Omul şi frica

Octavian Paler – Viaţa pe un peron, Colecţia Jurnalul Naţional, 2009

Sigur că-i doar părerea mea de nepricepută dar cred că acest prim roman al lui Octavian Paler ar putea sta alături de oricare dintre reperele marii literaturi internaţionale. Îl recomandă densitatea şi complexitatea metaforelor, nesfârşita ramificaţie a raţionamentului şi a întrebării, luciditatea necruţătoare a analizei, indiferent dacă se abate asupra altora sau asupra sieşi. Îl recomandă modernitatea şi actualitatea scrierii: deşi este apărut în perioada comunistă şi evident poate fi citit în acesată cheie, romanul nu este “datat” istoric, putând fi lecturat dintr-o perspectivă mai amplă, cea a relaţiei omului de oricând şi oriunde cu frica.

Eroul principal este un om ca toţi oamenii, adică “jumătate sfânt, jumătate şobolan“. Este atât de sedus de puritatea idealurilor sale încât nu reuşeşte să termine  niciun lucru pe care-l începe, fiindcă realitatea nu se dovedeşte niciodată la înălţimea iluziilor sale. Capacitatea sa de a despica firul în multipli de şaisprezece îl împiedică să mai fie capabil să ia o decizie, ilustrativ fiind jocul său de-a procesele, în care, după ce reface imaginar cazuri reale, pledând atât în numele acuzării cât şi în numele apărării, personajul nostru nu este capabil să pronunţe nicio sentinţă.

Romanul poate fi citit ca o analiză a “rezistenţei pasive” (adică prin tăcere şi retragere) a intelectualului în perioada regimului comunist, ca o poveste despre relaţia omului modern şi dilematic cu totalitarismul şi frica dar şi ca o istorie despre raportarea individului solitar, a Celuilalt, faţă de valorile şi normele unanim acceptate. Sau despre decizia omului de a se implica în propria viaţă sau de a sta pe margine, meditând la deşertăciunea acesteia. Oricum l-am citi, însă, alegerea personajului este aceeaşi: să se implice şi să încerce să schimbe ceva sau să se retragă într-un colţ al său, să refuze a se lăsa murdărit şi să aştepte cu tenacitate ca lucrurile să treacă.

Nowhereman in Nowhereland

Scena acţiunii este atemporală şi situată înafara geografiilor valabile: o gară părăsită, pe unde nu trece niciun tren, cu un ceas căruia i se mişcă numai minutarul, unde nu există case de bilete şi unde, în registrul prăfuit şi inutil, sunt notate numai orele de venire şi plecare ale unor trenuri ce au trecut de mult, nu şi destinaţia. Suntem, evident, în plină metaforă. În acest decor un bărbat şi o femeie, refugiaţi din faţa fricii, aşteaptă, deşi nu ştiu nici ei ce anume. În cazul profesorului, gara e refugiul dintr-un oraş invadat de îmblânzitori de cobre care terorizează populaţia, în cazul femeii teroarea a luat forma unor dresori de câini – răul, se observă, este folosit ca metodă de constrângere chiar de cei care pretind că apără oamenii de acelaşi rău.

Până la un moment dat, romanul pare să fie o carte despre speranţă, despre puterea de a aştepta, de a nu renunţa, de a nu ceda şi a nu te lăsa înghiţit de rău. “Să aştepţi oricum. Să aştepţi oricât. Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa”. Uităm însă că avem de-a face cu un om capabil să fie acuzator şi apărător. Treptat, aşteptarea îşi scoate la iveală chipul dual, iar personajele noastre se văd confruntate cu o altă faţetă a problemei: din ce punct anume speranţa încetează să mai fie un lucru pozitiv, un suport şi devine, în schimb, o scuză pentru inacţiune? “Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem decât să murim suportabil, puţin câte puţin“, constată la un moment dat personajul.

Oraşul din ceaşca de ceai

Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut * Swann, Leda, 2008

Partea I – Combray

James Tissot - Ora ceaiului (nu ştiu nimic despre Tissot dar nu-mi amintesc în momentul ăsta niciun tablou cu ceai şi burghezie...)

O madlenă înmuiată în ceai îi dă o inexplicabilă senzaţie de fericire; încercând să o înţeleagă – în ceea ce va deveni unul dintre cele mai celebre pasaje literare din istorie – povestitorul se trezeşte că toată copilăria sa, petrecută în mare parte la Combray, între părinţi, bunici, mătuşi excentrice şi vecini respectabili până la proba contrarie, răsare practic din ceaşca sa de ceai.

Nimeni nu mai scrisese aşa până atunci – sigur, mai erau sinesteziile lui Baudelaire dar în poezie – în schimb mulţi au scris astfel de atunci încoace, aşa că azi ne instalăm în Proust fără să fim măcar conştienţi de asta: ni se pare firesc ca personajele să-şi amintească tot felul de lucruri pornind de la senzaţii sau obiecte, ca fluxul amintirii şi povestirii să curgă în meandre capricioase ca memoria umană, sărind, revenind, divagând. Eu cel puţin, recitindu-l, sunt pusă în situaţia bizară ca, pe de o parte, să îmi zic “da ce mare grozăvie, că aşa, exact aşa funcţionează memoria umană, cum de nu s-a prins nimeni până la Proust să scrie în felul ăsta, că doar toţi oamenii aşa gândesc” iar pe de altă parte să realizez cât de diferit de tot ce citiseră li se va fi părut contemporanilor săi; mai diferit decât ni se pare nouă, în tot cazul.

Unele lucruri sunt aşa cum mi le reamintesc în această primă parte a romanului. Copilul cu sensibilitatea lui, cu modul de a se agăţa de maică-sa la culcare, de a-şi anticipa cu câteva ore înainte suferinţa de a fi despărţit de ea până a doua zi,  mă scoate teribil din sărite, ca întotdeauna; probabil unde pe mine nu mă deranja deloc să mă culc şi să-i las pe ai mei de vorbă, în altă cameră – îmi aduc aminte că nu mă simţeam deloc singură, mă simţeam ocrotită şi fericită. Am regăsit-o cu plăcere pe bunică, întotdeauna mi s-a părut un fel de bună sălbatică numai pe jumătate îmblânzită, metaforic vorbind: originalitatea ei, plăcerea de a se plimba prin ploaie, generozitatea ei subtilă, faţă de toţi, chiar şi micile ei erori absurde de judecată.

Farmecul discret al burgheziei de provincie

Alte lucruri sunt noi. Abia acum observ că această serie de portrete de oameni şi descrieri de locuri intitulată “Combray” recompune, de fapt, viaţa burgheziei dintr-un orăşel de provincie, cu bolile ei închipuite, cu ifosele ei de respectabilitate, cu bârfele alimentate de urmăritul de la fereastră şi de spionajul servitorilor – o existenţă tihnită, măruntă, paşnică, molcomă ca o amiază, evocată de povestitor cu afecţiune şi înţelegere, acolo unde Balzac ar fi văzut şi relatat numai meschinărie, întunecime, răutate şi uneltiri. Este vorba de aproape acelaşi mediu, numai ochiul povestitorului face diferenţa.

N-aş putea şti dacă acest fapt se datorează copilăriei, care transfigurează amintirile şi care oricum nu percepe toate nuanţele, sau dacă Proust a dorit să sublinieze cât de inocenţi sunt totuşi aceşti oameni faţă de burghezia pariziană snoabă reprezentată de Verdurini (faţă de care nu va mai avea aceeaşi privire binevoitoare). Sau poate de fapt eu aicea scriu prostii şi înţeleg din Proust nişte chestii pe care Proust nici nu le-a scris.

Oricum, mi-au plăcut portretele: mătuşa ipohondră care îşi petrece viaţa în pat dar e la curent cu bârfele, servitoarea devotată acesteia dar feroce cu egalii ei, burghezul respectabil care pretinde că detestă nobilimea dar e surprins făcându-i temenele doamnei de Guermantes sau Swann văzut de vecinii săi printr-o oglindă deformată. În schimb, descrierile oraşului şi peisajului m-au plictisit teribil deşi le înţeleg rostul, (pentru că e vorba despre locuri şi lucruri care s-au dus şi nu mai pot fi regăsite ca atare decât în memorie).

Îmi mai scăpase patima cu care autorul vorbeşte despre cărţi, redând exact sinceritatea cu care copilul se raportează la ceea ce citeşte, la dăruirea cu care se aruncă în braţele scriitorilor. Chiar am de gând să urmăresc cum evoluează – dacă mai apare – relaţia povestitorului cu cărţile pe parcursul romanului.

Şi am mai remarcat un lucru: atunci când nu te omoară cu frazele sale stufoase şi alambicate, răsucindu-se în meandre asemănătoare circumvoluţiunilor cerebrale, Proust scrie frumos. Iată:

“De pe vârful unui copac, o pasăre nevăzută, trudindu-se să-şi scurteze ziua, explora cu o notă prelungită singurătatea dimprejur dar primea de la ea o replică atât de unanimă, o îndoită contralovitură de tăcere şi nemişcare, încât ai fi crezut că oprise pe vecie clipa pe care tocmai încercase să o facă să treacă mai iute“.

Şi acum, cu toate pânzele sus, să purcedem dar în explorarea unei iubiri a lui Swann.

Plecată prin vecini

Radu Pavel Gheo – Fairia – o lume îndepărtată, Polirom, 2004

Am luat-o vineri seara din bibliotecă pentru că voiam ceva uşor şi frumos de citit înainte de culcare şi, evident, am ajuns să mă culc pe la ora trei. „Fairia – o lume îndepărtată” este povestea unei expediţii spaţiale eşuate, în mod inexplicabil, pe o planetă în care funcţionează legile magiei. (…)

Iniţial, intruziunea cosmonauţilor în lumea magică a Fairiei are un caracter pronunţat de farsă: Brave Soul, prinţul, este un soi de pachet de muşchi analfabet, înzestrat cu încăpăţânarea de a fi erou cu orice preţ (chiar când află că prinţesa pe care trebuia s-o salveze era urâtă şi cicălitoare), balaurul se vaită că nu e lăsat în pace, iar vrăjitoarei Vikya se potriveşte excelent sintagma „zâna rea, da bună” şi nu pare prea fioroasă nici măcar când îl transformă în broască ţestoasă pe unul dintre membrii echipajului. (…) Această impresie de uşoară neseriozitate este temperată de viziunile pe care Ronnie le are din când în când, un soi de blackout-uri în care se pomeneşte într-un deşert, cu nava eşuată la kilometri în urmă şi cu tovarăşii săi prăbuşindu-se epuizaţi unul câte unul. Aspect neliniştitor: dacă de fapt aceasta este realitatea, iar lumea înverzită a Fairiei este numai un vis?

Restul, aici, ca de obicei.

Albă ca zăpada

Yasunari Kawabata – Ţara zăpezilor, Humanitas, Cartea de pe noptieră, 2008

Sursă foto: bbc.co.uk

Până mă învrednicesc eu să scriu o recenzie la “Viaţa pe un peron” de Octavian Paler – nu reuşesc să spun exact cât de mişto e cartea asta – am mai bifat o japonezărie, despre dragostea dintre o gheişă dintr-o staţiune de munte şi un orăşean sofisticat. Este o iubire imposibilă, evident, consumată prin întâlniri scurte, odată la câţiva ani, în care el o găseşte de fiecare dată puţin mai schimbată dar cade pradă, inevitabil, farmecului acestei femei.

Uitaţi “Memoriile unei gheişe“, că acolo e vorba despre curtezanele de lux, din capitală. Aici avem de-a face cu o gheişă de provincie, mai liberă în mişcări, care suferă mai puţine restricţii deşi, evident, are parte de mai puţine rafinamente. Kumiko nu este o curtezană rasată, este cel mult o fată de viaţă, bună la petreceri dar, în persoana ei, Yasunari Kawabata reuşeşte să creeze incredibilul: o gheişă inocentă. Prima impresie a bărbatului, când o vede pentru prima dată este că are în faţa ochilor cea mai curată făptură (din punct de vedere al curăţeniei fizice); dincolo de aceasta, însă, în anii în care îşi practică meseria, Kumiko reuşeşte să-şi păstreze un soi de inocenţă fundamentală, o vulnerabilitate impermeabilă la blazare şi o insistenţă de copil sârguincios. Ţine jurnale, în care notează inclusiv câteva cuvinte despre cărţile pe care le citeşte (numele cărţii, al autorului, numele personajelor şi, când bărbatul observă că pierde o grămadă de timp cu această operaţiune inutilă, ea admite liniştită că aşa e, e inutil), împătureşte până şi rufele puse la spălat, repetă zilnic, cu încăpăţânare, la samisen, după note pe care le adună din toate părţile, pentru a nu uita puţinul pe care l-a învăţat, şi este capabilă să roşească, încă.

Kawabata reuşeşte foarte bine să redea sentimentul de a trăi şi a iubi sub presiunea zăpezii, fie că a căzut deja, fie că ameninţă să cadă: sentimentele sunt uneori arzătoare ca frigul, iar alteori toropite şi lente ca apele pe sub gheţuri.

Plus o imagine în care chipul femeii se profilează pe fundalul unei oglinzi care reflectă ninsoarea de afară.

Colecţionarul de pietre

Hikaru Okuizumi – Strigătul pietrelor, Colecţiile Cotidianul, 2009

Când eram mică, timp de o vară, am colecţionat pietre. (După ce mă plictisisem să colecţionez, pe rând,  şerveţele de diverse modele, ambalaje de ciocolată şi timbre). La un moment dat aveam o pungă plină de pietre dintre care niciuna nu semăna cu alta şi pe care una-două le înşiram să le privesc. Îmi aduc aminte mai ales de una, micuţă, plată şi perfect rotundă, de culoare roşiatică. O găsisem în apa unui râu, într-o excursie, şi îmi plăcea pentru că era şlefuită şi pentru că mă făcea să mă gândesc la un drajeu.

Dând deoparte madlena mea cea imaginară şi bolovănoasă, ăsta e un răspuns pentru cei care au citit deja cartea şi se întreabă “cum naiba să colecţionezi pietre?”. Păi la fel de bine cum colecţionezi orice altceva, ştiţi câte de diferite sunt pietrele între ele?

Tsuyoshi Manase, fost soldat în cel de-al doilea război mondial, vânzător de cărţi vechi, căsătorit şi tată a doi copii pare un om plicticos, aşezat, având o singură pasiune excentrică. El colecţionează pietre, le clasifică în funcţie de tip, ba le şi prelucrează în diverse feluri pentru a le pune mai bine în evidenţă. De fapt, este un om cu două obsesii: pietrele şi amintirea unui moment din finalul războiului, când a făcut parte dintr-un un grup de soldaţi slăbiţi de răni, foame şi dizenterie, dornici doar să poarte o ultimă bătălie pentru a muri glorios. Ambele obsesii au aceeaşi origine: aceste ultime momente de război, când un caporal i-a atras atenţia, pentru prima oară, cât de diferite sunt pietrele şi cum oricare dintre ele poartă toată istoria pământului.

Viaţa lui Manase se desfăşoară pe aceste două coordonate. Orice altceva, inclusiv propria sa familie, este un ecou îndepărtat. Dar, la un moment dat, fiul mai mare, în vârstă de zece ani, pătrunde în acest univers, mânat de un interes sincer pentru colecţia de pietre a tatălui. Tatăl şi fiul petrec o vară fericită, la finalul căreia, însă, copilul este asasinat în timp ce explora de capul lui un tunel. După ani de zile, după destrămarea familiei, după ce a luat-o pe calea violenţei fără întoarcere, fiul cel mic îşi vizitează pentru o noapte tatăl şi cei doi discută despre ceea ce s-a întâmplat.

Farmecul discret al plicticosului

O carte simplă, scurtă şi sadică. Autorul povesteşte şi ororile războiului şi destrămarea familiei cu un ton sobru, rece, cu o monotonie ce face cartea să fie aproape plictisitoare. Fără descrieri şocante dar şi fără patetisme, fără exaltări, fără promisiunea vreunei speranţe – adică fără toţi îndulcitorii şi ingredientele dramatice care atâta ne plac şi care fac parte integrantă de obicei din asemenea poveşti. Autorului îi place însă să pună cititorul pe piste greşite sau care la un moment dat par greşite, pentru ca apoi să ajungi să nu mai ştii nici tu.

Nu este nimic eroic în acea ultimă rezistenţă disperată, susţinută în numele unui cod al nobleţii militare împins la extrem, deşi la început ţi se creează impresia că e ceva foarte japonez în toată treaba asta, bushido şi toate cele. Dar amintirile, fragmentate, deteriorate de boală dar şi de timpul scurs de atunci, par să ascundă ceva, ce va fi dezvăluit gradat. Nu există niciun moment posibilitatea regăsirii dintre tată şi fiu. Nu există nici măcar posibilitatea aflării adevărului cu privire la moartea fratelui mai mare: dacă iniţial nu ai niciun răspuns, la final ai trei dar nu poţi şti care e adevărat. Finalul însuşi rămâne, la alegere, eliberare simbolică sau refugiu total în nebunie.

Defectul cărţii, care face lectura dificilă, îl constituie puzderia de amănunte despre tipurile de rocă şi despre felul în care Manase le şlefuieşte, le etichetează etc, paragrafe întregi în care nu face altceva. Acest fapt şi economia de mijloace cu care este scrisă nu o recomandă ca pe o lectură pentru persoane care nu au răbdare sau care doresc să treacă direct la acţiune. Deşi mie – în caz că n-a fost clar până acum – mi-a plăcut tocmai din pricina provocării pe care a constituit-o, din pricina acelor detalii mărunte care, peste douăzeci de pagini mai târziu descoperi că înseamnă foarte mult (poate?), din cauză că nimic nu e clar şi că, în final, orice interpretare e posibilă.

Recomandări de servire

Muzică japoneză. N-am găsit nimic potrivit cu povestea lui Manase, aşa că am ales melodia şi videoclipul tocmai pentru contrast: Japonia asta, Japonia spiritualizată la care ne gândim când ascultăm asemenea muzici, nu e Japonia lui Manase.

Plecată prin vecini

Roger Zelazny – Amber, Tritonic

(…) seria “Amber” (în original “Chronicles of Amber“) este un fantasy atipic. Lupta dintre bine şi rău, bătălia pentru putere, luptele, uneltirile sunt toate acolo, dar într-un cadru atât de nou şi de proaspăt, cu vechii termeni de referinţă folosiţi în moduri insolite şi cu personaje care, departe de a avea acel aer medieval, sunt aproape moderne. (..)

Nouă fraţi, patru surori, o reţea de relaţii ce variază în funcţie de experienţele din copilărie, de linia maternă de pe care provin, de ordinea succesiunii la tron, de personalitatea fiecăruia. (…) Fiecare frate sau soră are propria hartă de simpatii şi antipatii, de alianţe conjuncturale şi de uneltiri de culise. Impresionant este că, şi între cei din aceeaşi tabără, ba chiar şi între cei care nutresc afecţiune unul faţă de altul, suspiciunile sunt foarte uşor de plantat. (…)

(..) la Zelazny, lucrurile nu merg în direcţia în care semnalizează el iniţial că ar merge. Lupta pentru succesiune păleşte treptat în faţa a ceva ce pare a fi vechea luptă între bine şi rău dar care devine, în final, o luptă între două principii opuse însă, ambele, necesare. Pornit să cucerească tronul, Corwin va descoperi cum însăşi căutarea îl schimbă, va afla că nu doreşte ceea ce crede că doreşte, va descoperi despre familia sa lucruri surprinzătoare. (…)

Mai multe despre serie, aici.

Pauză de vomitat

Ştiţi, de fapt nici n-ar trebui să ne surprindă cele ce urmează dar pe mine tot mă deprimă. Conform unui sondaj comandat de Jurnalul Naţional, Adrian Păunescu este scriitorul pe care românii îl apreciază cel mai mult “pentru ceea ce a făcut în domeniul său de activitate în ultimii 20 de ani”.

În sondaj, efectuat de CURS, Păunescu s-a clasat pe primul loc, cu 30,7%.  Urmează:

- Mircea Cărtărescu (10,5%),

- Mircea Di­nescu (5,7%),

- Corneliu Vadim Tudor (4%),

- Ana Blandiana – 3,8%,

- Ion Cristoiu – 3,2%,

- Octavian Paler – 2,3%,

- Dan Puric – 2,1%,

- Pavel Coruţ – 1,9%,

- Andrei Pleşu – 1,9%,

- Stelian Tănase – 1,7%,

- Grigore Vieru – 1,5%,

- Fănuş Neagu – 1,5%,

- Marin Sorescu – 1,3%,

- Gabriel Liiceanu – 1,1% .

Nu discut aici talentul lui Păunescu; după părerea mea, îl are dar nu pentru asta a fost el prezent în viaţa publică în ultimii 20 de ani. Cred că, efectiv, oamenii n-au ştiut ce să zică, şi-au adus aminte de el că tot apare pe la TV, şi-au amintit că e poet şi au zis: “iată, Păunescu!”. Din toate aceste motive, mi se pare neplăcut să-l găsesc pe primul loc, cel puţin la fel de neplăcut pe cât mi se pare să dau de Vadim Tudor pe locul patru – înafară de mizerii în România Mare îmi poate cineva cita vreun rând din ceea ce a scris CVT în ultimii ani (păcat de bieţii copaci!)? Şi am mai vomitat o tură şi când am dat peste Coruţ.
Pe de altă parte, este evident că oamenii au numit scriitorii pe care i-au văzut la televizor, în general în altă calitate decât cea de scriitori – aşa se explică Dinescu sau Cristoiu, probabil. Numai 32% dintre cei întrebaţi au indicat un nume, iar 68% nu.

Pe de altă parte, întrebarea este dificilă. Adică, sigur, Păunescu nu, dar cine?

N-are! Părerea mea…

Stephen King – Pistolarul, Nemira, 2009

Primul roman din seria “Dark Tower”, cu care King şi-a încercat mâna în domeniul fantasy, a reuşit ce n-a reuşit nicio altă carte a lui King: să mă plictisească teribil. Asta în ciuda faptului că ideea de pornire părea reuşită: o poveste fantasy scrisă după regulile westernului.

Într-o lume străină, Roland Deschain, Pistolarul, îl urmăreşte prin deşert pe omul în negru. Nu acesta este scopul lui principal, ci acela de a ajunge la Turnul Întunecat, din motive pe care nu le aflăm în acest roman, dar pentru asta este esenţial să-l prindă din urmă pe omul în negru. Acesta îi întinde tot soiul de capcane, una constând dintr-un orăşel întreg… ei, cine citeşte va vedea. În urmărirea lui, Roland îşi aminteşte crâmpeie din propria viaţă, întâlneşte persoane alături de care nu poate rămâne şi începe să se întrebe dacă nu cumva omul în negru, duşmanul său, vrea să fie prins.

Pistolarul e un tip calm, meticulos şi fără imaginaţie – aşa ne este descris şi pare cumva vital să fie aşa, dată fiind misiunea pe care o are şi deciziile pe care trebuie să le ia. Aflăm că a pierdut tot ce a avut vreodată – nu doar prieteni, părinţi şi iubire, ci însăşi lumea în care s-a născut.

Problema e că totuşi King – extrem de talentat când descrie, în romanele sale, colţişoare din viaţa şi din lumea reală – dovedeşte aici că nu poate crea lumi noi. Încercarea de a prezenta o lume mitică în care tinerii sunt antrenaţi de mici să devină pistolari – ceea ce merge mai departe decât doar a şti să tragă cu arma -  eşuează într-un fel de feudalism în blugi, pe jumătate desprins din Legenda Mesei Rotunde  şi pe jumătate dintr-un western spaghetti. M-aş fi aşteptat să creeze, între pistolari, nişte ierarhii cu totul noi, nu să ia o lume medievală şi să înlocuiască săbiile cu pistoale. Această lume pierdută, amintirile lui Roland despre prietenii săi, căutarea lui, alegerile pe care le face sunt cioburi colorate care nu se potrivesc împreună. Din punctul meu de vedere, coerenţa acestui univers lipseşte, fără să se producă însă genul de discordanţă creativă – vezi P.K. Dick – care să te fascineze prin ea însăşi.

În plus, prea multe profeţii sunt complet neclare, prea multe lucruri sunt amânate pentru mai târziu, pentru alte romane, atât de multe încât, ca rezultat, mie nu mi s-a mai trezit nicio curiozitate. Dacă nu pricepi nici măcar care-i miza şi de ce e ea importantă – de ce vrea să ajungă la Turn şi ce ar rezulta de aici – de ce să-ţi baţi capul?

Singurele părţi din carte care mi-au plăcut au fost începutul şi discuţia din final cu omul în negru – care decurge altfel decât te-ai aştepta -  pentru că omul în negru are ceea ce la restul personajelor nu prea am perceput: nuanţe neaşteptate.

În toate cărţile lui, până şi în “Duma Key” unde reciclează de zor teme din alte romane, King a reuşit să creeze ceva – o atmosferă, o situaţie, un mister, un personaj – care să mă atragă, să mă incite, să mă împingă mai departe. E primul lui roman în care  asta nu se întâmplă.

Sigur, l-am şi citit după ce am încheiat “Dying of the light” a lui George R. R. Martin, care oferă, într-un roman de dimensiuni modeste, tot ceea ce nu mi-a servit King aici: o lume interesantă, personaje distincte, bine conturate şi de care să-ţi pese, nişte răsturnări de situaţie care te ţin cu sufletul la gură, plus un mod splendid de a scrie, pe care în ASOIAF l-a cam abandonat. Pe lângă asta, povestea lui King nu are nici entuziasm, nici suflu, iar pistolarul, cu sau fără flash-back-uri-le ce ni se oferă, mi s-a părut un personaj de carton.

O să mai citesc probabil o carte din serie, să văd ce urmează dar recunosc de pe acum că, să fi fost vorba despre un nou-venit şi nu despre King, nu aş fi continuat să citesc ceva care începe atât de nepromiţător.

Am descoperit, în schimb, o înjurătură amuzantă: “În mă-ta cu tine şi calu ce te-aduse aci!“. O spune un corb vorbitor.

PDS rebel

Nu mai pun PDS-uri decât din când în când, cum mai dau peste unul foarte mişto.

 

Dylan Thomas – Do not go gentle into that good night

Do not go gentle into that good night,

Old age should burn and rave at close of day;

Rage, rage against the dying of the light.

 

Though wise men at their end know dark is right,

Because their words had forked no lightning they

Do not go gentle into that good night.

 

Good men, the last wave by, crying how bright

Their frail deeds might have danced in a green bay,

Rage, rage against the dying of the light.

 

Wild men who caught and sang the sun in flight,

And learn, too late, they grieved it on its way,

Do not go gentle into that good night.

 

Grave men, near death, who see with blinding sight

Blind eyes could blaze like meteors and be gay,

Rage, rage against the dying of the light.

 

And you, my father, there on the sad height,

Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.

Do not go gentle into that good night.

Rage, rage against the dying of the light.

Plecată prin vecini

Evgheni Zamiatin – Noi

(…) Bun venit în lumea lui Evgheni Zamiatin, autorul romanului „Noi”, despre care Orwell a recunoscut că a fost sursa de inspiraţie pentru mult mai celebra lui „1984” (iar Huxley n-a recunoscut că ar fi fost sursa de inspiraţie pentru „Minunata lume nouă”). (…)

(…) Fascinant este modul în care Zamiatin a realizat că, prin pervertirea cuvintelor, se schimbă sensul a ceea ce ele definesc. Ceea ce nu este numit nu poate fi gândit; ca urmare, regimul descris de el a scos toate conotaţiile negative din cuvinte, lucru pe care comunismul nu l-a reuşit. Comunismul vorbea despre jugul capitalist, deci capitalismul era rău. La Zamiatin însă, popoarele extraterestre urmează să fie supuse „jugului binefăcător al raţiunii”, războiul este definit prin „datoria de a le sili să fie fericite”, execuţiile, întotdeauna publice, devin „Sărbătoarea Justiţiei”. Singurul drept pe care îl au oamenii în această lume este acela de a fi judecaţi când greşesc şi D-503 nu s-ar lipsi de acest drept pentru nimic în lume. (…)

(Restul, aici).