Scriitorul ca un voyeur într-un film porno

Roberto Bolano – Târfe asasine, Curtea Veche 2009

O carte de citit în tren, când trenul s-a înţepenit, noaptea, în mijlocui Nicăieriului, când, ridicând ochii din paginile cărţii, în confortul compartimentului luminat, nu vezi pe fereastră decât câmpia acoperită de zăpadă şi, în depărtare, lumini roşiatice clipind enigmatic, când nu mai ştii unde este precis graniţa dintre viaţa ta de om oarecare şi ceea ce citeşti, pentru că, la fel ca tine, personajele lui Bolano sunt pierdute în propriile lor vieţi de oameni oarecare care, uite, au devenit totuşi subiect de povestiri.

N-am prea multe de zis despre această colecţie de povestiri, cu excepţia faptului că pentru mine chilianul (în exil) Bolano, cumpărat dintr-o toană la Târgul de Carte Gaudeamus, s-a dovedit a fi revelaţia anului trecut. Lipsite de patosul, strălucirea decorurilor, erupţia de supranatural, suprasolicitarea emoţională etc. la care ne gândim când auzim despre scriitori proveniţi din această arie geografică (pe care îi iubesc, să fie clar, dar nu despre asta e vorba acum), povestirile lui Bolano reuşesc, cu un ton sobru, fără patos şi artificii, să capteze mici momente insignifiante din viaţa unui om şi să cuprindă, în acestea, cu economie de cuvinte, tristeţea şi singurătatea unei întregi vieţi, aparenta ei lipsă de speranţă şi, în acelaşi timp, un fel de farmec melancolic. Iată un exemplu:

(…) Belano îşi aminteşte un poem de Gregory Corso, în care nefericitul poet american vorbeşte despre singura lui iubire, o egipteancă moartă de două mii cinci sute de ani, şi Belano îşi aminteşte faţa de copil al străzii pe care o avea Corso şi de o figură de artă egipteană pe care o văzuse cu mult timp în urmă pe o cutie de chibrituri, o femeie care iese din baie sau dintr-un râu sau dintr-o piscină şi poetul beat (entuziastul şi nefericitul de Corso) se uită la ea de pe celălalt mal al timpului, iar egipteanca aceea cu picioare lungi se simte privită şi asta e tot, flirtul între egipteancă şi Corso e scurt ca un suspin în vastitatea timpului, dar şi timpul şi îndepărtata lui aroganţă pot fi ca un suspin (…) – “Fotografii“

(De fapt, mie mi se pare foarte mişto să fii capabil să te îndrăgosteşti de o egipteancă moartă de mii de ani, ceea ce spune, cred, multe despre mine).

Lumea lui Bolano este o lume de dezrădăcinaţi. Toate sau aproape toate personajele sunt exilate din propria lor ţară şi incapabile să se ancoreze undeva sau de cineva. Unica relaţie fericită este cea între un necrofil şi fantoma răposatului de care acesta a profitat ( într-una dintre puţinele povestiri cu adevărat supranaturale din colecţie). Nesfârşitele monoloage încrucişate  împrumută doar o aparenţă de dialog, pentru că, la Bolano, personajele nu prea reuşesc să comunice, ba, mai mult, par adesea  incapabile de a găsi ceva demn de povestit despre propriile vieţi, dovadă că, şi în acele povestiri scrise la persoana întâi, naratorul nu ne vorbeşte despre el însuşi ci despre altceva sau altcineva. Povestitorul este asemenea regizorului neamţ de filme porno (“Prefigurarea lui Lalo Cura”) care se distribuie pe sine doar în rolul de voyeur în aceste producţii: un personaj secundar, privind cu necruţare zbaterea inutilă a celor din jur, în toată goliciunea lor interioară.

AVERTISMENT: Există riscul să nu daţi de gustul lui Bolano de la început. Primele câteva povestiri s-ar putea să vi se pară nesărate. Perseveraţi! După care, întoarceţi-vă şi recitiţi-le din nou.

P.S. De câtva timp mă lupt cu nişte insomnii tembele şi insistente. Ca efect al lor, este posibil să fi fost incoerentă în cele de mai sus sau să fi întrebuinţat greşit expresii, fără să îmi dau seama. Dacă s-a întâmplat aşa ceva, îmi cer scuze.

ProspectArt, seria a II-a

Dacă e ultima joi din lună, e vremea Cenaclului ProspectArt. Mâine, carevasăzică, la Observatorul Astronomic, de  la orele 18.00, scriitorii şi fanii SF&F îşi dau din nou întâlnire (şi să sperăm că vor şi ajunge la ea, în ciuda gerului).

Vor citi:

Angelo Mitchievici – “Je est un autre” (povestire)
Cristian Lăzărescu, traducerea eseului lui Norman Spinrad, “Hard Stuff”.
Silvana Șorop - “Comedia cosmică” (povestire)
Eduard Pandele – “Privindu-l murind” ; “Nori” (povestiri)

În altă ordine de idei, i-aş fi recunoscătoare persoanei care editează afişul cenaclului dacă nu ar mai lăsa spaţii aiurea între virgule, că e deja cam al treilea sau al patrulea afiş la care se întâmplă. La ce bun să ai un afiş frumos dacă-l strici prin neglijenţe ca asta?!

Scrisul de mână: quo vadis?

Un comentariu al clarei la postul despre noul meu e-reader exprimă îngrijorarea autoarei că, ţinând cont de actualele evoluţii tehnologice, următoarele genaraţii nici nu or să mai ştie să scrie de mână. Ceea ce ne furnizează un bun subiect de gândire şi dezbatere, că tot n-am mai avut una de mult:

1. Credeţi că scrisul de mână o să dispară la un moment dat, din pricina dezvoltării de tehnologii şi gadgeturi care vor permite consemnarea ideilor prin alte mijloace?

2. Dacă scrisul de mână ar dispare ca urmare a pct. 1, ar fi un lucru trist sau ar fi firesc , ca în cazul oricărei invenţii care şi-a epuizat utilitatea?

3. Ce ar putea pierde umanitatea prin pierderea scrisului de mână, în condiţiile de mai sus?

Din prea multă dragoste

Ioana Pârvulescu – Viaţa începe vineri, Humanitas, 2009

Deşi acţiunea se petrece în 1897, nu m-am simţit transportată în atmosfera altei epoci. Asta poate fi, însă, o lipsă a mea; poate sunt influenţată de prejudecăţi despre cum ar trebui să fie romanele “de epocă”, poate că îmi lipsesc unele forme arhaice ale unor cuvinte sau o anumită frazare care dădea culoare romanelor despre perioada interbelică, să zicem (alea scrise de autori care chiar au trăit atunci). În fond autoarea a publicat eseuri despre vremea respectivă, deci cunoaşte moravurile şi obiceiurile mai bine decât mine.

Romanul mai are însă şi alte probleme, care nu cred că mai ţin de modul meu de a-l recepta: fire narative lăsate de izbelişte, o demonstraţie prea pe faţă a ideii pe care şi-a propus-o, prea multe întrebări fără răspuns (şi nu mă refer aici la faptul că autorul lasă cititorul să-şi dea singur răspunsurile). Plus că, uneori, încercările autoarei de a “face metaforă” duc la fraze chinuite, dar o să dau nişte exemple când ajung acasă, că n-am cartea la mine.

ENIGME ÎN ZĂPADĂ

Cu 12 zile înainte de Anul Nou, un străin în haine ciudate este descoperit în zăpadă, în pădurea Băneasa. Omul n-are nimic, dar pare căzut din lună şi are cu asupra lui o servietă nemaivăzută, “ca un safe”. Ne prindem imediat că omul, pe numele lui Dan Creţu, a venit din viitor. În aceaşi zi, un tânăr de familie bună este descoperit împuşcat, tot în pădurea Băneasa, iar în ziare începe să apară un anunţ insistent despre un portofel pierdut, pentru care se oferă o recompensă substanţială.

Să fie toate acestea coincidenţe? Poliţia nu crede în aşa ceva, iar Dan Creţu este principalul suspect. Ceea ce nu-l împiedică să capete o slujbă la ziarul Universul şi să cunoască o grămadă de lume. Povestea este spusă din mai multe puncte de vedere, ale unor personaje diferite ca vârstă, stare socială etc., ocazie cu care le cunoaştem şi noi pe ele şi, odată cu ele, cunoaştem un Bucureşti în care se circulă cu trăsura (şi pe vremea aia erau ambuteiaje, dar cu trăsuri, iar traversatul era o aventură), în unele case abia s-a introdus electricitatea, în altele încă nu, urmează să aibă loc o prelegere despre pericolul pe care îl reprezintă corsetele pentru sănătate, doamnele află informaţiile înaintea ziarelor graţie bârfei servitorilor care duc ştirile din casă în casă, Lahovary tocmai a fost ucis în duel şi se discută despre interzicerea acestei practici, iar poliţia abia experimentează treaba cu amprentele.

Străinul este primit cu prietenie, în ciuda stranietăţii sale: în fond, autoarea ne previne, în prefaţă, că oamenii erau mult mai deschişi decât acum, lucru pe care n-am argumente să-l contest. Totuşi, mi se pare că, în dorinţa de a-şi demonstra teza, Ioana Pârvulescu cade în extrema cealaltă, făcându-şi personajele prea frumoase ca să fie reale: nimeni nu e rău, meschin, rău-voitor, egoist, hoţ, criminal – adică sunt unii aşa dar despre ei numai se pomeneşte, nu apar propriu-zis în carte, sau apar ca personaje secundare, preţ de trei rânduri. Mai am o nemulţumire şi faţă de scena din finalul romanului: toţi oamenii aceia nu aveau cum să se afle acolo, în acelaşi loc şi moment, întrucât prejudecăţi de clasă trebuie să fi existat şi atunci, o anumită rigiditate trebuie să fi fost în relaţiile dintre oameni. Iar scena în care oamenii îşi imaginează viitorul şi, a naibii treabă, şi-l imaginează cam aşa cum a urmat, mi se pare forţată.

O altă problemă este că romanul promite mai mult decât oferă, ratând întâlnirea cu aşteptările pe care le provoacă în mintea cititorului. Din cele trei enigme nu este rezolvată decât la una şi aceea prin introducerea unor făptaşi care nu sunt personaje în roman, care abia sunt menţionate odată de două ori; ca urmare, satisfacţia cititorului este minimă, plus că nu i se oferă şansa să participe şi el, din fotoliu, la acumularea indiciilor. Prea multe “cum” şi “de ce” rămân în aer la final. Ceea ce, după părerea mea, chiar şi pentru un roman care se doreşte un decupaj al unui interval foarte scurt, 12 zile, dintr-un secol trecut, este nesatisfăcător.

DE CE MERITĂ CITIT?

Păi pentru personaje, fiindcă se simte că autoarea le-a creat cu iubire: le ştim gândurile, frământările, aspiraţiile, plus că Ioana Pârvulescu a reuşit să le înzestreze, pe câteva cel puţin, cu “voci” diferite, ceea ce nu e uşor. Sunt absolut fermecătoare: Iulia, tânăra fiică de medic, mi s-a părut foarte bine realizată, Nicu, puştiul care face comisioane pentru “Universul”, mama Iuliei, Agata, cu frământările ei, în fine, nu mai zic de alţii, vă las să-i descoperiţi.

Ca o colecţie de portrete, cartea este interesantă. Ca roman însă nu prea. Aştept cu interes însă un viitor roman al autoarei, în care aceste scăpări, scuzabile la un roman de debut, vor lipsi. Nu pot să nu mă întreb însă: editorul, în România, nu îşi dă şi el cu părerea despre roman? Nu îi sugerează scriitorului că, dacă ar schimba X sau ar modifica Y, cartea ar ieşi mai bună? Căci zău, e păcat!

Fată de modă veche

Adică eu. În sensul că o fi cult, n-o fi cool, habar n-am, dar mie îmi place poezia lui Eminescu şi mi-a plăcut întotdeauna. De ce? Din motivele alea simpluţe cum ar fi că sună frumos, că e melancolică, (atunci când nu e sarcastică de-a binelea), că spune lucruri pe care le-am simţit şi eu şi alte motive d-astea de profan incult, fără legătură cu simbolurile pe care bieţii copii de liceu sunt siliţi să le vadă în poezia lui.

Peste vârfuri

Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odată?

Plecată prin vecini

Peter F. Hamilton – Disfuncţia realităţii, Nemira, 2009

(…) Nuş cum face Hamilton dar mereu creează de două ori mai multe personaje şi locuri decât i-ar fi strict necesar ca să-şi spună povestea. Ca urmare, mi s-a întâmplat de vreo două ori să mă uit la câte un personaj ivit din senin în faţa mea şi să-l întreb: „Tu cine dracu mai eşti, că te-am uitat?”

Pe de altă parte, nuş cum face acelaşi Hamilton dar de fiecare dată născoceşte câte un mister căruia eu chiar mor să-i aflu rezolvarea. Dacă în ciclul Commonwealth (“Steaua Pandorei” şi “Judas dezlănţuit“) era vorba despre a descoperi ce entitate misterioasă a acoperit o planetă cu un soi de scut izolator şi de ce, aici civilizaţia umană este confruntată cu o invazie a spiritelor celor morţi care, printr-o fisură a realităţii, se întorc şi preiau controlul asupra celor vii. (…)

Restul, ca de obicei, pe Cititor SF.

Dacă am timp, o să pun mai pe seară ceva despre cartea Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri“. Aici. Deşi cumva şi-ar avea locul şi dincolo.

Dacă am promis, am promis…

Iată e-readerul meu, Sony PRS-505:

Ca dimensiuni, e cam cât o carte pe format mic:

Scuzaţi fotograful, este complet nepriceput! Aşa arată meniul principal:

O pagină arată aşa:

Sau aşa, că scrisul se poate mări:

Are 512 MB de memorie plus un card de memorie de 1 GB. În momentul de faţă am pe el vreo 60 de volume (e drept, în bună parte pe card) şi ceva muzică, pentru că se poate asculta muzică pe el în timp ce citeşti, şi mai e loc berechet. Îl am de dinainte de Crăciun şi nu l-am încărcat decât odată şi asta pentru că am ascultat şi muzică pe el, că altfel bateria ar ţine mai mult.

Mă mai încântă foarte tare că pune semne de carte. Chiar la mai multe cărţi, că are ţinere de minte.

Citeşte texte în format PDF, .txt şi altele de care nici n-am auzit. Nu citeşte direct texte în word, dar programul de încărcare le converteşte în .txt fără probleme. Cărţile se încarcă pe e-reader fie printr-un program special, instalat pe computer, livrabil odată cu aparatul, fie prin încărcare pe cardul de memorie, în acest ultim caz cu condiţia să nu fie texte care să necesite conversie. Şi muzica se poate încărca în ambele variante.

Asta e jucăria! M-a costat 250 de dolari canadieni, l-am cumpărat de la o cunoştinţă. Sunt foarte încântată de el şi cred că, dacă aveţi cărţi pe format electronic merită investiţia.

Mai puţin o recenzie şi mai mult o polemică

Cormac McCarthy – The Road

Despre cartea asta s-a scris deja atâta încât nu mai aveam de gând să adaug nimic. Discuţia iscată aici m-a făcut să-mi dau seama că aş avea unul-două lucruri de spus, aşa că iată-le.

N-aş numi-o capodoperă dar e o carte care merită citită. Dacă nu din alte motive (atmosfera întunecată, economia de mijloace, melodicitatea aparte, felul în care subliniază albul, negrul şi mai ales griurile din fiinţa umană) atunci măcar pentru că, la fel ca puţine alte cărţi (Despărţiri a lui Onetti ar fi una), The Road arată cu degetul către reflexele noastre, condiţionate, vrem nu vrem, de retorica hollywoodiană şi/sau de reţeta poveştilor bune. Ne-am obişnuit să reacţionăm într-un anumit fel la anumiţi stimuli aşa că, dacă ei nu sunt prezenţi, nu mai recunoaştem povestea drept ceea ce este.

McCarthy arată că sfârşitul lumii se poate produce şi altfel decât cu surle şi trâmbiţe, cu mari (şi mici) discursuri patetice, profunde şi zguduitoare, cu mari eroisme şi abnegaţii legendare, cu alegeri capitale. Lumea se poate sfârşi monoton, printr-o luptă permanentă cu foamea şi frigul, printr-o permanentă goană pentru a găsi ceva de mâncare pentru încă o zi. Şi oricât de eroi ne-am visa pe canapeaua noastră de acasă, în practică până şi acest gen de încercare ar putea să ne depăşească puterile. Romanul este monoton, da, monoton ca disperarea şi ca depresia de lungă durată şi să rezişti acestei rutine cenuşii, când până şi speranţa devine doar o umbră pe care te temi s-o priveşti prea îndeaproape ca să nu-i constaţi, cumva, totala lipsă de consistenţă -  ei, acesta poate fi adevăratul test de eroism al omului şi eu, tu, noi, am putea să-l picăm spectaculos, fie aşezându-ne pe jos şi murind, fie devenind canibali şi ucigaşi la fel ca restul omenirii, câtă a mai supravieţuit la McCarthy.

Pe de altă parte, sub aparenta monotonie a povestirii – tatăl şi fiul îşi caută drumul printr-o Americă post-apocaliptică, populată de oameni pe care lipsa hranei i-a determinat să devină canibali, chinuindu-se să găsească adăpost şi mâncare, ferindu-se de alţi oameni, abia schimbând câteva cuvinte – în carte se întâmplă câteva lucruri, subtil aşa. În primul rând, este o continuă bătălie între stricta supravieţuire şi ultimele rămăşiţe de demnitate umană şi balanţa înclină când într-o parte, când într-alta. Apoi, în mod gradat, destul de discret la început, copilul începe să preia de la tată răspunderea – mai ales în ceea ce priveşte menţinerea unui cod moral astfel încât să se mai poată numi, totuşi, “oameni buni”.

I s-a mai reproşat personajului lipsa de complexitate, de parcă atunci când nevoia te reduce la abia ceva mai mult decât necesităţile de bază ţi-ar mai folosi la ceva să faci filosofii profunde (ar fi şi riscant pentru moral, de altminteri). Pe de altă parte, într-o lume de canibali, un ins care reuşeşte să NU devină asemeni lor în ciuda faptului că rabdă de foame (şi de izolare, care-i în sine aproape la fel de rea) mie mi se pare un tip complex. Iar a-ţi menţine o doză de umanitate când eşti despuiat de constrângerile sociale, ba mai mult, când restul omenirii nici nu stă să te judece este de-a dreptul eroic, deşi nu în felul în care ne-am obişnuit să definim eroismul. (“Eroii” în general fac fapte mari, riscă, salvează lumea sau măcar un om, suferă, dau dovadă de abnegaţie. Fantine a lui Victor Hugo îşi vinde dinţii ca să-i trimită bani Cosettei şi pe ea o admirăm; nu e cu nimic mai puţin eroic bărbatul fără nume al lui McCarthy dar avem tendinţa s-o admirăm mai mult pe Fantine, căci să-ţi smulgi dinţii, ne gândim, trebuie să fie dureros).

Un alt aspect adus în discuţie a fost repetitivitatea dialogurilor, faptul că acestea constau din repetate asigurări că totul va fi bine. Dar ce ar putea discuta ei, în condiţiile date? De obicei, părintele “creează” lumea pentru copil, îl împrieteneşte cu ea prin basme, prin explicaţii şi prin planuri de viitor, ceea ce personajul nostru nu poate face. Iar a-i povesti copilului despre un trecut pe care nu l-a apucat şi din care nu a văzut nimic este inutil, băiatul nici nu are elementele necesare ca să înţeleagă cum arăta vechea lume.

Despre carte se pot spune multe dar le-au spus alţii care au citit-o înaintea mea, aşa că o să vă scutesc. În esenţă, “The Road” creează un portret realist al omului, aşa cum este el despuiat de civilizaţie şi de convenţii, luptându-se cu lumea exterioară dar şi cu sine pentru a-şi păstra un strop de umanitate. Povestea celor doi mă face să mă gândesc la o lumânare în întuneric, a cărei flacără creşte şi scade, pâlpâie gata să se stingă, răsare din nou şi tot aşa…

RECOMANDARE DE SERVIRE

Lhasa – Anywhere on this road

Pentru versurile: “You’ve travelled this long/You just have to go on/Don’t even look back to see/How far you’ve come/Though your body is bending/Under the load/There is nowhere to stop/Anywhere on this road”

Plecată prin vecini

Sheri S. Tepper – Grass

(..) “Grass este, după cum şi numele o spune, o planetă acoperită de iarbă, colonizată de descendenţii unor familii aristocratice din vechea Europă. Aceştia şi-au împărţit planeta în moşii întinse, au restricţionat drastic accesul străinilor şi se îndeletnicesc cu vânătoarea. Numai că nici caii nu prea sunt ceea ce am numi noi cai, nici câinii nu prea sunt câini şi nici vulpile vânate nu-s tocmai vulpi. Ca urmare, nici vânătoarea nu este exact ca pe Pământ.

Treptat, vom descoperi că nu este un sport, ci un ritual şi o datorie, că nu e foarte clar cine sunt fiarele şi cine sunt victimele (exact cine nu vă aşteptaţi) şi nici cine este mai vinovat de această stare de fapt. Şi vom vedea că, dincolo de aerul ei idilic, planeta Grass este departe de a fi îmblânzită (…)

Restul aici.

Una-alta

Realizări 2009:

- am citit poezie, ceea ce nu mai făcusem de ani buni

- m-am apucat de recitit Proust; nu l-am terminat, cum îmi propuneam, dar măcar m-am apucat

- am scris despre majoritatea cărţilor pe care le-am citit, ceea ce înseamnă că mai există oarece speranţe cu mine în materie de autodisciplină

- am cunoscut în carne şi oase şi alţi iubitori de carte, unii mai înrăiţi decât mine

- am asistat la câteva lecturi publice, inclusiv la Cenaclul Prospect Art

- am citit autori români (contemporani)

- mi-am luat e-reader (!!!!!!!!!)

Nerealizări 2009:

- tot n-am citit “Ulysses” al lui Joyce

- tot n-am citit “Muntele Vrăjit” al lui Mann

În principiu se reportează pentru anul ăsta dar fără angajamente solemne că, iată, anul trecut nu au funcţionat.

Proiecte 2010:

- să mai bag un ochi şi prin bucătăriile altor popoare, că am senzaţia că am citit predominant englezi şi americani

- să citesc şi în franceză, până nu o uit naibii de tot

- să particip şi la Lecturile de la Şosea şi la altele de acelaşi gen, dacă tot trăiesc în Bucureşti şi-mi sunt la îndemână

- să merg la Operă (mi-e ruşine de mine dar ştiţi că n-am ajuns niciodată la Operă? măcar pe la teatru am mai dat din când în când)

- să citesc în continuare autori români (uitasem să scriu aici dar nu uitasem că e un obiectiv pentru 2010)

- să-l termin pe Proust, evident.

Cred că ajunge, că dacă îţi propui prea multe chiar că nu mai faci niciuna.