PDS rebel

Nu mai pun PDS-uri decât din când în când, cum mai dau peste unul foarte mişto.

Dylan Thomas - Do not go gentle into that good night

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

Plecată prin vecini

Evgheni Zamiatin – Noi

(…) Bun venit în lumea lui Evgheni Zamiatin, autorul romanului „Noi”, despre care Orwell a recunoscut că a fost sursa de inspiraţie pentru mult mai celebra lui „1984” (iar Huxley n-a recunoscut că ar fi fost sursa de inspiraţie pentru „Minunata lume nouă”). (…)

(…) Fascinant este modul în care Zamiatin a realizat că, prin pervertirea cuvintelor, se schimbă sensul a ceea ce ele definesc. Ceea ce nu este numit nu poate fi gândit; ca urmare, regimul descris de el a scos toate conotaţiile negative din cuvinte, lucru pe care comunismul nu l-a reuşit. Comunismul vorbea despre jugul capitalist, deci capitalismul era rău. La Zamiatin însă, popoarele extraterestre urmează să fie supuse „jugului binefăcător al raţiunii”, războiul este definit prin „datoria de a le sili să fie fericite”, execuţiile, întotdeauna publice, devin „Sărbătoarea Justiţiei”. Singurul drept pe care îl au oamenii în această lume este acela de a fi judecaţi când greşesc şi D-503 nu s-ar lipsi de acest drept pentru nimic în lume. (…)

(Restul, aici).

Despre ProspectArt cu întâziere

Dar oricum, cine a fost deja ştie cum au stat lucrurile, iar cine nu… paguba lui!

Începem să ne apropiem de scopul unui cenaclu SF, acela de a şlefui tinerele talente şi de a găsi unele noi. Primul a citit Dario Pecarov, venit special de la Cluj pentru asta. Povestirea sa, “Hoţii de lumină“, este despre o planetă care, dintr-odată, rămâne în beznă şi despre un specialist trimis să afle ce anume absoarbe radiaţia luminoasă. Povestea constă într-o serie de dialoguri între acest specialist şi savanţii locali, dintre care unii par să aibă ceva de ascuns. Acesta a fost şi principalul reproş care i s-a adus autorului, că în loc să ne arate ce se petrece, ne povesteşte asta prin intermediul vocilor narative.

TREBUIE SCRIITORUL SĂ FIE OM DE ŞTIINŢĂ?

Un alt reproş a fost că datele ştiinţifice folosite nu sunt acurate. Cineva a spus chiar că persoanele fără cunoştinţe de fizică şi biowhatever şi tehnologie nu ar trebui să scrie SF. Aici am o obiecţie, am şi spus-o, de altfel. În calitate de cititor, pe mine mă interesează să mă captiveze povestea; dacă vreau date ştiinţifice acurate, nu le caut într-o povestire SF. Şi ce facem cu acele povestiri sau romane SF bazate pe date pe care ştiinţa actuală le-a depăşit? Nu le mai citim?

Sigur, o minimală documentare se impune, pentru că îi poate furniza scriitorului material interesant: i s-a sugerat lui Dario că o planetă care a stat trei luni în întuneric ar trebui să se fi transformat în ceva similar polilor Pământului şi că ar putea prezenta efectele pe care acest îngheţ subit le-a avut asupra florei, faunei şi chiar asupra populaţiei rămase. Dincolo de asta însă, eu nu cred că toţi cititorii de SF sunt savanţi sau sunt preocupaţi de detaliile tehnologice – ei nu citesc pentru partea ştiinţifică, ci pentru aceea fantastică. Deşi mi s-a spus că aceia care citesc hard SF sunt atenţi la partea asta; aşa o fi. Eu nu prea sunt sigură că ştiu ce înseamnă hard SF, dacă stau să mă gândesc bine.

ARĂTAŢI, NU POVESTIŢI!

Laura Sgârcitu, deloc descurajată de observaţiile critice primite data trecută, a citit o nouă povestire, “1986“. Cu partea de fantastic mult mai bine închegată de data asta, cu nişte conexiuni culturale umilitoare (în sensul că eu nu m-aş fi gândit niciodată să le fac), povestea oferă o explicaţie din registrul fantasticului pentru explozia reactorului nuclear de la Cernobâl. Şi de data aceasta, observaţiile au fost legate de faptul că lucrurile nu se întâmplă sub ochii noştri, ci ni se povestesc prin dialogul dintre patru personaje.

Cea de-a treia povestire a fost citită de Ben Ami. “Posibilitatea fiBANară” a fost deja selectată de Mike Haulică pentru a fi publicată într-o antologie dar autorul a explicat că nu a primit prea multe reacţii la ea şi ar vrea să ştie cum este. Chestie care mi s-a părut mişto şi care mi l-a făcut instantaneu simpatic pe autor (ceae ce e bine, fiindcă după precedentul cenaclu au ieşit nişte certuri pe site-ul SRSFF în care l-am găsit inutil de agresiv; dar de aia e bine că ne întâlnim unii cu alţii la cenacluri, că ne putem cunoaşte cum trebuie, în loc să fim sclavii primei impresii). Revenind la text, este despre o societate în care, din când în când, toţi cetăţenii petrec câteva zile într-o zonă unde orice este permis. Această ieşire din cadrul social obişnuit este folosită de fibanari ca un mod – destul de radical- de cunoaştere de sine, în împrejurări extreme. Povestirea este narată de o voce care pare să facă un raport cu privire la obiceiurile fibanarilor şi la ceea ce se petrece în această zonă liberă de reguli.

Listă de TÂRGuieli

Vine Târgul de Carte Gaudeamus (pe 25 noiembrie dacă ştiu eu corect) şi am început deja să fac listuţe, că tentaţiile se înmulţesc pe zi ce trece. Asta nu înseamnă că o să le cumpăr chiar pe toate sau că n-o să cumpăr altele. Dar lista provizorie aşa arată.

Humanitas

Cormac McCarthy – Drumul

Kurt Vonnegut – Bun venit printre maimuţe

Mircea Cărtărescu – Orbitor. Corpul; Orbitor. Aripa dreaptă.

Nemira

Philip K Dick – Jucătorii de pe Titan

Philip K Dick – Clanurile lunii alfane

Peter F Hamilton – Disfuncţia realităţii

RAO

Terry Pratchett – Imagini mişcătoare (şi, în funcţie de preţ şi buget, poate şi altele)

Editura Litera

Biografia lui Maquez scrisă de Gerald Martin

Milennium Press

Povestiri Fantastice de  Mike Haulica şi poate şi Înger păzitor de George Lazăr

Polirom

Le Clezio – Ritornela foamei

şi depinde ce or mai avea la oferte speciale

Leda

Proust – ultimele trei volume

Mesa Selimovic – Dervişul şi moartea

W Golding -  Moştenitorii (în fine, s-o şi răsfoiesc)

Nautilus (fie că vine, fie că nu vine la târg)

Richard Morgan, următorul roman din seria “Altered Carbon“

Silverberg – Roma Eterna sau Downward to Earth

(De fapt, mai întâi trec pe la Nautilus şi pe urmă mai discutăm despre buget şi alte achiziţii).

Şi mai văzusem nişte latino-americani pe la diverse edituri, din care n-am încercat, poate agăţ vreunul.

Totul depinde de ce alte noutăţi vor apărea, de ofertele speciale de la diverse edituri, de toanele mele de moment şi, desigur, de câţi bani voi dispune. Oricum, unele dintre cărţile astea vor ajunge la mine în bibliotecă.

Orice sugestii, recomandări etc despre vreo carte care poate mi-a scăpat din vedere sunt bine venite, chiar dacă nu vor fi neapărat urmate.

O săptămână proastă

Maybe it was a fine week for science. But it wasn’t  a fine week for books.

În traducere, n-am avut niciun succes cu cititul săptămâna trecută. Am avut atât de mult de lucru şi am ajuns acasă atât de târziu şi atât de obosită încât n-a mers deloc. Am început de două ori “Onorată instanţă” de John Banville după care mi-am zis că n-are sens să o iau şi a treia oară de la capăt în speranţa că poate m-o prinde. E păcat, că erau câteva idei mişto acolo, dar nu e momentul de Banville acum, clar.

De fapt, nu ştiu de ce e momentul, că am lăsat la jumătate şi “Stigmatul Casandrei” de Aitmatov. Mi s-a părut o carte scrisă pentru retardaţi de cineva care a citit prea multe reviste de paranormal. Niciun strop de autenticitate şi niciun strop de joc acolo, numai dialoguri goale şi pompoase, care fac uz de ipoteze deja răsfumate. Aitmatov pe care l-am iubit eu după “O zi mai lungă decât veacul” sau “Jamilla” nu e nicăieri. Şi mi se pare că şi romanul are o pagină lipsă la final, că se termină prea brusc.

(Pe de altă parte, dacă puteţi găsi “O zi mai lungă decât veacul” trebuie s-o citiţi neapărat).

M-am hotărât să nu mai termin cu tot dinadinsul cărţile care nu mă prind, viaţa e prea scurtă şi-s prea multe de făcut în ea, oricum.

În schimb, am fost la Cenaclul ProspectArt joia trecută şi a fost foarte mişto (ca de obicei). Am avut patru scriitori, dintre care doar unul mai citise aici, până acum. Eu nu m-am dumirit dacă scriitorii îşi refac povestirile după sugestiile primite dar dacă n-o fac e paguba lor! O să scriu totuşi ceva separat despre cenaclu, chiar şi cu întârziere.

Mi-am făcut deja lista de cumpărături pentru Târgul de Carte şi, după cum le ziceam şi băieţilor de la FanSF, probabil că o să fac rate la bancă să mi le cumpăr pe toate. Pentru că oricum nu e asta lista definitivă, clar.

Eroul inacceptabil

Voiam să vă-ntreb: câte sunteţi decişi să acceptaţi din partea eroului principal al unui roman, indiferent de gen, înainte să decideţi că n-are decât să-şi rupă gâtul că prea puţin vă pasă?

În romanul “Lord Foul’s Bane” din seria “Cronicilor lui Thomas Convenant, Necredinciosul“,  eroul comite, din cel de-al doilea capitol al cărţii, un viol. Nu e esenţial pentru povestire dar e un fir în ţesătura acţiunii. Ei, oricum eroul lui Stephen Donaldson este greu de simpatizat şi fără asta dar, după ce am dat peste faza în cauză, chiar că şi-a pierdut orice şansă cu mine.

Pe de altă parte, cred că am citit cu toţii cărţi în care eroul principal a omorât pe cineva sau ne-am surprins simpatizând vreun personaj care ucide cu sânge rece. Sau nu? Este crima, în lumea literară, mai acceptabilă decât violul sau am eu valorile puse aiurea? Sunt importante remuşcările în a ne restaura stima pentru individul vinovat?

Sau contează pur şi simplu cum îşi creează autorul personajele şi-atât? Eu, de exemplu, nu mă pot abţine să nu-l compătimesc pe Humbert Humbert deşi e un dereglat şi-un pedofil, în schimb mi-a luat foarte mult timp ca să reuşesc s-o simpatizez pe Lolita, deşi micuţa seducătoare este, de fapt, victima întregii poveşti – şi dacă nu credeţi asta înseamnă că Humbert Humbert v-a păcălit cu eficienţă.

(Donaldson creează un personaj la care e dificil să te raportezi: nu poţi nici să-l deteşti complet, nici să-l compătimeşti până la capăt pentru suferinţele sale reale, nici să-l accepţi şi cred că e foarte greu să-l placi. Din punctul ăsta de vedere, lectura acestui prim roman din serie poate fi o provocare pentru cititor, dar despre asta – altădată).

Herta Müller pe înţelesul tuturor

Herta Müller – Regele se-nclină şi ucide, Polirom, 2005

sursă foto: checkmate.ie

Colecţie de articole, autobiografie, roman şi, în acelaşi timp, dicţionar explicativ al operei Hertei Müller: cartea de faţă funcţionează foarte bine în oricare dintre aceste feluri. Ar trebui citită înainte de a începe oricare dintre romanele scriitoarei, pentru că oferă explicaţii despre temele utilizate, despre corespondenţa dintre personajele literare şi persoane reale, cât şi despre faptele ce au stat la baza acestor cărţi: hărţuielile la care a supus-o Securitatea şi strategiile de supravieţuire sub teroare, familia sa transformată de regim într-una profund disfuncţională,  dificultăţile de adaptare în Germania, despre care vorbeşte la fel de critic ca despre România.

ÎN ZODIA FRICII

Impresia cea mai apăsătoare pe care o lasă această carte este cea a unei frici care deformează tot. Fără lamentaţii şi fără a-şi plânge de milă, Herta Müller reuşeşte să redea, prin secvenţe disparate, teroarea de a fi o jucărie a Securităţii. De a-ţi vedea prietenii trădându-te, luându-şi viaţa sau fiind ucişi, de a veni acasă şi a-ţi găsi mobila mutată din loc, de a te trezi că oameni care n-ar avea de unde să ştie anumite aspecte ale vieţii tale fac referire la ele, de a te urca într-un vagon de dormit şi de a nu şti dacă nu vor veni să te ridice peste noapte. Un peisaj schimbător, nesigur, în care frica este singura constantă.

“Nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne şi oase pentru a te ameninţa. El e oricum pretutindeni, în lucruri, ca umbră a lor (…) Obiectele celui urmărit au ajuns să-l personifice pe urmăritor”.

Frica modifică relaţiile cu lucrurule şi fenomenele; nimic nu mai poate fi inocent. Nici plantele,

Ostili precum porumbul la sat s-au arătat la oraş tuia şi brazii. Acestea erau plantele celor de la putere, în timp ce daliile şi plopii erau ale celor fără de reazem. Tuia şi brazii slujeau puterea sub formă de garduri vii şi veşnic verzi ce împrejmuiau clăfdirile oficiale şi  vilele particulare. (…) Gladiolele ca nişte bâte înflorite şi garoafele ca nişte insigne de partid. (…) Buruienile (din cimitir – n.m.) erau insuportabil de frumoase, le simţeam că flămânzesc după mine (…).

nici propria ta casă, când ajungi să nu mai fii sigur dacă Securitatea a fost din nou pe acolo şi a mutat mobila sau, de data asta, schimbarea, infinitezimală, ţi se datorează ţie, nici prietenii, ale căror motivaţii ajungi să nu le mai ştii, nici cuvintele (la un moment dat un securist îi spune că or s-o bage ei la apă, până la fund, iar ea înţelege că vor s-o înece deşi – observaţia îmi aparţine, Herta Müller nu are niciun dubiu – individul putea să fi vorbit la figurat, că, adică, or s-o prindă ei, că or s-o înfunde).

Frica modifică până şi relaţiile cu moartea: autoarea spune că se temea atât de tare că va fi ucisă de securitate încât s-a gândit să se înece, ca să li se sustragă anchetatorilor (“îmi pierea cu totul din minte cât de irevocabil ar trebui pentru asta să mă răzbun pe mine însămi“) . Avea numai 27 de ani. A scăpat-o de sinucidere securistul de mai sus, cu băgatul la apă: i-a repugnat atât de tare să-i ofere vreo ocazie, încât s-a ţinut departe de apă de atunci. Din acel moment – şi după ce vede la cimitir cadavrul unei femei înecate de securitate – nicio moarte nu mai este inocentă. După ce ea plecase din ţară, un prieten rămas în România  se sinucide, după ce îi expediase o carte poştală pe care scria “Îmi muşc uneori degetul ca să simt că mai exist“. Şi, deşi aceasta putea indica o stare de spirit de natură să ducă la sinucidere, deşi ea însăşi fusese pe punctul de a se sinucide, deşi un alt prieten se aruncase pe fereastră la şase luni după ce scăpase din România, Herta Muller este convinsă că acest om, cel cu cartea poştală, a fost “sinucis” de securişti. (Practică la care, se ştie, securitatea recurgea).

TE(A)MA UNEI VIEŢI

Devine astfel evident motivul pentru care Herta Müller scrie obsesiv despre comunism şi Securitate, fapt pe care, spune chiar ea în carte, i-l reproşează şi critica literară din Germania. Citind relatarea ei, înţelegi că, atunci când asemenea lucruri ţi se întâmplă, când trăieşti ani de zile într-o asemenea teroare, acesta este singurul lucru care ţi s-a întâmplat în viaţă. Prin comparaţie cu el, toate celelalte evenimente care constituie o viaţă de om nu ţi s-au întâmplat, în sensul că nu au lăsat o amprentă atât de apăsată asupra ta,

“Totul fiind magnetizat de această falie şi nimic nemaiputând fi despărţit de ea nici în cap, nici în întreaga ta viaţă. Ceea ce a existat înaintea rupturii ţi se înfăţişează după ca şi cum ar fi fost încă de pe atunci – în mod ascuns şi, de aceea, neînţeles la timp – o prevestire nedisimulată a pierderii de mai târziu (…)”

… pentru că nu te-au făcut să vrei să te sinucizi, să-ţi doreşti să înnebuneşti ca să scapi, să furi din magazine ca o formă de răzbunare faţă de statul care îţi fură viaţa bucată cu bucată.

Caleidoscop

Nina Berberova -Actorii, Humanitas, 2008

Tabloul emigraţiei ruse după revoluţia sovietică de la 1917, compus dintr-o multitudine de cazuri particulare, de poveşti simple, ale unor oameni smulşi din rosturile lor. Berberova relatează foarte simplu, consemnând cu o detaşare aproape jurnalistică în majoritatea timpului, fără patetisme, fără să încarce cu metafore, indiferent dacă ne prezintă

- un soţ care-şi abandonează familia pentru a-şi realiza vocaţia dar devine doar un “geniu” comercial, fără substanţă,

- o fostă demimondenă în mizerie, trăind din amintiri şi nemaiştiind ce regretă: vremurile de glorie sau însăşi decizia de a se rupe de familie, într-un timp în care “rochia ei veche, de lână, simplă, aproape de fetiţă, lenjeria ei de copilă, indescriptibila frumuseţe a feţei ei fine şi a ochilor albaştri păreau a fi îmbinarea minciunii cu adevărul, sau a întunericului cu lumina, dându-i un farmec inexplicabil şi unic”,

- un fost cuceritor, trăind numai pe baza ritualurilor de odinioară şi a unei credinţe încăpăţânate că încă mai are farmec,

- un om de afaceri prosper şi o vestită cântăreaţă ce încearcă să se întoarcă într-o Rusie care nu mai există,

- nişte tineri care se joacă de-a licitaţia pentru a-şi crea iluzia că sărăcia lor nu-i chiar atât de lipsită de valoare.

Şi mulţi alţii, umiliţi şi obidiţi ai istoriei.

A TRĂI CU ÎNCĂPĂŢÂNARE

Condiţia lor este simbolizată cel mai bine de frunza pe care o tot priveşte eroul povestirii “Poem în proză“, singura povestire cu metafore evidente dar de o frumuseţe tristă, discretă. În timp ce vântul a măturat şi aruncat în toată părţile frunzele îngălbenite,

“… doar pe arţarul de lângă casa noastră, o singură frunză, care se răsucise cu iscusinţă, ţinea să supravieţuiască. Tocită de ploaie, roasă de atmosferă, tremura şi trăia tremurând”.

La fel ca frunza, personajele Berberovei sunt mânate înainte de pura încăpăţânare de a trăi. Sunt oameni pe care exilul i-a lipsit de conţinut, lăsându-le numai nişte ritualuri exterioare de care să se agaţe, un nesfârşit teatru pe care îl joacă faţă de ceilalţi membri ai comunităţii dar, mai important, faţă de ei înşişi, pentru a nu se gândi prea mult la tot ceea ce le lipseşte şi nu mai pot recupera. Pentru că, deşi în literatură agăţarea de aparenţe în dauna sincerităţii brute este de obicei prezentată ca fiind o chestie negativă, în cazul lor salvarea aparenţelor este de fapt unica salvare care le-a rămas.

Sunt precum actorii din povestirea care dă titlul volumului şi care, chiar şi atunci când, în nebunia războiului, rămân fără spectatori, continuă să joace singuri, fără public, dar cu tot tacâmul: costume, machiaj, scenă şi decoruri, repetiţii şi o continuă îmbunătăţire a pieselor, pentru că:

“… în februarie, au recunoscut sincer, unul faţă de celălalt, că nu pot să nu joace. Şi, într-adevăr: unul despre altul nu aveau ce-şi spune, unul despre celălalt ştiau totul de mult, puteau însă juca unul pentru celălalt”.

Anunţ

Cel mai recent roman al Hertei Müller, “Atemschaukel” (“Leagănul respiraţiei“) poate fi descărcat gratuit – şi legal – astăzi, în cadrul proiectului intitulat “Downloaddays“, prilejuit de Târgul de Carte de la Frankfurt.

Cred însă că de bucurat or să se bucure numai vorbitorii de limbă germană, întrucât nu rezultă de nicăieri că ar fi disponibilă şi o versiune în engleză. Dar şi ei or să se bucure numai dacă or să reuşească să acceseze site-ul, că probabil o să dea lumea buzna.

“Leagănul respiraţiei” vorbeşte despre deportarea şvabilor, la începutul lui 1945, în lagăre de muncă în URSS (pe teritoriul actual al Ucrainei), sub acuzaţia colectivă de a fi fost colaboratori ai nazismului. Mama Hertei Muller a petrecut 5 ani într-un asemenea lagăr de muncă.

Avocat din oficiu: Cazul Luminiţa, pledoarie finală

Onorată instanţă, doamnelor şi domnilor juraţi, stimat public,

În pledoaria mea de săptămâna trecută, am demonstrat că împricinatei Luminiţa X., pusă sub acuzare pentru că ar fi “un monstru”, nu i se pot aduce acuzaţii majore pe parcursul celor 13 ani cât a fost în relaţii apropiate cu victima, Cezar P.B. Ca urmare, principalul capăt de acuzare rămâne acela că, după ce s-a vindecat de boala care o redusese  practic la condiţia de invalidă, inculpata s-a transformat într-o fiinţă excesiv de autoritară şi, ca punct culminant al acestei transformări, l-a abandonat pe Cezar P.B., pentru că el, se spune în rechizitoriu, îi reamintea, prin simpla sa prezenţă, de anii în care fusese neajutorată.

Deşi admitem că aceasta a constituit o parte din motivaţie, vom demonstra că situaţia a fost, de fapt, mult mai complexă, evoluţia situaţiei făcând despărţirea de neevitat.

1. Transformarea; excesul de autoritate

Lecturile din Cosmopolitan şi vizionarea emisiunilor de tip De trei ori femeie care, se spune, au contribuit la transformarea clientei mele într-un “monstru” au o explicaţie simplă. Nesigură de sine, după ce ani de zile personalitatea ei adevărată fusese deformată, substituită chiar de nevroză, Luminiţa X. caută apartenenţa la un grup, la unul care pare să fi găsit nişte soluţii. Femeia Cosmo, doamnelor şi domnilor, este o proiecţie, o iluzie, o cârjă pentru femei care nu ştiu cum să jongleze cu toate opţiunile  şi toate planurile vieţii lor şi nu înţeleg că trebuie să aleagă, că e OK să aleagă. Mecanismul Cosmo le convinge că ar fi posibil să performeze, în acelaşi timp, şi în profesie, şi în căsnicie, şi în gospodărie, şi în privinţa aspectului fizic, le conferă singuranţă şi apartenenţa la un club select (şi, evident, asigură revistelor de profil un număr serios de cititoare).

Imaginaţi-vă cât de seducătoare trebuie să fi părut pentru Luminiţa, după atâţia ani în care a deipns de altcineva până şi pentru cele mai simple acţiuni, posibilitatea de a accede la o reţetă care să-i permită să fie o femeie sigură, capabilă să controleze fiecare domeniu al vieţii sale.

Se invocă, în dauna clientei mele, un aşa zis exces de autoritate. În plângerea sa, Cezar P.B.  susţine că, în urma acestor lecturi şi a tratamentului medical

“Luminiţa se transformase într-o femeie de succes dar, totodată, şi într-o persoană autoritară, de un egoism feroce”.

însă minimalizează că, în acel moment,

“Fricile nu-i dispăruseră complet dar cel puţin putea să şi le stăpânească”

Cred că înţelegem cu toţii că este vorba despre un efect compensator: Luminiţa încă se mai teme şi, tocmai pentru a-şi ţine frica la respect, pentru a nu o lăsa să se întoarcă, exagerează în latura ei autoritară. În plus, este şi pentru prima dată când ea, cea fragilă, are putere, inclusiv asupra altor oameni. Aşa se explică şi scena, pe care sunt convinsă că o găsiţi detestabilă, din biroul Luminiţei, când, conform victimei, “aproape că-i bătea cu pumnul în masă” unui subordonat, folosind expresia “eu te plătesc şi am pretenţia să scrii ce spun eu“.

Aroganţă, da, onorată instanţă, dar menită să camufleze o vulnerabilitate interioară, după cum chiar acuzata admite:

“...sînt adesea voluntară şi asta de multe ori dintr-o mare timiditate, pe care încerc şi eu s-o ascund cum pot”.

În plus, toţi cei care au avut o funcţie de conducere ştiu cât de uşor poţi să te trezeşti făcând abuz de autoritate, chiar şi dacă eşti cea mai cumsecade fiinţă. Adaug că nu cunoaştem detaliile, poate colaboratorul îi contesta autoritatea, poate fusese insubordonat în mod repetat, tot ce vedem noi, onorat juriu, este un fragment de tablou.

“Încet-încet, Luminiţa a început să adopte aceeaşi atitudine de bătut cu pumnul în masă şi faţă de mine. ea ştia întotdeauna ce era mai bine, ea avea mereu dreptate, ea lua toate deciziile în ceea ce privea familia noastră – şi eventual îmi comunica şi mie pe urmă, punându-mă în faţa faptului împlinit.”

Ca soţ, ca parte a unui cuplu, victima, Cezar P.B., are dreptate. Este neplăcut şi partenerul poate resimţi ca o trădare asemenea manifestări. Dar trebuie ţinut cont că, pentru prima dată după 13 ani, învinuita experimentează cum să ia decizii pe cont propriu, etapă integrantă din procesul de vindecare. Tot parte integrantă din acest proces este rescrierea relaţiei cu soţul. După ce a depins de el timp de 13 ani, Luminiţa X., cu noua ei forţă descoperită doreşte, în mod firesc, o rescriere a rolurilor.

Şi astfel, după ce am constatat împreună că nu este vorba despre o transformare monstruoasă, ci despre un proces firesc, ajungem la

2. Abandonarea soţului

Onorată instanţă,

La o primă vedere, clienta mea pare vinovată. Vom constata însă, împreună, că nu este vorba despre un abandon cu sânge rece ci despre o deteriorare lentă a relaţiilor, care ar fi făcut ca o continuare a acestora să fie imposbilă pentru Luminiţa X.

Factorul declanşator este nemulţumirea soţului faţă de anumite laturi ale personalităţii soţiei sale. Cezar se opune pe bună dreptate când soţia nu îl consultă, când se comportă tiranic cu subordonaţii sau când citeşte numai reviste pentru femei. Numai că această parte reprobabilă face pentru ea parte integrantă din procesul de vindecare; ca urmare, când formulează critici, soţul este asimilat ca opunându-se întregului proces, nu doar unor exagerări de care se face vinovată soţia. În curând, aceste nemulţumiri reciproce au făcut ca mediul conjugal să se deterioreze grav, iar soţii să nu mai poată discuta fără să se certe, ajungându-se la replici neplăcute, cu efecte greu de reparat:

“Eu îi ziceam că ea, cu boala ei, fusese pacostea vieţii mele“.

În plus, soţul priveşte cu ochi critic tentativele Luminiţei X. de a arăta mai atractivă, schimbarea de look care la femei însoţeşte şi completează o transformare, o evoluţie:

“Nu-i mai suportam rujul sau fardurile, cu care ea începuse să-şi dea din abundenţă. (…) Nu-i suportam tunsoarea băieţească pe care o adoptase.”

Îi vede toate defectele – că e prea păroasă, că s-a îngrăşat. Toate aceste critici, venite din partea partenerului în timp ce clienta mea se străduia să-şi definească o nouă personalitate, de fapt să-şi dea seama cine este ea la 35 de ani, i-au accentuat sentimentul de nesiguranţă:

“În ochii tăi m-am văzut îngrozitor şi asta mă termina. (…)  Nu-mi place să fiu jignită, să fiu lovită exact în punctele mele cele mai dureroase şi asta în casa în care mă adăpostesc de vria lumii”.

Aceste cuvinte spun totul, acuzata  nu-şi simte soţul fiindu-i alături în cursul acestui proces de vindecare, ba chiar dimpotrivă.

În plus, asistăm la un proces de retrăire şi rescriere a relaţiei acuzatei cu tatăl său.  Psihanaliza susţine că este o tendinţă naturală a omului, aceea de a se căsători cu un partener după modelul părintelui de sex opus. Pe de altă parte, Luminiţa, fiind dependentă de soţ, îl substituie tatălui: ea depinde de el, trebuie dusă de mână, inclusiv la toaletă. În plus, contestând ceea ce ea vrea să facă, victima, Cezar P.B., devine tatăl, în ciuda faptului că bărbaţii nu au nimic în comun.

Iar această substituţie este de rău augur, pentru că relaţia Luminiţei cu tatăl ei este una defectuoasă. Tatăl şi-a crescut fiica (vitregă) cu bătaia dar, pe de altă parte, era singurul care reuşea să-i calmeze crizele în copilărie, ţinând-o de mână, făcându-i masaj, făcându-i chiar baie. În adolescenţă, Luminiţa îi trânteşte însă uşa în nas, zicându-i “Nu eşti Dumnezeu“. În mod simbolic, în momentul maturizării sale ca adult, are aceeaşi reacţie faţă de soţ.

Onorată instanţă, doamnelor şi domnilor juraţi, stimat public,

Pe lângă toate aceste argumente mai există unul care, conştient sau inconştient, trebuie să fi contat. Să nu uităm că avem de a face cu o femeie care, ani de zile, a trăit paralizată de frică şi pentru care soţul a funcţionat ca o cârjă. Pentru a supravieţui, pentru a nu risca o recădere în coşmarul care i-a deformat viaţa, ea trebuia să se rupă de tot ceea ce a fost, astfel  ca obişnuinţa să nu o împingă din nou către vechile practici şi către vechile tipare de gândire şi comportament, generatoare de nevroze. Cât timp a stat sub ocrotirea lui Cezar, Luminiţa a fost din ce în ce mai bolnavă. Trebuie să-şi reteze această punte spre refugiu, ca să nu mai aibă de ales.

Constatăm aşadar că ruptura dintre cei doi are cauze multiple, că, de la un moment dat, ambii parteneri au făcut greşeli, greşeli scuzabile dat fiind că din interiorul unei relaţii în criză lucrurile nu se pot vedea cu acceaşi luciditate ca dinafară, dar care,  în final, au făcut ca relaţia să nu mai funcţioneze. Şi că, departe de a fi sau de a fi devenit “un monstru”, Luminiţa X. este o femeie ce încearcă să se definească pe sine, onorată instanţă, o femeie în luptă cu propriile sale nesiguranţe, doamnelor şi domnilor juraţi, e drept,  capabilă de greşeli şi exagerări, stimat public: pe scurt, o fiinţă cum nu se poate mai umană, chiar dacă alegerile sale nu coincid cu ale noastre.