Suzanne CollinsJocurile foamei (2008)*

Editura Nemira, 2009

Traducere: Ana-Veronica Mircea

Ei bine, după ce am făcut tot felul de mofturi în legătură cu „Jocurile foamei, pentru că subiectul îmi amintea prea mult de Marşul cel lung” al lui Stephen King, am auzit-o pe traducătoare vorbind despre serie la târgul de carte. Şi ce n-a reuşit marketingul de la Nemira (şi nici voicunike cu al lui „super-hiper-extrarecomandată, un must read”!) a reuşit o singură persoană, vorbind sincer şi cu suflet: m-a determinat s-o citesc.

Chestie pe care n-o regret, pentru că e mişto, aşa că ştiu ce o să-mi aducă Moşul: volumul doi. Sigur că paralela cu „Marşul cel lung” este de neevitat, dar „Jocurile foamei îi face binişor faţă, punând accentul mai mult pe partea bună a fiinţei umane aflate într-o situaţie de restrişte şi mai puţin pe duritatea alegerilor care-s de făcut (cum e în cazul lui King). Şi pân la urmă, să nu uităm că şi publicul e diferit, romanul aici de faţă e pentru adolescenţi.

Într-o Americă postapocaliptică, organizată în 12 districte şi condusă în mod dictatorial, principalul amuzament al claselor bogate sunt spectacolele live în cadrul cărora 24 de adolescenţi, câte doi din fiecare district, se luptă pentru supravieţuire într-o „sălbăticie” atent împănată cu camere de luat vederi. Nu poate fi decât un singur câştigător, aşa încât tinerii sunt practic siliţi să se elimine între ei, într-un joc cu reguli schimbătoare, a cărui miză este moartea dacă pierzi şi ieşirea din sărăcie dacă reuşeşti să câştigi.

O fată descurcăreaţă

Katniss, eroina de 17 ani a romanului, este unul dintre aceşti participanţi şi totodată principalul atu al cărţii, pentru că Suzanne Collins a creat-o descurcăreaţă, dură dar cu un fond incontestabil de bunătate, isteaţă, rapidă în reacţii. Nu pot decât să-mi imaginez  cât de năucitor trebuie să fie să-ţi trăieşti adolescenţa într-o lume cu atâtea modele contradictorii precum cea de azi, iar Katniss este un bun reper pentru un adolescent, pentru că, oricât de panicată ar fi, reuşeşte în cele din urmă să gândească limpede, pentru că nu se dă bătută oricât de potrivnici par să-i fie sorţii, pentru că încearcă să procedeze cât mai în acord cu ea însăşi în toate împrejurările, dar nu permite ca firea ei bună s-o transforme într-o victimă. Nu-i eroina standard, angelică şi aşteptând un prinţ s-o salveze (chiar dimpotrivă aş zice, la faza cu prinţul), dar nu-i nici tipa dură şi fără vulnerabilităţi care sparge nuci cu privirea şi tocmai asta e mişto la ea. E genul de personaj feminin pe care nu m-aş supăra să-l întâlnesc în romanele fantasy pentru adulţi.

Nici nu-i de mirare, deci, că te trezeşti absorbit de aventurile lui Katniss, mai ales că Suzanne Collins ştie să spună o poveste. E suficient să spun că am întors paginile cu sufletul la gură, în condiţiile în care ştiam că există încă două romane în serie şi deci cam care erau şansele să nu scape cu bine? Pentru că simţi cumva că miza nu este dacă scapă, ci cât de întreagă, cât mai rămâne din miezul a ceea ce este Katniss. (Personajul lui King, într-o situaţie similară, îşi pierde minţile). Pe de altă parte, sunt situaţii în care se simte că autoarea a ţinut cu propriul personaj – de exemplu ăia răi şi antipatici îi elimină pe ăia buni şi cumsecade din joc, scutind-o pe Katniss să ia ea asemenea decizii, pentru că una e să ucizi un adversar şi alta e să ucizi pe cineva care până atunci ţi-a fost aliat. Într-un roman pentru adulţi asta probabil că nu s-ar fi întâmplat, eroina ar fi trebuit să ia o decizie şi să trăiască apoi cu rezultatele sale (sau nu) – şi ce scenă ar fi fost!

Sigur, o altă întrebare ar fi de ce s-ar inspira americanii, fie ei şi dictatori, din orânduirea Imperiului roman (statul se cheamă „Panem”, iar circul cu tot cu gladiatorii săi adolescenţi este subiectul cărţii). Nu ni se zice deocamdată şi mie asta mi-a sunat cam fals. Dar treacă de la mine pe moment!

Cititorul, un criminal sadic!

Dincolo de povestire, există şi un nivel în care romanul constituie o critică a societăţii-spectacol în care trăim astăzi. Dacă râcâi poleiala Panemului, America reală nu-i prea departe, nu în privinţa dictaturii, dar în mod cert în privinţa foamei ei de spectacole live, de suferinţă în direct, de schematizare a unei persoane reale în conformitate cu anumite tipare. Şi e impropriu zis America, să ne amintim de moartea extrem de publică a lui Jade Goody în 2009, în Marea Britanie.

Capcana e că, în timp ce citeşti şi te indignezi din pricina bogătaşilor răsfăţaţi din Panem, care se plictisesc dacă o zi trece fără vreo confruntare spectaculoasă sau fără moartea vreunuia dintre concurenţi, te indignezi  practic împotriva ta. Pân la urmă, personajele din toate romanele suferă atâtea pentru TINE, bestie însetată de sânge care te-ai deghizat într-un cititor inofensiv. Tu eşti ăla care se plictiseşte dacă happy-endul e obţinut prea uşor, dacă X nu moare, dacă Y nu suferă în cantităţi mulţumitoare. Deci, deşi avem o carte despre pericolele unei societăţi spectacol împinse la extrem, avem şi una despre nesătulul cititor dornic să vadă personajele supuse cât mai multor suferinţe şi pericole; nu ştiu dacă autoarea asta intenţiona, probabil nu, dar asta i-a ieşit.

* Bine, de fapt subiectul era „Marquez şi Castro” dar m-am gândit că nu o să aibă nimeni chef să stea la discuţii serioase acuma, când toată lumea în afară de mine e călare pe sarma.

Anunțuri