Un moment de tip „Ubik”

În romanul „Ubik”, un grup de agenţi paranormali cade victimă unei explozii. Din acel moment, realitatea lor devine fluidă, timpul regresează, primesc mesaje criptice de la şeful lor, pe care îl văzuseră ucis în explozie (ceea ce nu îl împiedică să le lase scris pe oglinzi: „Eu sunt viu, voi sunteţi morţi”). Din când în când în roman, ca un semnal că lucrurile NU au reintrat în normal, cum speră personajele, pe monedele pe care le folosesc acestea apare profilul fostului lor şef.

Impactul acestei lecturi asupra mea a fost unul de coşmar. Cum de am perseverat, ajungând  să citesc multe alte romane ale lui Philip K. Dick şi să îmi placă al naibii de tare autorul (inclusiv Ubik) este un mister pentru mine dar iată că s-a întâmplat. Oricum, în 1995 (parcă), la primul contact cu Dick şi Ubik, am găsit lectura drept una profund deprimantă şi aiuritoare, considerând că puteam să nu fi dat banii pe carte.

Ei, şi într-una din zilele alea post-Ubik, cumpărând un ziar, mă trezesc că vânzătorul îmi întinde înapoi una dintre monedele de 50 de bani – sau cât naiba era atunci mărunţişul, că nu mai ţin minte. Mă uit nedumerită la ea, o întorc şi, pe dos, în locul stemei, văd un profil care nu avea ce să caute acolo!!! Am avut cinci secunde de blocaj total. Mi se tăiaseră toate conexiunile! Înregistram tot ce vedeam dar mintea mea nu era în stare să extragă nicio idee de acţiune din asta.

„Regele Mihai” a zis vânzătorul, moment în care minţişoara mea şi-a refăcut conexiunile şi a găsit imediat explicaţia logică: cineva avea o monedă veche şi în glumă sau de foame poate – vreun bătrân amărât şi fără bani, pe care mi l-am imaginat pe loc în toată dezolarea sa cenuşie – a dat-o laolaltă cu alte monede bune că să cumpere ceva. Vânzătoarea nu s-a uitat cu atenţie, mai târziu eu am primit moneda ca rest şi cine ştie cât ar mai fi circulat ea aşa, să nu fi fost vigilent tipul de la ziare… Dar oricum, primul moment a fost Ubik, frate!

Uneori anumite cărţi – şi culmea e că nu acelea care mi-au plăcut – au un asemenea mod de a mi se insinua în minte şi mi s-a întâmplat să descopăr o carte nu citind-o, ci retroactiv. E ca şi cum uneori nu am înţelege lucurile cu mintea noastră conştientă, ci direct cu subconştientul, chestie care mi s-a mai întâmplat, de exemplu, cu „Magicianul” lui Fowles. Pe care am pus-o deoparte cu ideea că e o aiureală nerealistă, că nimeni nu s-ar lăsa manipulat în mod atât de jalnic, că este complicat să pui în scenă nişte manevre atât de complexe, care implică atâţia complici. După care, peste vreo două zile, am visat că eram victima unui asemenea experiment, că nu mai eram sigură ce este real şi ce este manipulare şi că până şi fiinţa la care ţineam cel mai mult şi de la care nu mă aşteptam la una ca asta era parte din toată farsa. Senzaţia aia din vis, de revoltă neputincioasă, de nesiguranţă, de neajutorare în faţa trădării finale, mi-a schimbat perspectiva asupra cărţii, aducând un plus de înţelegere care până atunci lipsea.

Aţi păţit careva vreo chestie de-asta? Leapşa anyone? Luciat, adinab, capricornk13, şi oricine mai are ceva de povestit pe tema asta. Inclusiv cititorii de SF dar numai dacă au chef, că ei sunt oameni serioşi, care fac recenzii, nu se ţin de năzbâtii, ca mine.