Rituri de creştere (I)

Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut * La umbra fetelor în floare, (1919)

Editura: Leda, 2008

Traducere: Radu Cioculescu

(continuare)

Cum să nu vrei să adăşti la umbra fetelor în floare, uitând de bunică, de prieteni, de artă, de obligaţii? Cum să nu le vânezi

Edvard Munch - Girl on a bridge

obsesiv prin toată staţiunea Balbec, mânat de tinereţea care-ţi clocoteşte prin vine cu promisiunile ei înşelătoare, atras de libertatea manierelor lor, de grupul aparte pe care îl formează în mulţimea de vilegiaturişti convenţionali, închistaţi deja în structurile lor de grup? Cum să nu renunţi la toate plăcerile artei, lecturii, muncii şi lucrului util pentru câteva ore petrecute jucând jocuri stupide şi pândind o ocazie de a atinge în treacăt mâna uneia dintre ele? Mai ales când eşti conştient, ca naratorul nostru, el însuşi adolescent, cât de trecătoare este această stare a lor, această clipă de graţie şi libertate, în care fiinţa bântuie încă nesigură în jurul formei în care societatea o va turna în curând. (Vezi momentul în care tânărul le priveşte pe minunatele adolescente şi vede pe chipurile lor expresii şi trăsături care prevestesc, şi nu în mod fericit, femeia care va ieşi din fiecare).

Iubire de dragul iubirii sau iubire de dragul iubitei?

O multitudine de teme în acest al doilea roman al ciclului, deşi cea mai proeminentă este tema adolescenţei. A

Edvard Munch - Pubertate

adolescenţei naratorului – care este una chinuită, aşa cum şi promitea a fi încă din copilăria acestui băiat excesiv de nervos şi de sensibil – dar şi a fetelor în floare, locatare trecătoare ale miraculosului teren al adolescenţei. „La umbra fetelor în floare” este un roman al iniţierii, al trecerii din starea de copil, trăitor în coconul protector al poveştilor şi al propriei imaginaţii, la cea de adult, prin învăţarea lecţiilor despre viaţa reală. Lăsând deocamdată pe mai încolo celelalte lecţii, să ne concentrăm asupra iubirii.

În momentul întâlnirii cu mica trupă, povestitorul nostru este o bombă aşteptând să explodeze. Este atât de mult în căutarea Femeii şi nu a unei femei anume, pe care o pândeşte în orice siluetă elegantă ivită în cale-i, încât la început se îndrăgosteşte global, de toate şi de niciuna. De altfel aşa le şi descrie Proust, amestecând obrajii uneia cu părul alteia şi cu râsul celei de-a treia, într-un buchet de tinere fete fără o identitate individuală clară dar cu o identitate colectivă bine conturată: „mica bandă”. Ai impresia că ajunge să o prefere pe Albertine şi nu pe alta din întâmplare.

De altfel, Proust ne şi spune că iubirea noastră nu depinde atât de obiectul iubirii, care e doar o proiecţie a noastră, ci de noi înşine. Respins de Gilberte, fiica lui Swann şi a Odettei – pentru că o plicitsea cu prezenţa şi dragostea lui – tânărul narator realizează – cu o cunoaştere care trebuie să fi survenit, de fapt, ulterior şi nu pe moment, avem probabil de-a face cu un fenomen de  supraimpresie – că aşa cum se frământă acum pentru Gilberte se va frământa peste câţiva ani pentru o necunoscută care acum îi este indiferentă, că dragostea, aşadar, este generată de noi şi nu de obiectul iubirii noastre.

… fiind îndrăgostiţi  de o femeie proiectăm pur şi simplu în ea o stare a sufletului nostru; că, prin urmare, lucrul de căpetenie nu este valoarea femeii, ci adâncimea acestei stări (…)

Mai mult, el realizează că omul iubeşte adesea în virtutea obişnuinţei, în felul în care a fost deprins  – sau s-a deprins – să iubească,

„natura noastră care-şi creează singură amorurile şi aproape chiar femeile pe care le iubim, până şi greşelile lor”

repetând cu anumite variaţii acea primă iubire formativă din viaţa lor. Este cazul lui Swann care, după gelozia pe care i-a provocat-o Odette, nu mai poate iubi altfel decât cu gelozie, chiar dacă noua amantă îi este de fapt fidelă. Este, ni se sugerează, şi cazul povestitorului, care n-o va putea iubi pe Albertine altfel decât în modul posesiv sufocant în care a iubit-o pe Gilberte. Mă rog, asta urmează să vedem mai departe în roman dar mi se pare profetic momentul în care tânărul, îndrăgostit de Gilberte, primeşte o scrisoare de la aceasta, în care G-ul semnăturii pare un A, anunţându-ne-o pe Albertine (şi în care, ni se spune, finalul numelui se pierde, ceea ce a generat de-a lungul timpului o serie de speculaţii pe tema Gilberte şi Albertine=Albert).

Scotocind printre petale

Speculaţii ca aceea de mai sus se tot fac, de când este analizată opera lui Proust. Cunoscând înclinaţiile homosexuale ale

Edvard Munch - Hands (e ceva în tabloul ăsta care mie mi se pare că simbolizează mai degrabă dorinţa în acest secol al nostru, nu în al lui Proust, deşi atunci va fi fost pictat)

autorului, un personaj al cărui nume îmi scapă acum a declarat că fetele din opera lui Proust sunt, de fapt, băieţi şi că astfel se explică toate lucrurile de neînţeles din roman. Nu prea cred că e atât de simplu.

Ce pot să remarc până în acest moment este că, dacă fetele în floare sunt descrise, am zis, în bloc, iar Albertine însăşi, mai târziu, abia capătă o oarecare individualitate, în schimb autorul ne livrează încă de la prima apariţie un portret complet şi seducător al lui Robert Saint-Loup, un prieten pe care şi-l face la Balbec. Un portret mult mai clar, mai nuanţat, decât al Albertinei; ce să zic, este descris cu dragoste, mie aşa mi se pare. Aici însă mi se pot aduce două contraargumente:

a. că fiind îndrăgostit de Albertine autorul o vede mai puţin clar (teorie pe care de altfel Proust o va şi expune legat de aceasta – că imaginea pe care o ai despre fiinţa iubită este în continuă mişcare şi transfigurare. De altfel, chiar atunci când e convins că s-a îndrăgostit de Albertine, naratorul descoperă că nu îi reţine chipul, că o anumită aluniţă nu e unde şi-o amintea el ci în cu totul altă parte – şi cum nici nu cunoaşte încă sufletul fetei iată o ocazie să ne întrebăm, alături de Proust, ce iubim când iubim?)

b. că am fost eu mai receptivă la potretul lui Saint-Loup pentru că, femeie fiind, şi în romane mă uit mai degrabă după bărbaţi decât după femei

Alminteri, de dragul exerciţiului, am încercat s-o dezbrac pe Gilberte de fustă şi s-o privesc ca atare. Mi se pare însă destul de feminină cu supuşenia ei aparentă, care se transformă în supărare când realitatea îi contrariază dorinţele ascunse, cu plictiseala ei faţă de cineva care o adoră zilnic, cu tăcerile ei încăpăţânate şi cu refuzul ei de a cere explicaţii. Iar despărţirea dintre ea şi povestitor mi se pare genul de despărţire tipic adolescentină din orgoliu: „nu mai vorbesc cu tine până nu mă cauţi tu primul/prima„.

Bun, evident că Proust nu poate fi epuizat printr-o postare, aşa că mai urmează şi altele. Am găsit chiar un foarte bun subiect pe care să-l dezbatem cu toţii aici, zilele următoare, după cum se va vedea.

(va urma)