Nu ştiu ce mă determină pe mine să mă leg la cap când nu mă doare. Probabil faptul că toţi ceilalţi n-o fac şi de aia trăim în patria lui „las că merge şi-aşa„. Şi faptul că nu, tocmai că nu merge, chit că toată lumea ne asigură, cu patos, că mândră-i corabia, meşter cârmaciul.

Lansarea „Pangaia”, că v-am promis

Nu ştiu cum e cartea, că nu am citit-o încă, dar ştiu un lucru care s-a desprins clar din discursurile celor implicaţi în lansare: ei nu sunt deloc fericiţi de ceea ce a ieşit şi ne-au spus-o în diverse feluri ocolite, numai că eu ştiu de minune să citesc printre rânduri. Dintre eufemisme, am reţinut:

Dănuţ Ungureanu: „Acesta este un volum care ia pulsul momentului, aceasta este ceea ce se scrie în acest moment. Pot să fie cele mai bune texte sau poate să fie ceea ce se scrie în acest moment. Este posibil să existe nişte texte mai valoroase în sertarul vreunui autor, dar noi nu avem cunoştinţă despre ele. Noi asta am primit”. (Aici Dănuţ Ungureanu doreşte să nuanţeze afirmaţiile, considerând că i le-am denaturat oarecum. Nuanţările sunt disponibile în acest comentariu).

Horia Gârbea: „Plasarea textului lui Liviu Radu înaintea celorlalte în antologie are rolul de locomotivă” (traducerea mea – „ăla-i cel mai bun text”).

„Autorii de SF sunt seduşi uneori de articularea temelor şi ignoră miza stilistică. Rezultă un anumit tip de monotonie, o obsesie a temei, care include anumite steotipii, clişee, dialoguri care într-o ediţie viitoare ar putea fi epurate”.  (Cred că aici nu mai e nevoie de traducere).

„Avem un produs în care autorii sunt deasupra unei linii minimale de competenţă” (dacă eram printre autorii din antologie, eu după fraza asta mă încuiam în baie şi plângeam două ore non-stop). Ceea ce lipseşte este acea şlefuire care face diferenţa dintre literatura inteligentă şi bine scrisă şi excelenţa scriiturii” (aici a dres-o cu diplomaţie).

Mihai Grămescu a fost direct: „Singurul text la temă este al Antuzei (Genescu – n.m.), care nu e SF, ci ţine mai degrabă de literatura absurdului”.

Astea-s numai câteva citate, că n-o să scriu acuma tot. Sigur, o să-mi spuneţi, ce să facă şi oamenii ăştia, să spună că antologia nu e cum au visat-o ei? Nu ştiu ce să zic, dar poate că o soluţie atunci când nu ai texte pentru o antologie ar fi să n-o scoţi?! Nu-i mai bine aşa, decât s-o faci ca să fie bifată? Dar, repet, nu am citit antologia încă, nu fac decât să reproduc părerile celor prezenţi. (În fine, poate că nici tema – texte ecologice – nu era chiar apetisantă şi nici nu ştiu câtă priză are la publicul român, ăla pentru care se scrie).

Rugăminte: lăsaţi mainstreamul şi vedeţi-vă de SF!

A, şi o altă chestie, după ce l-am auzit pentru a doua oară pe Horia Gârbea – prima oară a fost la lansarea colecţiei de proză a lui Cristian Mihail Teodorescu – făcând comparaţii menite să demonstreze că sf-ul nostru e la fel de bun ca mainstreamul, ceea ce pare să fie o obsesie bine înţepenită a mişcării SF din România. Sfatul meu, pe care evident că n-o să-l luaţi în seamă este următorul: Fraţilor, lăsaţi visele despre piaţa mainstream şi literatura mainstream – care, în România, nu se simte nici ea excelent – sau despre cum o să cuceriţi voi piaţa mondială sau măcar pe cea americană de SF şi preocupaţi-vă de cucerirea pieţei autohtone de cititori de SF&F, care citesc predominant autori străini. Lăsaţi acceptarea de către mainstream şi scrieţi pentru cititorii de SF din România, dacă tot sunteţi aici, în ţară. Cuceriţi-i! Seduceţi-i! Uluiţi-i! Şi pe urmă, dac-o să vă mai ardă, daţi-le cu tifla scriitorilor de mainstream că ei nu au atâta succes ca voi.

O altă problemă pe care am sesizat-o, nu legată strict de Pangaia, este aceea a discursurilor, care s-au dovedit – nu toate, din fericire – fie prea lungi, fie incoerente şi fără o temă clar definită. Consider că un discurs, dacă vrei să păstrezi atenţia sălii, trebuie să dureze maxim 15 minute şi asta când fie este foarte spiritual, fie are date extrem de importante şi interesante pentru cei prezenţi. Dacă nu, şi cinci sunt suficiente. Le datorezi acest respect minimal – de a nu-i plictisi şi de a le vorbi coerent – celor care au venit să asiste la lansare când puteau fi altundeva. A, n-a mai zis nimeni asta în afară de mine? Păi da, că oamenii sunt politicoşi, săracii. Eu nu. Luaţi exemplu de la Liviu Radu, care, vorbind despre lansarea volumului său „Triptic” în colecţia „Survol” a spus câteva fraze, bonom, cu autoironie, la subiect şi gata. Luaţi exemplul lui Ştefan Ghidoveanu de la premiile SRSFF, care a zis maxim cinci fraze, dar alea clare, la obiect şi din inimă (nici nu-i de mirare că a fost cel mai aplaudat). Luaţi exemplu de la Dănuţ Ungureanu care reuşeşte să vorbească pe scurt şi cu haz. Numai luaţi exemplu de la cineva, pregătiţi-vă puţin… dar despre astea altă dată.

Momentul poetic

La lansarea lui Cristian Mihail Teodorescu – despre care n-am scris – s-a ridicat o cucoană din public, care s-a recomandat drept actriţă şi a anunţat că o să citească un fragment din textul „Moartea domnului Teodorescu„, inclus în volumul de proze „Sf Doi„. L-a interpretat cu o grămadă de oh şi ah şi de râsete false şi de icnete, cam cum e teatrul radiofonic pentru copii la noi (adică atât de fals de parcă s-ar adresa unor copii handicapaţi). Mi s-au strepezit dinţii de atâta penibil şi, ca urmare, m-am dus după aia şi i-am întrebat pe organizatori ce dracu a fost în capul lor de ne-au oferit aşa un hal de moment artistic. Mi s-a răspuns că nu a fost o chestie pusă la cale, ci un gest spontan şi că nici n-o cunoşteau pe doamna în cauză. Bine, păi data viitoare propun să se ridice cineva şi să prezinte o reţetă de prăjituri, altcineva ultimul produs de la firma la care lucrează şi tot aşa, dacă tot e vorba să ne simţim ca la noi acasă, de ce nu.

Buuun, am zis eu atunci că a fost ca ridicol, mai ales că doamna a profitat de ocazie ca să se recomande pe urmă în stânga şi în dreapta ca actriţă, adică a tras binişor pe turta ei câtă spuză a putut din lansarea lui Teodorescu. Culmea ridicolului a fost atinsă însă la lansarea Pangaiei, când publicului i-a fost anunţată, ca „surpriză”, prezentarea unui volum de poezie scris de o participantă la cenaclul ProspectArt. Nu, nu era poezie SF.

Doamna în cauză este o persoană inimoasă, mama uneia dintre tinerele cenacliste de la ProspectArt, şi totdeauna mi s-a părut foarte mişto că vin împreună la cenaclu, că pasiunea mamei i s-a transmis şi fiicei, că o susţine în demersul ei de a scrie; ba mi-am dorit adesea ca eu şi mama să fi împărtăşit vreodată ceva, orice, atât de puternic.

Ca urmare, îmi pare sincer rău de ceea ce o să scriu, dar m-aş dispreţui dacă n-aş face-o, fiindcă un cenaclu ar trebui să aibă legătură cu literatura şi numai cu literatura, aia de calitate vreau să zic, şi nu cu simpatiile noastre sau cu antipatiile noastre, nu cu construirea unui aşternut călduţ de noroi şi paie în care ne tolănim cu toţii foarte mulţumiţi unii de alţii şi de confortul găsit în această înghesuială egalizatoare.

A. Ideea de a amesteca o plachetă de poezie într-o lansare de carte SF mie mi se pare nelalocul ei. Nu face obiectul discuţiei. Sunt chestii diferite. Presupun adesea un public diferit – iar publicul merită respect, mă repet, dar asta e, nu merită să i se bage pe gât şi să îndure ceva ce nu doreşte doar pentru că i-l anunţi ca pe o „surpriză”.

B. Şi mai nasol a fost că poezia era proastă sau cel puţin eu nu am reuşit să găsesc în cele trei poezii citite de autoare decât sentimentalism, preţiozitate, cultivarea unei imagini de sine eterice, pure şi nemaipomenite şi niciun pic de poezie reală, care să se transmită publicului. Culmea a fost cea de-a treia poezie, în care ni se spunea că „Iubirea nu vine când vrei” şi care se încheia cu un vers menit să devină nemuritor : „Şi când n-o ai, eşti plin de draci„. „Râul, ramul”, „Sufletu-mi nemângâiet îndulcind cu dor de moarte„, „Din codru rupi o rămurea, ce-i pasă codrului de ea/Ce-i pasă unei lumi întregi/De moartea mea”, „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş/Copac stingher uitat în câmpie” – toate astea pălesc în faţa unui asemenea vers: „Şi când n-o ai, eşti plin de draci”. Nu, nu era o epigramă, era poezie serioasă, de suflet.

C. În plus, evident, nimeni nu i-a zis doamnei că poezia ei era nereuşită, deşi felul în care vorbitorii de după (adică ăia de la prezidiu, organizatorii, invitaţii, ca să fie clar) au dat din colţ în colţ şi din meandrele concretului în sinergia faptelor era, în sine, o mărturisire a acestui fapt. Nu i-au făcut nicio favoare, pentru că, dacă doamna doreşte să scrie în continuare poezie, cel mai bine ar fi s-o facă reparând greşelile, în măsura în care se poate, şi nu perseverând în ele.

Ei, şi ce mare chestie? Că se scoală diverşi veleitari în mijlocul unei lansări de carte şi-şi expun presupusele talente? Păi nu e mare chestie, ferit-a sfântul, este doar diferenţa dintre amatorism şi seriozitate, dintre o manifestare de cămin cultural unde se pun la grămadă tot felul de chestii şi o celebrare a profesionalismului unor scriitori adunaţi într-un volum.

Final aşteptat

Şi ştiţi care e partea monstruoasă? Că:

a). o să încasez probabil tot felul de înjurături sub protecţia anonimatului, chestie la care comunitatea virtuală sf din România excelează

b). că se vor căuta sau inventa tot soiul de explicaţii oculte pentru acest articol, care nu e generat decât de o constantă exasperare

c). că în particular mi se va spune cu un zâmbet: „Băi, Laura, da ce rea ai fost!” sau „da ce importanţă are, de ce te consumi atâta”

şi, în final

d). se va continua în acelaşi mod.

Da chiar aşa, ce-oi fi vrând şi eu?

Da uite, mâine o să fac un post intitulat „Cum ar trebui să fie o lansare”.

Anunțuri