Cronică de ageamiu

Eu nu mă pricep la poezie şi habar nu am cum e cu curentele din poezia românească aşa că am intrat cu sfială la cenaclul de ieri de la Muzeul Literaturii Române. (Plus că mai şi întârziasem). În sală, lume amestecată, vorba dramaturgilor: tineri, vârstnici, poeţi,  critici, cunoscători şi novici în ale poeziei. Şi, de la un moment dat, cel mai frumos motan negru pe care l-am văzut (ei, numai despre blana lui s-ar putea scrie o poezie, să am eu asemenea talente aş fi un poet al pisicilor, zău!).

PUTEŢI DANSA FĂRĂ MUZICĂ?

Primul poet la rampă a fost Daniel D. Marin. Am făcut astfel cunoştinţă cu Domnişoara O, subiectul unor poezii scurte, jucăuşe, pe care cineva le-a comparat cu jocul de umbre din teatrul japonez.

Domnişoara O stă pe covor şi se imaginează într-o peşteră subacvatică; domnişoara O merge pe stradă şi crede că e o eclipsă de soare, dar de fapt cineva l-a ascuns la spate numai ca să i-l ofere ei în dar; domnişoara O se ascunde într-o minge şi se alege cu vânătăi dar e fericită că se mai joacă şi ea, în sfârşit (asta mi-a plăcut teribil!); domnişoara O cere adăpost la un templu, iar noaptea îl descoperă pe călugărul shaolin dansând pe un blues auzit numai de el.

Îmi place domnişoara O şi cred că se distrează foarte bine în viaţă. N-o fi ea abisală dar cred că atinge, ca în joacă, lucruri mai profunde decât ai zice. „Îl descoperă pe călugăr dansând un blues straniu; şi ce-i cu asta”, zice criticul Daniel Cristea-Enache, reproşându-i poetului că jocul lui de imagini nu duce nicăieri şi nu dezvăluie decât alte imagini la fel de copilăreşti ca şi primele şi nu unele mai profunde, cum ar fi de aşteptat.

Cât pe ce să-i dau dreptate, dar apoi mă gândesc mai bine. O fi, frate, da când aţi dansat ultima dată pe o muzică pe care numai voi o auziţi, cu concentrare, cu seriozitate, până la capăt şi fără să vă simţiţi ridicoli? Eu nu cred c-am fost capabilă vreodată de atâta detaşare şi în acelaşi timp de atâta dăruire.

Am înţeles de la comentatorii care citiseră şi celelalte poezii că acest ciclu al domnişoarei O nu este reprezentativ pentru el şi că are creaţii mult mai bune. Păi dacă pe mine astea m-au cucerit, atunci chiar sunt curioasă cum sunt celelalte.

RĂTĂCIŢI PRIN IARBĂ

A urmat Lorena Lupu, pentru care mă şi dusesem acolo, fiindcă urma să citească fragmente din viitoarea ei carte, „Hyde Park: Nesfârşit”. Hyde Park este locul unde oricine poate spune orice. Diverse personaje iau cuvântul şi îşi expun păţaniile. Am găsit aici vreo câteva idei foarte pe sufletul meu:

– omul care era alergic la viaţă şi care avea nevoie de timp ca să se vindece dar nimeni nu i-a acordat timp;

– femeia care îşi cedează trupul altcuiva, pentru ca, eliberată de el (cât de bine ar fi să se poată, măcar cinci minute!) să se poată vedea dinafară, de la distanţă, cu obiectivitate (eu aş vrea să se poată, să văd şi eu cine naiba sunt, dincolo de exerciţiile mele alternative de autoadmiraţie şi de autodepreciere).

– un crâmpei de vers, „numai necunoscuţii te acceptă aşa cum eşti”, care te trimite – prin nemenţionare – la toate bătăliile pe care trebuie să le porţi cu imaginea pe care şi-o fac cunoscuţii despre tine şi cu încăpăţânarea lor de a te îndesa fix în ea; cu aşteptările lor cărora trebuie să le corespunzi.

– plus brutalitatea cu care bădărănia agresivă întrerupe întotdeauna, în special pe cei mai slabi.

Nici măcar nu ştiu dacă asta a intenţionat autoarea să spună. Dar, cu sau fără intenţia ei, mie cartea asta îmi vorbeşte despre nişte probleme atât de ale mele încât chiar am de gând s-o cumpăr.

Este un avantaj, am mai spus, că scriitoarea are studii de actorie şi a interpretat practic ceea ce a citit. Cu câteva excepţii, sala a fost cucerită. I s-a sugerat de altfel Lorenei Lupu să facă o dramatizare sau măcar un CD în propria lectură şi cred că ar fi o idee bună. Unii chiar s-au simţit „trişaţi”, adică furaţi de interpretare şi neputând să mai spună cum era textul propriu-zis.

Ei, şi după ce cei mai curajoşi şi-au zis impresiile şi eu am tăcut ca muta, s-a pronunţat şi organizatorul cenaclului, Daniel Cristea Enache. Eu critică făcută mai cu rea-voinţă n-am pomenit decât pe vremea când urmăream talk-show-urile politice. Iar pe mine asta m-a deranjat cel mai tare (asta plus propria mea laşitate de a tăcea din gură, evident).

Spre deosebire de alţii, eu pot admite că e corect ca fiecare poet să aibă un interval de timp egal în care să citească; deşi ar fi mai bine să îi anunţi şi pe ei dinainte, nu să îi întrerupi în timpul lecturii ca să le spui că au depăşit timpul. Cât am discutat dacă să mai citească şi ultimele două poeme sau ba, le şi citea!

Nu are importanţă nici că o bună parte dintre cei prezenţi veniseră pentru Lorena şi nici că le plăcuse, deci eram mai mulţi rătăciţi prin iarba din Hyde Park; până la urmă un critic de artă trebuie să îşi spună părerea indiferent de opinia sălii.

Pretenţia pe care o am eu de la un critic este, însă, să îşi exprime părerea obiectiv, despre poezia respectivă, cu argumente. Nu să facă o critică persoanei prin intermediul poeziei sale, decretând că poezia e excesivă, că e veleitaristă, că de fapt nu e poezie, ba nici măcar literatură şi că autoarea îşi trasează propria ei cărare prin Hyde Park, fără s-o intereseze dacă o urmează cineva pentru că îşi este sieşi suficientă. Fără argumente, ci măturând cu superioritate sala din priviri şi spunând că, sigur, aici ar fi de discutat ce e literatură şi ce nu dar că… şi în general lăsându-mi impresia că nu vorbea despre calitatea textului prezentat, ci despre antipatia sa faţă de autoare. Îmi pare rău că n-am cerut nişte argumente de vreun fel. Îmi pare rău că însuşi criticul nu a simţit nevoia să ofere nişte argumente dar, pare-se, şi critica îşi este suficientă sieşi zilele astea.

ÎN LOC DE CONCLUZII, CONTUZII

Credeam că arta este despre inovaţie, despre îndrăzneală, despre amestecarea graniţelor şi dizolvarea contururilor unul în altul. Şi mai ales poezia, care este libertate, joc şi trasarea unor reguli doar ca să le fentezi cât mai bine. Ei, când v-am zis că sunt nepricepută! Am constatat miercuri seară că arta este despre trasarea unor pătrăţele cu rigla şi înghesuirea în ele: este sau nu este poezie şi de care poezie este. (Că despre asta s-a discutat, destul de mult, la ambii poeţi). Şi regula este ca autorul să nu dialogheze cu sala, chiar dacă sala de aia a venit acolo; nu putem face abatere de la regulă deşi ea nu e trecută în constituţie sau altceva.

Eu nefiind nici critic, nici poet, am o viaţă mult mai simplă: pentru mine un text artistic este interesant – îmi spune ceva, mă face să gândesc altfel decât aş fi făcut-o dacă nu-l citeam, mă exprimă, şi atunci nu îmi pasă dacă e poezie sau semipoezie, dacă este SF autentic sau fantasy sau mainstream şi dacă încape  în definiţia genului respectiv or dă pe dinafară – sau nu e interesant şi atunci poate fi scris după toate canoanele că degeaba. Şi, când mă duc la un cenaclu, pe mine mă interesează să dialoghez cu autorul, că altfel îl puteam citi acasă şi îmi comunicam impresiile celor patru pereţi. Dar cum ziceam, eu sunt doar un cititor ignorant.

MORALA FĂRĂ FABULĂ

Aşa, la final, nu ştiu de ce îmi vine să le reamintesc criticilor că, în caz că au uitat, tot pentru public scriu şi ei.

Sau nu?

Şi după aia se mai plâng că le iau blogurile pasta din pix, caimacul de pe ceai şi paratrăsnetul de pe cort…