… să te asculți din nou pe tine însăți în speranța că mai e ceva de auzit

În 2011 am mutat tot conținutul pe blogul ăsta, în speranța că o să pot să țin măcar un blog, pentru că urma să-mi schimb serviciul și nu mai aveam timp pentru două. E momentul să separ din nou apele, deci cine vrea să știe în general ce-mi trece mie prin cap poate regăsi vechile postări și, spre eu, și altele noi la adresa dreamingjewel.wordpress.com, iar cine e interesat de cărțile pe care le-am citit poate hoinări în continuare prin Biblioteca Babel, aici de față.

Să comasez cele două bloguri a fost o greșeală, nu însă una atât de mare pe cât a fost schimbarea serviciului. Presa, unde am lucrat din septembrie 2011 și până în august 2014 când am decis că mie una îmi ajunge, a fost o mare pierdere de timp. Revenisem la ea mânată de nevoie, firește, dar și de o nostalgie stupidă, crezând că va fi așa cum mi-o reaminteam eu din experiența anterioară de jurnalist. A fost o eroare; presa se schimbase cum nu mi-aș fi imaginat și nu pot să privesc anii ăștia din viața mea altfel decât fiind pierduți. Au fost ani în care nu am mai scris aproape nimic sau în tot cazul n-am mai terminat nicio povestire, deși de început am început multe; în care am trecut mai rar pe la ai mei; în care nu m-am văzut aproape deloc cu prietenii; în care am citit cum alții beau ca să uite – și nu așa merită cărțile să fie citite; în care am încetat să mai observ lumea din jurul meu: în care am făcut totul pe fugă, în care, fără exagerare, mersul la pas nu era o opțiune valabilă. Cui i s-a întâmplat să se trezească de dimineață și să-și spună că nu mai poate suporta nici măcar o zi serviciul ăla, dar cu toate astea s-a ridicat și s-a dus la muncă, și a continuat s-o facă zi de zi de zi de zi știe despre ce vorbesc.

Îmi citesc postările de dinainte de septembrie 2011 și nu mă mai recunosc în ele, ca și cum le-ar fi scris altcineva, o ființă mai senină și mai puțin înrăită de contactul cu toate scursorile de care acum și politica, dar din păcate și presa sunt pline, dar și cu oamenii  buni pe care meseria asta, așa cum e acum, i-a încâinoșit dincolo de recunoaștere. Cred că urmează un soi de convalescență, în care să nu mai fiu atât de plină de furie, să uit, să am timp să merg și să privesc în jurul meu, să redescopăr că oamenii pot fi și cumsecade, nu doar meschini și în care să aflu dacă mai pot da de mine cea de dinainte, ceea ce tare mi-ar plăcea.

Prin ochii unui zombi

vincent-06-01-DTHaideți să schimbăm un pic perspectiva: cum gândește un zombi? Adică, un nou episod din Vincent.

În fața porții larg deschise, un grup de oameni se agita, întinzându-se cât puteau, cu niște obiecte negre pe umeri. Se vedea că voiau să se repeadă asupra omului întins pe jos. Li se citea lăcomia în fiecare mișcare. Le împiedica înaintarea numai un fel de bandă galbenă, legată de stâlpii porții. Oamenii erau ciudați. Banda aia n-ar fi oprit nici măcar un somnambul.
“Urâtule! Uită-te, bă, încoace!”
„Vali, ce face mortu’ ăla acolo?”
„El l-a omorât pe Vlăsceanu?”
Ziariști, își aminti. Se chemau ziariști. Nu voiau să mănânce, ci să filmeze.
Nu-și mai adusese niciodată aminte de atâtea lucruri de dinainte.

Recunosc, nu m-am putut abține. În rest, țineți aproape, că de-abia de-acum începe nebunia.

La vânătoare de vulpi cu bunicul

Azi l-am îngropat pe bunicul. Avea 89 de ani. E primul dintre noi care s-a dus. A fost un om care-a știut să se bucure de viață și, în același timp, un ins de-o politețe cum rar mai găsești azi; cel mai dur cuvânt pe care-l putea spune despre cineva era că-i cam “bolovan”, ceea ce-nsemna că-l găsea cam prostănac. A fost primul care-a plecat din satul lui la oraș, unde s-a potrivit mănușă, și pe mulți i-a tras pe urmă după el și i-a ajutat. Când le-am auzit pe surorile lui de la țară zicând “ai fost mândria noastră”, am crezut că mă prăbușesc de plâns.

Am moștenit de la el cochetăria și plăcerea de a mă dichisi, obiceiul de a nu pune apă în vin și patima pentru dans.

În amintirea lui, reiau aici o postare mai veche, o amintire dragă mie, cu noi doi. Când am scris-o, totul era bine, de unde și tonul care poate să pară ireverențios, dar nu rescriu nimic. Pentru că așa mi-l aduc acum și mai bine aminte, vânând vulpi imaginare împreună cu mine, prin parcul din oraș. Read more…

Sunteți gata pentru Vincent?

Sunteți sau nu, el vine oricum, că e marți. Fiți gata pentru un nou episod, pe suspans.ro.

Vincent--ep-02--2

Partidul Apocalipsei se numea de fapt Partidul Mântuirii prin Revenire la Dreapta Credinţă şi susţinea că zombii sunt un semn al iminentului sfârşit al lumii şi pedeapsa pentru păcatele omenirii. În Autoguvernarea Bucureştilor, „Apocalipticii” nu avuseseră prea mare succes. Spre deosebire de Arhiepiscopatul Unit al Sfintei Moldove, care adăpostea o bună parte din populaţia rurală refugiată din calea invaziei, bucureştenii, ca şi Autonomia Cluj sau Timişoara Liberă, păreau să considere, în marea lor majoritate, că un Dumnezeu care lăsa să se petreacă asemenea lucruri fie nu exista, fie n-avea dreptul la pretenţii. Partidul Noua Viaţă şi Partidul Reconstrucţiei formaseră o coaliţie care se opunea cu succes demersurilor Apocalipticilor. În cazul de faţă însă, al luptelor semilegale cu zombi, opinia publică era împărţită şi orice putea înclina balanţa…

Mai multe, aici.

Păzea, că vin zombii!

Vincent-01

Nu tot ăia, ci alții. De azi am început publicarea, în suspans.ro, a unui serial cu zombi, intitulat “Vincent”. O să apară în fiecare marți, cu desene originale, concepute special pentru mine. Cum arată România după o epidemie care-i transformă cetățenii în zombi, cum supraviețuiesc oamenii, cum s-a schimbat fața politicii – sau poate nu s-a schimbat – și ce utilizări absolut originale au găsit românii, ca să tragă foloase de pe urma zombilor?

Personajele principale sunt Vincent – care este un zombi – și Vali, ziaristă în Bucureștiul de după epidemie.

Restul, aici. Și nu uitați: zombii atacă marțea!

PDS (mai țineți minte?) oarecum morbid

Pentru că am găsit referiri la el într-o carte și pentru că m-am apucat să-l recitesc:

T.S. EliotThe Waste Land

(…)

April is the cruellest month, breeding
Lilacs out of the dead land, mixing
Memory and desire, stirring
Dull roots with spring rain.
Winter kept us warm, covering
Earth in forgetful snow, feeding
A little life with dried tubers.
Summer surprised us, coming over the Starnbergersee
With a shower of rain; we stopped in the colonnade,
And went on in sunlight, into the Hofgarten,
And drank coffee, and talked for an hour.
Bin gar kine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch.
And when we were children, staying at the archduke’s,
My cousin’s, he took me out on a sled,
And I was frightened. He said, Marie,
Marie, hold on tight. And down we went.
In the mountains, there you feel free.
I read, much of the night, and go south in the winter.

What are the roots that clutch, what branches grow
Out of this stony rubbish? Son of man,
You cannot say, or guess, for you know only
A heap of broken images, where the sun beats,
And the dead tree gives no shelter, the cricket no relief,
And the dry stone no sound of water. Only
There is shadow under this red rock,
(Come in under the shadow of this red rock),
And I will show you something different from either
Your shadow at morning striding behind you
Or your shadow at evening rising to meet you;
I will show you fear in a handful of dust.

(…)

Oceanul care încăpea într-o găleată

Neil GaimanOceanul de la capătul aleii (2013)

Titlu originalThe Ocean at the End of the Lane

Editura Paladin (2013)

Traducere: Iulia Dromereschi

Cel mai recent roman al lui Neil Gaiman va fi lansat mâine la Bucureşti, în aceeaşi zi în care are loc şi lansarea americană.

Aşteptat timp de opt ani de fanii nerăbdători, “Oceanul de la capătul aleii”, noul roman pentru un public adult al scriitorului britanic de fantasy Neil Gaiman, va fi lansat mâine, atât la New York, cât şi la Bucureşti (la ora 19.00, la Librăria Bastilia).

Ca o notă amuzantă, lansarea românească va avea loc, din considerente de fus orar, chiar înaintea celei americane. Tradus de Iulia Dromereschi, romanul este prima apariţie din seria de autor Gaiman a editurii Paladin.

Un tablou salvat de ramă

“Oceanul de la capătul aleii” este o povestire despre magia şi coşmarurile copilăriei şi despre falia profundă ce separă lumea aşa cum o percepe copilul de cea pe care o văd adulţii. Protagonistul nenumit al povestirii, revenit la maturitate în locul unde a copilărit, îşi aminteşte că a avut o vecină care spunea că iazul din spatele casei este un ocean din altă lume. Şi poate chiar aşa era. Treptat, precum foile de ceapă, amintirile se decojesc straturi-straturi, ducând către o luptă cu răul, purtată de doi copii, dintre care unul are puteri magice, iar celălalt doar credinţa în prietenie.

Împletirea dintre vocea de copil și cea adultă ale protagonistului îi creează cititorului impresia că toţi avem asemenea amintiri ascunse în trecutul nostru, dar că ne lipsesc ocaziile sau poate doar timpul să le readucem la suprafaţă.

A descrie subiectul mai mult de atât înseamnă a nedreptăți o carte al cărei farmec se trage mai ales din atmosferă, din forța evocării copilăriei și din abila îmbinare a mitologiei cu viața de zi cu zi care caracterizează scrierile lui Gaiman.

Este, probabil, genul de carte care împarte fanii în două: cei care o vor iubi pentru atmosfera atât de tipică lui Gaiman şi cei dezamăgiţi că nu regăsesc în ea complexitatea din romanul “Zei americani” sau chiar din celebra serie de benzi desenate “Sandman”, a aceluiaşi Gaiman.

(Text publicat în Evenimentul zilei).

Foamea: Making of

zombi 2Ca ziarist, am o dependență nesănătoasă de deadline-uri. Dacă n-am un deadline nu pot să termin nimic. Ca urmare, când s-a anunțat că se va face o antologie cu zombi, am luat-o ca pe un deadline, în genul “Laura, ai timp până în data de… să te apuci și tu odată de scris!”.

Trebuie spus că, în 2008, începusem să cochetez cu ideea că poate ar trebui să scriu. Prin 2010,  deja trecusem de faza cochetăriilor și luam în considerare ideea unei relații temeinice cu scrisul, genul ăla cu ups and downs dar care ține o viață. Ca urmare, deși nu aveam în minte în momentul acela nicio povestire cu acest soi de creaturi drăgălașe, m-am simțit provocată.

Întrucât o fază importantă în presă este predocumentarea – să nu te așezi la scris până nu știi tot ce trebuie despre subiect, deși, la cum arată presa de azi, toată presa, nu s-ar zice – m-am apucat să-mi reîmprospătez cunoștințele pe tema dată. Am văzut, împreună cu motanul, o tonă de filme cu zombies. De la un moment dat, a trebuit să iau motanul, mai slab de înger decât mine, în brațe; el nu recunoaște, nici până azi, decât că îl stresa coloana sonoră. (Pisica, indiferentă la tot ce nu are vrăbiuțe, dormea în dulap, după ce mă anunțase s-o trezesc dacă mă decid, cumva, să pun Păsările lui Hitchcock).

După ce am mai citit și niște romane cu zombi, m-am apucat să scriu și eu ce mi-a trecut prin cap. Au rezultat două texte:  “O zi obișnuită după sfârșitul lumii”, pe care l-ați putut citi și în Galileo 5 și care deschide antologia Zombii: cartea morților vii, și Foamea.

Read more…

20xZombi

Iată, așadar, ceva mai jos, și cuprinsul antologiei “Zombii: cartea morților vii”, care va fi lansată sâmbătă, 23 martie, la Târgul more zombiesde carte F&SF Final Frontier, de la ora 13, la TeCaFi, Str. Doamnei nr.9, Bucureşti.

După cum se poate vedea, am două texte în ea. Cu unul dintre ele, “O zi obișnuită după sfârșitul lumii”, cei care au citit Galileo 5 s-au întâlnit deja. În afară de el, mai am o povestire de o cu totul altă factură, intitulată “Foamea”.

Un mic fragment din “O zi obișnuită după sfârșitul lumii” îl puteți citi aici.

Urmând link-ul din final, puteți citi una dintre povestirile din antologie, cea a Dianei Alzner, intitulată “Infestat”.

CUPRINS:

Mircea Pricăjan – Cuvânt înainte

Laura Sorin – O zi obişnuită după sfârşitul lumii

Răzvan T. Coloja – Luna apune întotdeauna în mare

Ioana Vişan – Noapte bună, Mihai!

A.R. Deleanu – Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pământ

Tudor Călin Zarojanu – Ieşirea din vulcani

Narcisa Stoica – Aproape de Antonio

Liviu Radu – Precum mangustele într-o insulă din Oceanul Pacific…

Cristina Nemerovschi – În week-end nu eşti niciodată singur

Oliviu Crâznic – Întoarcerea în moarte

Florian Nan – Gropile

Antuza Genescu – Len, cel care împietreşte răul

Florin Irimia – Apocalipsa după români

George Lazăr – Culesul recoltei

Laura Sorin – Foamea

Tiberiu-Virgil Popescu – Iarna dacică

Ciprian Mitoceanu – Învăţăcelul

Roxana Brînceanu – Într-un roman ieftin ar fi chemat-o Maria

Andrei Gaceff – Ceva scris de verişoara Ina

Felix Tzele – Tată şi fiu

Diana AlznerInfestat

Pe hârtie

E o senzație încă nouă să-mi văd un text pe hârtie. Mă apropii de el cu o emoție de îndrăgostit care-și adună curajul să-i zică “bună!” iubitei. Mă tem că o să deschid cartea sau revista și o să văd că mi-au scris numele greșit sau poate că a apărut vreo greșeală în titlu și că o să trebuiască să îndur cu zâmbetul pe buze consolările glumețe ale prietenilor, reprimându-mi din greu pornirea de a le smulge capetele de pe umeri și a le călca sistematic cu compresorul.

Urmează textul. Nu m-am citit citit niciodată cap-coadă pe hârtie și nu știu când sau dacă am s-o fac vreodată. Deși am parcurs textul de câteva ori, refăcând, recitind, corectând, mi se pare, deodată, străin. Pe pagina tipărită, cuvintele vin în alt loc decât pe varianta electronică pe care am lucrat atâta și care-mi e familiară. Deschid la întâmplare și văd o repetiție supărătoare, care, nu știu cum, mi-a scăpat. Preț de câteva secunde mor, după care însă învii la loc și recitesc începutul, pe care nu-l găsesc rău. Sunt foarte importante prima frază, primul paragraf, am învățat asta ca jurnalist și se aplică foarte bine și la cărți. În cazul meu, primul paragraf e așa:

Primul lucru pe care-l aud când mă trezesc este ultimul lucru pe care l-am auzit înainte să adorm: paşii lui târşâiţi. Lenţi, neobosiţi, ca o coasă tăind în fâşii egale timpul nefericirii mele. Asta e bine. În felul ăsta, nu pot să mă păcălesc nicio clipă că lucrurile ar fi la fel ca înainte, aşa că nu mai pierd vremea încercând, deja sunt jos din pat şi mă îmbrac.

Ce urmează? O zi obișnuită după sfârșitul lumii. Cum decurge ea puteți afla citind povestirea mea, în Galileo 5, care a apărut deja și pe care o găsiți la editura Millennium Books, la târgul de carte Gaudeamus. Iată mai jos un mic instantaneu, un pic mișcat, din postapocalipsă cea de toate zilele:

Read more…

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers