Octavian Paler – Viaţa pe un peron, Colecţia Jurnalul Naţional, 2009
Sigur că-i doar părerea mea de nepricepută dar cred că acest prim roman al lui Octavian Paler ar putea sta alături de oricare dintre reperele marii literaturi internaţionale. Îl recomandă densitatea şi complexitatea metaforelor, nesfârşita ramificaţie a raţionamentului şi a întrebării, luciditatea necruţătoare a analizei, indiferent dacă se abate asupra altora sau asupra sieşi. Îl recomandă modernitatea şi actualitatea scrierii: deşi este apărut în perioada comunistă şi evident poate fi citit în acesată cheie, romanul nu este “datat” istoric, putând fi lecturat dintr-o perspectivă mai amplă, cea a relaţiei omului de oricând şi oriunde cu frica.
Eroul principal este un om ca toţi oamenii, adică “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Este atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine niciun lucru pe care-l începe, fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale. Capacitatea sa de a despica firul în multipli de şaisprezece îl împiedică să mai fie capabil să ia o decizie, ilustrativ fiind jocul său de-a procesele, în care, după ce reface imaginar cazuri reale, pledând atât în numele acuzării cât şi în numele apărării, personajul nostru nu este capabil să pronunţe nicio sentinţă.
Romanul poate fi citit ca o analiză a “rezistenţei pasive” (adică prin tăcere şi retragere) a intelectualului în perioada regimului comunist, ca o poveste despre relaţia omului modern şi dilematic cu totalitarismul şi frica dar şi ca o istorie despre raportarea individului solitar, a Celuilalt, faţă de valorile şi normele unanim acceptate. Sau despre decizia omului de a se implica în propria viaţă sau de a sta pe margine, meditând la deşertăciunea acesteia. Oricum l-am citi, însă, alegerea personajului este aceeaşi: să se implice şi să încerce să schimbe ceva sau să se retragă într-un colţ al său, să refuze a se lăsa murdărit şi să aştepte cu tenacitate ca lucrurile să treacă.
Nowhereman in Nowhereland
Scena acţiunii este atemporală şi situată înafara geografiilor valabile: o gară părăsită, pe unde nu trece niciun tren, cu un ceas căruia i se mişcă numai minutarul, unde nu există case de bilete şi unde, în registrul prăfuit şi inutil, sunt notate numai orele de venire şi plecare ale unor trenuri ce au trecut de mult, nu şi destinaţia. Suntem, evident, în plină metaforă. În acest decor un bărbat şi o femeie, refugiaţi din faţa fricii, aşteaptă, deşi nu ştiu nici ei ce anume. În cazul profesorului, gara e refugiul dintr-un oraş invadat de îmblânzitori de cobre care terorizează populaţia, în cazul femeii teroarea a luat forma unor dresori de câini – răul, se observă, este folosit ca metodă de constrângere chiar de cei care pretind că apără oamenii de acelaşi rău.
Până la un moment dat, romanul pare să fie o carte despre speranţă, despre puterea de a aştepta, de a nu renunţa, de a nu ceda şi a nu te lăsa înghiţit de rău. “Să aştepţi oricum. Să aştepţi oricât. Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa”. Uităm însă că avem de-a face cu un om capabil să fie acuzator şi apărător. Treptat, aşteptarea îşi scoate la iveală chipul dual, iar personajele noastre se văd confruntate cu o altă faţetă a problemei: din ce punct anume speranţa încetează să mai fie un lucru pozitiv, un suport şi devine, în schimb, o scuză pentru inacţiune? “Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem decât să murim suportabil, puţin câte puţin“, constată la un moment dat personajul.
continuă să citeşti




Adnotările voastre