Judecata cea dintâi

Roberto Bolano – Nocturnă în Chile (2000)

Editura Curtea Veche, 2008

Traducere Alina Cantacuzino

“Fiecare dintre noi are obligaţia morală să răspundă pentru faptele sale şi pentru spusele sale, ba chiar şi pentru tăceri, da, pentru tăceri, pentru că şi cele nerostite urcă la ceruri şi Dumnezeu le aude şi numai Dumnezeu le înţelege şi le judecă, aşa că atenţie mare la ce trecem sub tăcere”.

La asta se reduce totul, la faptul că nu suntem vinovaţi numai pentru ceea ce facem, ci şi pentru ceea ce nu avem curajul să înfăptuim. Judecata, însă, nu o aplică Dumnezeu, ca în citat, ci însuşi povestitorul. Romanul lui Bolano este o spovedanie pe patul de moarte, o spovedanie către sine, pentru că înaintea divinei Judecăţi de Apoi este Judecata cea dintâi, a omului de către el însuşi, la capătul vieţii. Şi, deşi pentru toată lumea părintele Urrutia, preot şi critic literar, trece drept un om brav şi un „chilian sclipitor”, în ciuda faptului că ne jură, în prima pagină, că poate da socoteală pentru tăcerile lui, muribundul nu se simte împăcat cu viaţa sa.

Cartea are numai 137 de pagini dar este extrem de densă, plină de sensuri şi întâmplări simbolice, relatate însă cu o simplitate frumos curgătoare. Este o poveste despre cum indiferenţa şi laşitatea se pot ascunde sub mantia nobilă a artei, despre eşecul literaturii de a salva lumea, asta după ce religia a eşuat şi ea.

Tânărul idealist Urrutia ajunge mai întâi un laş care se refugiază în pasiunea sa pentru cărţi pentru a nu se implica în mişcările de protest împotriva dictaturii lui Allende, ca şi cum ceea ce se întâmplă cu propria ţară nu l-ar privi:

“Ce-o vrea Dumnezeu, mi-am spus. Eu am să-i recitesc pe greci. Am început cu Homer, aşa cum cere tradiţia, apoi am continuat cu Thales din Milet (…) şi apoi au ucis un general al armatei care-l sprijinea pe Allende (…), eu ajunsesem cu cititul la Tirteu din Sparta (…) şi guvernul a naţionalizat cuprul, apoi salpetrul şi pe urmă fierul (…) şi s-a organizat primul marş al cratiţelor împotriva lui Allende, iar eu citeam din Eschil şi din Sofocle şi din Euripide, iar în Chile era sărăcie şi inflaţie (…) şi au avut loc atentate şi eu citeam din Tucidide, şi au fost greve şi au fost neînţelegeri (…) şi apoi a venit lovitura de stat, arestările, dictatura militară, au bombardat La Moneda şi când s-a încheiat bombardamentul preşedintele s-a sinucis şi s-a terminat totul. Eu am rămas liniştit, cu un deget pe pagina pe care o citeam şi am gândit: ce pace!”

apoi, mai grav, devine complice, măcar moral, al regimului Pinochet, după ce ajunge, printr-un concurs de împrejurări, să predea marxism generalului şi apropiaţilor săi. Falimentul nu este însă unul personal, ci un faliment al întegii clase a intelectualilor care, aflând despre cursurile predate de Urrutia, nu numai că nu îl ostracizează dar nu suflă o vorbă, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Într-adevăr, cum zicea Urrutia mai sus: „ce pace!”. Pacea care se naşte din tăcere, din întoarcerea capului, din falimentul principiilor (deşi acestea sunt mimate în continuare). Rezistenţa prin cultură este o amăgire, o altă sustragere din realitatea neplăcută. La un moment dat, unul dintre participanţii la reuniunile literare se rătăceşte prin casa gazdei şi descoperă că în subsolul clădirii erau camere de tortură. În timp ce sus se mâncau gustări fine şi se despica firul în patru, jos „duşmanii regimului” erau supuşi la chinuri sau chiar ucişi. Acesta este  modul elegant al lui Bolano de a arăta că dictaturile se folosesc adesea de sciitori ca de un paravan pentru a-şi camufla adevărata faţă.

Evident, martorul involuntar nu va sufla o vorbă până după căderea lui Pinochet. „La urma urmei, eram cu toţii mai mult sau mai puţin rezonabili, cu toţii eram chilieni, oameni de rând, discreţi, logici, moderaţi, prudenţi, cu capul pe umeri” – zice Urrutia, într-un pasaj care îmi aminteşte de discrsul lacrimogen al lui Nae Caţavencu: „toţi suntem români!… mai mult sau mai puţin oneşti„. Această trimitere involuntară la Caragiale, de care, ca român, nu pot să fac abstracţie, amplifică şi mai mult, pentru mine, sensul pe care l-a dat autorul acestei istorii – un eşec nu al intelectualităţii din Chile, ci al intelectualităţii în general.

Nu trebuie să se înţeleagă că romanul este unul politic. Mă rog, este, dar nu pe faţă. Amintirile se amestecă lin, sunt alternate cu istorioare aparent fără legătură cu tema principală (dar despre ele voi vorbi în postarea următoare), cu amintiri despre o călătorie în Europa, cu rememorări de vieţi ale unor papi mai puţin faimoşi, cartea, ai zice, aproape că nu are subiect, dacă nu observi firul călăuzitor. Asta ca să nu mai pomenesc de umorul subtil al lui Bolano, care reuşeşte, prin mici întorsături de frază, să arunce în derizoriu tot ce povestise până la acel moment.

(va urma)