Cititorul de la sfârşitul lumii

Walter Tevis – Mockingbird, Gollancz, U.K.

Ce putea să pice mai bine, după toată dezbaterea despre importanţa lecturii, decât o poveste despre un viitor în care oamenii au uitat să  scrie şi să citească? Cedând orice grijă şi responsabilitate pe mâinile şi creierele roboţilor special concepuţi, oamenii – din ce în ce mai puţini – îşi petrec viaţa într-o stare de evaziune indusă, cu minţile inundate de droguri şi de spectacole televizate de genul sex-şi-violenţă. Principiul suprem este individualismul, împins însă până aproape de desfiinţarea relaţiilor interumane. Vieţile ultimilor pământeni se desfăşoară după un set de reguli stricte, printre care:

„Li se spunea tuturor să se dezvolte „individual” dar toţi arătau la fel şi se purtau la fel”.

„Singur e cel mai bine”.

„Nu întreba, relaxează-te”.

„Dacă ai îndoieli, uită de asta!”

„Sexul rapid e cel mai bun”.

Ăăă? Sună aproape cunoscut, nu? Ştim deja o grămadă de oameni care trăiesc cam după regulile astea, dacă ne gândim bine.

A privi pe altcineva în ochi este o violare nepermisă a intimităţii celuilalt. A trăi împreună cu altcineva mai mult de o săptămână sau a citi reprezintă o alterare a individualităţii tale prin amestecul ideilor tale cu ale altuia. Ca urmare, scrisul şi cititul sunt ilegale, familia a dispărut, nu se mai nasc copii, oamenii nu ştiu să numere, nu îşi amintesc nici măcar trecutul lor personal – nu li s-a zis că ar trebui să îl ţină minte – şi cu atât mai puţin pe cel colectiv,  iar tehnologia decade pentru că nimeni nu mai repară maşinăriile. Educaţia se face printr-o combinaţie de lecţii video, însuşite papagaliceşte, şi tehnici vizuale cu efect hipnotic. Când are o problemă, omul nu o rezolvă, ci pur şi simplu ia o pastilă anti-stres şi îşi vede de rutina zilnică. Acest  stil de viaţă nu garantează fericirea: din ce în ce mai des, oamenii se sinucid, nu izolat, ci în grupuri de câte trei, în faţa trecătorilor care nu schiţează niciun gest să îi împiedice (din nou, violarea intimităţii).

Dacă acest viitor, împins până la consecinţele extreme, poate să li se pară unora îndepărtat, bazele lui sunt unele care se regăsesc în contemporaneitate: oamenii se uită din ce în ce mai mult la televizor, calitatea spectacolelor şi filmelor se poate reduce, în două vorbe, la sex-şi-violenţă, publicitatea ne împinge către uniformizarea aspiraţiilor în numele libertăţii individuale, prietenii devin un soi de piese interşanjabile, oamenii preferând să îşi facă alţii noi decât să menţină vechi legături. Până la urmă, cred că Tevis, care şi-a scris romanul în 1980, a nimerit-o cu prognoza mai bine decât Ray Bradbury în „Fahrenheit” al său: dacă vreodată cărţile (şi ideea de literatură) or să dispară nu va fi pentru că vor  fi arse (ca subversive), ci date uitării (ca inutile).

MĂRUL ARTIFICIAL AL CUNOAŞTERII

Toate cele de mai sus constituie fundalul pentru o poveste cu doar trei personaje: Spofforth, un robot umanoid bântuit de dorinţe sinucigaşe, Bentley, primul om care învaţă din întâmplare să citească şi Mary-Louise, o femeie care se sustrage sistemului, preferând să trăiască ascunsă într-o grădină zoologică  (mai precis lângă cuşca şarpelui, trimiterea la Adam şi Eva fiind evidentă).

Bentley dă din întâmplare peste nişte filme mute şi peste o înregistrare cu o învăţătoare predându-le copiilor scrisul şi cititul. Este începutul unei călătorii care îl va face pe Bentley să ia contact nu numai cu cărţile, nu numai cu lumea cuvintelor şi conceptelor, ci şi cu istoria şi cultura umanităţii, despre care în zilele lui nu se ştie nimic,  şi chiar cu propria lui conştiinţă şi memorie, pe care le ignorase.

Procesul este foarte bine descris de Tevis în toate etapele lui. Omul simte că i se ridică o perdea de pe ochi. Înţelege mai întâi vastitatea ignoranţei sale. Micile fragmente de cunoaştere pe care reuşeşte să le potrivească îl fac să exulte de fericire. Are mici naivităţi delicioase:

„Numărul 1918 pare foarte des utilizat. Nu ştiu ce să înţeleg din asta. Este posibil să fi fost un război care să fi durat 1918 zile? Dar nimic nu durează atât de mult”, se miră el urmărind un film.

„Un lucru care tot apare în filme este o adunare de oameni care se numeşte familie. (…) Cred că poate fi şocant ca oamenii să îşi asume asemenea riscuri. Par să simtă atât de mult unul pentru altul”.

Încet-încet, mai ales după ce o întâlneşte pe Mary Louise, Bentley ajunge să pună sub semnul întrebării regulile după care a trăit o viaţă şi decide să îşi creeze propriul său loc în lume şi să trăiască. Totuşi până acolo este o cale lungă şi nu foarte uşoară. Numai că, odată trezite, setea de lectură dar şi curiozitatea sa nu se vor mai lăsa potolite sau anulate.

CELE MAI ÎNFRICOŞĂTOARE ASPECTE

• Revelarea motivului ce a provocat declinul populaţiei şi, apoi, a cauzei mult mai profunde care  a dus la actuala stare de lucruri reprezintă două momente de şoc profund pentru cititor, fiindcă sunt total imprevizibile şi te pun în situaţia să nu ştii pe cine să urăşti şi dacă e cazul să urăşti sau mai degrabă să compătimeşti pe cineva.

• Fabrica de prăjitoare de pâine defecte, care sunt fabricate, testate, găsite nefuncţionale  şi reciclate la nesfârşit, pentru că una dintre maşinăriile implicate în procesul de producţie s-a stricat, roboţii nu sunt programaţi să se gândească şi să verifice,  iar în toată fabrica nu se găseşte un singur om care să facă această  conexiune logică.

VICTORIA ÎNVINSULUI ŞI ALTE DELICATESE

La un moment dat, Bentley dă peste cuvântul „a memora” şi află că înseamnă „learning by heart”. Bentley nu înţelege ce are inima de-a face cu asta dar cumva i se pare corect. Or, în general, a memora, adică a reţine ceva pe de rost nu are nicio legătură cu afectivitatea. Totuşi, în contextul romanului, în care Bentley începe să scrie despre propria sa viaţă, ţinând un jurnal şi creând astfel o legătură afectivă cu propriul său trecut, a memora are de-a face exact cu inima. Pentru asemenea mici bijuterii nu ai cum să nu-l iubeşti pe Tevis, fiindcă putea să nu le pună acolo şi povestea ar fi mers înainte oricum, dar el le-a pus.

O altă asemenea bijuterie este relatarea, în treacăt, a unui moment în care Bentley observă o inscripţie veche pe un zid, care spune: „Writing sucks!„. Ceea ce este, dacă stăm să ne gîndim, o victorie a scrisului – între timp proscris – asupra celui care îl urăşte. Ca să se ştie că urăşti scrisul trebuie să SCRII acest lucru, adică să faci ceea ce urăşti atât de tare, ba mai mult, numai prin comiterea gestului pe care în urăşti consemnarea urii tale va dăinui.

Un alt lucru delicios, de data asta în cu totul alt plan, este un autobuz empatic şi vorbitor care e atât de simpatic încât, dacă ar apărea mai din timp, s-ar califica drept al patrulea personaj al romanului.

RECOMANDARE DE SERVIRE

Aici eu de obicei recomand o melodie dar acum chiar nu îmi vine în minte niciuna. Nu prea se scriu cântece despre cărţi. Are cineva vreo sugestie?