E o senzație încă nouă să-mi văd un text pe hârtie. Mă apropii de el cu o emoție de îndrăgostit care-și adună curajul să-i zică „bună!” iubitei. Mă tem că o să deschid cartea sau revista și o să văd că mi-au scris numele greșit sau poate că a apărut vreo greșeală în titlu și că o să trebuiască să îndur cu zâmbetul pe buze consolările glumețe ale prietenilor, reprimându-mi din greu pornirea de a le smulge capetele de pe umeri și a le călca sistematic cu compresorul.

Urmează textul. Nu m-am citit citit niciodată cap-coadă pe hârtie și nu știu când sau dacă am s-o fac vreodată. Deși am parcurs textul de câteva ori, refăcând, recitind, corectând, mi se pare, deodată, străin. Pe pagina tipărită, cuvintele vin în alt loc decât pe varianta electronică pe care am lucrat atâta și care-mi e familiară. Deschid la întâmplare și văd o repetiție supărătoare, care, nu știu cum, mi-a scăpat. Preț de câteva secunde mor, după care însă învii la loc și recitesc începutul, pe care nu-l găsesc rău. Sunt foarte importante prima frază, primul paragraf, am învățat asta ca jurnalist și se aplică foarte bine și la cărți. În cazul meu, primul paragraf e așa:

Primul lucru pe care-l aud când mă trezesc este ultimul lucru pe care l-am auzit înainte să adorm: paşii lui târşâiţi. Lenţi, neobosiţi, ca o coasă tăind în fâşii egale timpul nefericirii mele. Asta e bine. În felul ăsta, nu pot să mă păcălesc nicio clipă că lucrurile ar fi la fel ca înainte, aşa că nu mai pierd vremea încercând, deja sunt jos din pat şi mă îmbrac.

Ce urmează? O zi obișnuită după sfârșitul lumii. Cum decurge ea puteți afla citind povestirea mea, în Galileo 5, care a apărut deja și pe care o găsiți la editura Millennium Books, la târgul de carte Gaudeamus. Iată mai jos un mic instantaneu, un pic mișcat, din postapocalipsă cea de toate zilele:

(…)

Mă opresc înainte ca zâmbetul, nechemat şi inoportun, să pună stăpânire pe chipul meu. Trecutul e o uşă încuiată şi aşa trebuie să rămână. Dacă priveşti prea mult în urmă, rămâi paralizat, ca soţia lui Lot. Incapabil să te mişti. Incapabil să decizi.

Îmi readuc atenţia în prezent. Scanez împrejurimile. Mi se năzare sau aud un scârţâit? Decid să nu-mi asum riscuri. Mă strecor pe trotuar, în dosul chioşcului de ziare răsturnat. Mă furişez pe mâini şi genunchi. Scârţâitul continuă, din ce în ce mai tare.

Sunt un bărbat şi un adolescent, împingând un cărucior de cumpărături. Au fost probabil la Centrul de Ajutor după raţia zilnică de hrană, fostul Carrefour Orhideea e relativ aproape. Sau au jefuit pe cineva care-şi luase raţia. Ambele variante sunt posibile. Mă ghemuiesc după două maşini îngropate în praful trotuarului, cu cauciucurile lăsate. Într-una dintre ele este un schelet prins în centura de siguranţă. Arătările l-au curăţat conştiincios de carne. Craniul îi lipseşte. Iconiţa de pe bordul maşinii nu i-a fost de niciun folos. Mă lipesc la pământ şi urmăresc, cu urechile ciulite, înaintarea căruţului. Dacă ar fi numai unul, dacă ar fi două femei, aş ieşi şi le-aş vorbi. Cu doi bărbaţi, însă, nu-mi asum riscul. Până și-n cele mai bune timpuri, civilizaţia-i doar o spoială menţinută de reguli, un pod fragil întins peste o genune de sălbăticie, şi, în lunile din urmă, am văzut cum s-a ales praful de ea. Oamenii trăiesc sub spectrul înfometării, aşa că violul ar fi cel mai mic rău care mi s-ar putea întâmpla.

Dinspre grilajul coborât şi sudat al metroului se aude un mormăit gutural. O arătare într-o rochie în bretele, complet nepotrivită cu frigul lui octombrie, îşi întinde braţele către mine de dincolo de bare. Are o singură sanda, cu toc înalt.

Cei doi se opresc.

― Uite-o pe iubita mea! Ce nerăbdătoare m-aşteaptă! Ce-ai gătit, frumoaso? zice bărbatul.

Adolescentul găseşte situaţia foarte nostimă şi nechează de râs. N-ar mai avea chef de glume dacă n-ar fi grilajul între ei şi arătare. Din fericire, nu şi-au dat seama că zombiul m-a văzut pe mine; e plăcut uneori să ai de-a face cu inşi care se cred centrul universului. Mă târăsc îndărăt, respirând pe gură, şi mă înghesui cât pot sub portbagajul maşinii.

Bărbatul fredonează o melodie despre o Mariana care are fustă scurtă şi e cea mai nesătulă. Vine în capul scării, se apucă de prohab şi face semne obscene către creatura de după grilaj, spre amuzamentul puştiului. Am avut dreptate să mă ascund.

Între timp, femeii i s-a alăturat un alt zombi, un bărbat în rămăşiţele unui costum elegant. Are mânecile sfâşiate, stânga descusută chiar din umăr, în schimb cravata-i fixează în continuare gulerul albastru, murdar, al cămăşii încheiate până la ultimul nasture. Pe braţul stâng are un ceas masiv, care arată ca un lucru scump.

― Ia uite, băi, ce ditamai ceasul are!

― Fac pariu că-i un Rolex d-ăla, zice bărbatul.

― Unde te duci? întreabă puştiul, alarmat.

― Stai acolo, că viu într-un minut.

Se opreşte în capul scărilor.

― Ce faci, bă, nu te duce-aşa aproape!

― Vreau să-i iau ceasu’! Îţi dai seama cât face? Mâncarea noastră pe-o lună.

Mă întreb cine o fi nebun să dea bani pe un lucru atât de inutil ca un ceas de lux. Bărbatul coboară precaut treptele pe care s-au adunat praf, gunoaie şi frunze moarte. Îl văd bine acum, din spate, blugii soioşi, geaca de piele, un petic bronzat de chelie în vârful capului. M-ar putea vedea şi el, dar atenţia îi e concentrată asupra grilajului.

Ajunge în faţa acestuia şi se opreşte, necăjind creaturile. Încă două se ivesc din adâncimile staţiei. Nimeni nu ştie câţi vor fi rămas închişi în tunelele metroului, bântuind flămânzi. Bărbatul apucă braţul tipului în costum şi-i desface ceasul. Fluieră în timp ce execută operaţiunea, ca şi cum ar repara o ţeavă sau ar face vreo altă treabă domestică. Scoate ceasul şi-l flutură triumfător către partenerul său.

O mână îl apucă de mâneca gecii. Scoate un ţipăt înăbuşit, toată vitejia i-a dispărut. Se dezechilibrează şi-şi scapă captura. Se apleacă s-o ia, dar o altă mână îl înhaţă de păr, trăgându-l mai aproape de grilaj. Bărbatul se zbate cu disperare şi-şi eliberează capul. Mâneca gecii e însă mai rezistentă decât părul şi nu cedează aşa de uşor. Puştiul a venit la marginea scărilor şi se uită la el, schimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul, neştiind ce să facă.

― Trage-mă! Trage-mă! ţipă bărbatul, un ţipăt ascuţit, ca un guiţat.

Băiatul ezită, cu mâinile tremurând, îngrozit.

― Trage-mă, futu-ţi morţii mă-tii! urlă celălalt.

Mă târăsc şi mai înapoi. Îi blestem în gând pe amândoi, dacă mai sunt zombi prin împrejurimi acum ştiu sigur încotro să se îndrepte, iar eu sunt sub maşină. Între timp, băiatul şi-a adunat curajul, coboară două trepte, apucă braţul întins al bărbatului și trage cu toată forţa. Strânsoarea creaturilor cedează şi, poticnindu-se, acesta urcă scările în fugă. Stau o clipă şi se uită unul la altul, şi mă trezesc că-mi ţin respiraţia.

― Ce te holbai ca bou’, futu-ţi gâţii mă-tii? urlă bărbatul, lovindu-l pe adolescent cu pumnul în umăr. Ce-aşteptai, în pula mea?! Când îţi zic să mă tragi, trage-mă dracului, nu sta să beleşti ochii!

Notele ascuţite tot nu i-a dispărut din glas. Dă să lovească din nou. Puștiul se fereşte, ca un câine bătut.

Şi câinii bătuţi, însă, au momentele lor de curaj. Sau de imprudenţă. Băiatul se strecoară pe sub braţul lui şi îl îmbrânceşte. Bărbatul face un pas înapoi şi piciorul îi alunecă de pe prima treaptă a scării. Cade. Fără să se mai uite, băiatul aleargă către cărucior şi o ia la fugă împingându-l, dornic să se îndepărteze cât de iute poate. Bărbatul urlă şi blestemă; l-au prins. Aştept să se facă linişte, dar lupta continuă mai mult decât aş fi crezut.

O înjurătură şi nişte paşi poticniţi îmi spun că s-a eliberat. Arunc o uitătură printre maşini şi-l văd cum apare poticnindu-se. Mâinile-i sunt însângerate – întotdeauna ei te muşcă de mâini – şi are o rană adâncă și în obraz. Se opreşte gâfâind în capul scării. Blestemă în şoaptă, minunându-se de „rahatul cu ochi” care „i-a tras-o”. Porneşte clătinându-se pe urmele băiatului. E deja mort, chiar dacă, probabil, nu vrea să se gândească la asta.

Mă ridic şi eu şi-o iau către Ştirbei Vodă. N-o să ştiu niciodată ce era cu bărbatul şi băiatul, ce-şi erau unul altuia, dacă brânciul era o recompensă meritată după ani de abuzuri sau doar un moment de abjecţie. Dar ce importanţă are? Pot alege orice variantă am chef şi n-are cine să mă contrazică.

(…)

Ei, asta e, restul în Galileo 5. Pot doar să vă mai spun că exemplarul meu din revistă a circulat prin redacție, iar colegii spun că le-a plăcut ce-au citit.

Anunțuri