exact aia mi s-a părut excesivă, superficială, tratată din exterior, abordată numai din metafore căutate. Obositor. Și-mi amintesc că și în Cimitirul de piane Peixoto folosește aceeași idee a repetării destinului de la o generație la alta, pe care dacă am întâlni-o în telenovele am numi-o truc ieftin, dar pentru că e în cartea unui tip pe care l-a lăudat Jose Saramago nu îndrăznim asta și o considerăm ceva de o inexprimabilă înțelepciune care nouă ne scapă. Dacă mă asigură cineva că Peixoto a scris un al treilea roman, unul în care NU se mai întâmplă chestia asta, promit să-l citesc. Dacă nu, nu.

Jorg of Ancrath: violator sau băiat de treabă?

prince of thorns Mark LawrenceThe Broken Empire Trilogy

O trilogie controversată din start, The Broken Empire a lui Mark Lawrence începe bine (Prince of Thorns, publicat la noi anul trecut de Editura Trei), continuă ok (King of Thorns) și se încheie cu un roman plin de meandre inutile și de sărituri în timp uneori obositoare (Emperor of Thorns) pe care de mult l-aș fi lăsat din mână dacă nu ar fi fost personajul principal care mi s-a părut interesant. Pentru că – și așa se explică probabil în mare parte controversele din jurul cărții – Jorg of Ancrath este, cu adevărat un om rău, așa cum sunt oamenii răi în viață și nu în cărți.

Ca să vă faceți o idee despre cadrul general, imaginați-vă o lume în ruine, după o catastrofă care a redus actuala civilizație la o ruină de mult uitată, peste care au înflorit noi state feudale. Amintirea noastră mai bântuie sub forma identităților virtuale uitate în computere pe care doar din întâmplare cineva mai află cum să le folosească și în locurile radioactive presărate ici-colo pe fața lumii. Acțiunea se petrece într-o Europă din care întrevedem fragmente, în care nume vechi (Roma, Wyen) alternează cu nume noi. Există creaturi mutante, morții nu stau unde i-ai lăsat, tehnologia străveche frizează magia, așa că atmosfera de fantasy e asigurată.

Și oamenii răi au sentimente. Doar că pe ei asta nu-i împiedică

Eroul principal, Jorg, are 14 ani la începutul seriei și vreo douăzeci mi se pare la final. După ce la numai zece ani și-a văzut mama și fratele mai mic asasinați sub ochii lui și după ce tatăl său, rege peste Ancrath, a acceptat, diplomaticește, o compensație în locul răzbunării, tânărul prinț moștenitor fuge de acasă, alăturându-se unei bande de tâlhari la drumul mare. După patru ani în care ajunge să preia comanda acesteia se întoarce dornic să-și preia tronul – sau, mă rog, un tron, că doar n-o să facă mofturi. Evident că regele, considerându-l pierdut, s-a recăsătorit și așteaptă un copil, așa că revenirea fiului rătăcitor nu e motiv de bucurie. Faptul că se îndrăgostește de mătusă-sa vitregă, Katherine, nu-i e de niciun ajutor lui king of thornsJorg. Pe de altă parte, nici el nu dorea împăcare, ci răzbunare.

Treaba-i că eroul nostru e cu adevărat un om rău. Înrăit, mai degrabă, având în vedere prin câte a trecut, dar asta nu-l face mai puțin letal. Jorg e capabil să distrugă orașe din simplu calcul strategic, să ucidă cu pragmatism (chiar persoane care nu-l atacau), să salveze un copil de la moarte dar cu reținere și lăsându-l apoi în voia sorții, să-ți rupă degetul numai pentru a te învăța că nu trebuia să i-l întinzi în primul rând și apoi că, dacă tot i l-ai întins, mai bine ți-l rupeai tu câștigând un avantaj decât să ți-l rupă el înfrângându-te. Marii conducători au fost, în general, oameni cu destul de puține scrupule, orice ar încerca să ne convingă literatura fantasy.

Citește mai mult…

O doamnă Bovary portugheză

Eça de QueirozVărul Basilio (1878)

Titlu original: O primo Basilio

Editura Minerva, 1983

Traducere Micaela Ghițescu

Vărul Basilio al portughezului de Queiroz ne prezintă o doamnă Bovary născută la Lisabona și, alături de ea, un personaj care pare un transfug din paginile lui Balzac. Nu e vorba de vărul din titlu, un biet seducător de operetă bun să sucească numai mințile femeiuștilor proaste, ci de camerista Juliana, un exemplu de răutate feminină care ar fi făcut-o pe verișoara Bette a lui Balzac să înalțe admirativ din sprâncene. Cu mențiunea că de Queiroz e un scriitor mai nuanțat decât Balzac și ajungi cumva s-o înțelegi pe Juliana și chiar s-o compătimești, așa odioasă cum este.

La începutul romanului, Juliana nu promite să fie personajul care va deveni. Este doar camerista unei mici burgheze înstărite, de numai 25 de ani. Luiza, frumușică, măritată din dragoste cu un tânăr funcționar cu bune perspective într-un minister, nu duce lipsă de nimic, numai că se plictisește. Și plictisindu-se citește romane de dragoste care-i formează despre viață o imagine cu totul falsă. Nici nu-i de mirare, așadar, că atunci când soțul ei e trimis într-o delegație de câteva săptămâni, delicioasa gâsculiță are o aventură cu vărul ei, Bazilio, proaspăt revenit la Lisabona din colonii, cu toată aura exotică pe care o implică asta. Aură cu totul falsă. Bazilio e un craidon cinic, rudă bună cu Rodolphe din Doamna Bovary, cu mențiunea că acesta din urmă dovedește măcar o scânteie de umanitate, când ar vrea s-o împrumute pe Emma cu bani și nu poate. Nu e cazul cu Bazilio, pe care foarte bine îl descrie Juliaõ, ratatul de serviciu din roman:

Există undeva un soț care o îmbracă, o încalță, o hrănește, o dichisește, o veghează când e bolnavă, o suportă când e nervoasă, are toate îndatoririle, toți copiii, toți, toți care vor veni, doar cunoști legea… Prin urmare vărul n-are nimic altceva de făcut decât să apară, să bată la ușă, s-o găsească spălată, proaspătă, apetisantă pe cheltuiala soțului.

El îi scrie bilete dulci, nu chiar de pe spinarea unei curtezane, ca vicontele Valmont, dar „după câteva partide de whist, un biftec, două pahare cu bere și o lectură trândavă a revistei L’Illustration”. Ea le sărută cu religiozitate. În drum spre prima ei întâlnire secretă e în culmea fericirii că va avea și ea o aventură, ca în romane. Se teme că nu este destul de rafinată în dragoste. Visează mătăsuri clandestine decorând cu mare fast un cuib al dragostei ascuns în dosul fațadei unei case burgheze. Realitatea, un pat de fier cu cearceafuri grosolane de un alb dubios și cu proprietăreasa bătând la ușă ca să le dea „cheițele” ar trebui să fie un duș rece, dar nu-i. (Când, vreodată, am învățat noi, femeile, să dăm înapoi de la primul semnal de alarmă? Cred că e în ADN-ul nostru să nu.)

În fine, înainte s-o abandonăm pe Luiza să subliniem totuși că nu i-ar putea face față Emmei Bovary, care nu era numai sedusă, ci uneori și seducătoare și care avea mai multe scuze decât ea să fie nefericită, date fiind conflictul dintre mediul în care se născuse și educația primită. Pasivă de la un capăt la altul, Luiza e victima perfectă. Atât a lui Bazilio, cât și a Julianei.

Citește mai mult…

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 219 alți urmăritori