Eu sunt Emma. Tu cine eşti?

Poate nu vi s-a întâmplat niciodată. Să întâlniţi un personaj în care să vă regăsiţi, cu care să vă identificaţi. Ale cărui trăiri să le înţelegeţi atât de bine încât să citiţi cu strângere de inimă, ca şi cum aţi suferi chiar voi, ca şi cum romanul ar fi o telegramă care v-ar da o veste care vă priveşte personal.

Nu vorbesc aici despre personaje care să vă placă. Astea sunt uşor de găsit şi nu totdeauna au ceva în comun cu noi, pentru că suntem adesea fascinaţi de ceea ce nu suntem, nu avem, nu îndrăznim. Vorbesc despre alter-ego-uri de hârtie, despre făpturi care uneori poate nici nu ne plac, cum adeseori nu ne plac anumite trăsături ale noastre, dar care suntem noi sau am fi putut în anumite împrejurări.

Eu sunt Emma. Tu cine eşti?

Cred că spune ceva despre mine faptul că personajele cu care mă identific sunt două visătoare incurabile, incapabile să se resemneze cu realitatea deznădăjduitor de prozaică în care trăiesc: Emma Bovary şi Mary Louise Dallon. Cea dintâi încercând cu încăpăţânare să îşi transpună visele în realitate şi descoperind de fiecare dată că acesata nu se poate ridica la nivelul imaginaţiei sale, cea de-a doua retrăgându-se complet din realitate ca să trăiască în vise, creându-şi în interiorul minţii sale lumea pe care o doreşte.

MADAMME BOVARY C’EST MOI…

O ştiţi, evident, este creaţia lui Gustave Flaubert.

Emma, doamna Bovary, a reprezentat prima mea întâlnire cu mine însămi. Această femeie cu imaginaţia otrăvită de lecturile din adolescenţă, incapabilă să se resemneze cu o căsnicie prozaică, alături de un bărbat onest dar lipsit de orice însuşire care să înflăcăreze imaginaţia, această femeie care caută, neobosită, neresemnată, o imagine idealizată a iubirii, a vieţii aşa cum şi-o imaginează. Dar, în cazul ei, visul se dovedeşte a fi cel mai mare duşman al realităţii care îl întrupează. Emma se exaltă atât de tare în visele sale încât atunci când experimentează în realitate trăirile după care tânjeşte cu atâta sete, ele sunt nişte umbre palide ale patimilor la care visează, fade, fără gust.  Ea practic nu îşi iubeşte amanţii, ci o proiecţie a iubitului ideal, căreia îi împrumută trăsăturile unuia sau altuia dintre ei, amăgindu-se. Şi totuşi îşi continuă căutările cu încăpăţânare, fiindcă este practic incapabilă să se resemneze, oricât ar încerca, este incapabilă să găsească fericire în mediocritatea confortabilă din jur.

Şi eu? Unde sunt eu în toate astea? Eu, cu imaginaţia atât de otrăvită de lecturile din adolescenţă încât nu reuşesc deloc să mă adaptez la acest secol al vitezei sexuale în care se sare în pat de la prima sau a treia întâlnire, fiindcă toate romanele alea de capă şi spadă m-au pregătit pentru o derivă lentă unul către celălalt, în care făptura celuilalt este un teritoriu cucerit bucată cu bucată şi savurat ca atare? Eu, care nu am reuşit niciodată să stau într-o relaţie numai ca să nu fiu singură sau doar ca să am cu cine ieşi în oraş? Eu, care văd într-un asemenea soi de relaţie o puşcărie în care mintea mi-ar muri lent, sufocată? Eu care mi-am luat prea des dorinţele drept realitate şi am văzut de prea  multe ori umbre acolo unde nu erau, de fapt, decât pete? Eu care încerc să nu îmi mai proiectez imaginaţia în viitor, ca pe buzduganul din poveste, pentru că acesta este cel mai sigur mod să îmi stric toată plăcerea când un lucru sau altul se produce?

Păi unde să fiu? Iaca, şi eu p-acolo…

Mi se spune să mă adaptez, să mă resemnez, să mă mulţumesc cu o relaţie confortabilă, mi se spune că visez cai verzi pe pereţi, femeile ca mine sunt luate peste picior în toate cărţile de specialitate dar nu îmi spune nimeni cum să poţi ceea ce nu poţi, cum să vrei ceea ce nu vrei şi să te transformi în ceea ce nu eşti.

MARY LOUISE, AZILANTĂ ÎN VISE

Pentru Mary Louise Dallon, eroina romanului „Citindu-l pe Turgheniev” de William Trevor, literatura nu este cauza nefericirii, ci refugiul în faţa acesteia. Tânăra femeie timidă, căsătorită cu un bărbat avut dar mai vârstnic, impotent şi care are două surori ce o terorizează caută azil în cărţi şi în vise din faţa acestei realităţi. Adevărata viaţă a acestei femei se desfăşoară imaginaţie, şi astfel, visând şi citind din Turgheniev,  Mary Louise îşi continuă povestea de dragoste cu vărul ei, mort ca urmare a unei boli de inimă. Aceasta este pentru ea realitatea, ceea ce contează, ceea ce o face fericită şi până la urmă tânăra femeie se va lăsa închisă pe viaţă într-un azil adevărat, de nebuni, pentru a putea să viseze liniştită sau, din punctul ei de vedere, pentru a-şi continua adevărata ei viaţă, fără să fie stânjenită de soţ, de obligaţiile familiale sau de cele două cumnate otrăvite. Şi trăieşte astfel mai fericită şi mai împăcată cu sine decât dacă ar fi rămas în lume.

Sigur că nu aş merge până la a mă duce de bunăvoie la balamuc – deşi unii citind astea ar putea zice că nu mi-ar strica o tură p-acolo – şi că lumea reală îmi produce totuşi o grămadă de satisfacţii. Dar unele dintre cele mai fericite şi intense momente ale vieţii mele au fost când mintea îmi umbla cu caii verzi pe pereţi, când îmi spuneam singură poveşti sau refăceam în imaginaţia mea cărţile citite sau filmele văzute, aşa cum mi-ar fi plăcut mie să se întâmple. Am avut zeci de iubiri fericite şi nenumărate peripeţii, în cinematograful privat din mintea mea şi, după cum spun azi cercetătorii, creierul nu face deosebire între lucrurile reale şi cele imaginate.

Pe de altă parte, dovadă că sunt în mai mare măsură Emma decât Mary Louise, mie totuşi nu îmi ajunge ca lucrurile să se petreacă doar în imaginaţia mea…

ÎN LOC DE FINAL

Iniţial voiam să fac un fel de leapşa pe tema „Cu ce personaj te identifici” dar mă gândesc că ar fi cam intruziv. Până la urmă, poate că nu toţi oamenii au chef să se dezvăluie într-o atât de mare măsură. Ca urmare, dacă aţi citit până aici şi aveţi chef să povestiţi despre propriile voastre alter-ego-uri literare, sunteţi bineveniţi s-o faceţi, aici sau pe blogurile voastre. Dacă nu, nu.