Cărţi: Fişa de citate

Cine ne vor fi ambasadorii?

În epoca puterii aristocratice, Calderon şi Shakespeare scriau un teatru pentru mulţime. Într-o epocă a puterii maselor, Ionesco şi Beckett scriu pentru un public de iniţiaţi. La drept vorbind, asistăm astăzi la două manifestări estetice distincte, cu prea puţine puncte de interferenţă. Pe de o parte, o artă de clişee pentru mase: cinema, televiziune, refrene muzicale repetate ziua întreagă pentru milioane de ascultători (…). Pe de altă parte, avem o artă a căutării, fragmentată în timp şi spaţiu într-o puzderie de grupuscule, uneori animate de personalităţi talentate, sincer zbuciumate, dar uneori şi de alţii care sunt la un pas de şarlatanism, şi  în jurul cărora gravitează nebuloase de snobi, aflaţi în divorţ complet, orice s-ar spune, cu spiritul masei. Michelangelo şi Rafael, Rabelais şi Shakespeare, Haydn şi Mozart se aflau în contact direct cu masa; artiştii de astăzi sunt nişte izolaţi.

(…) Arta contemporană, cu toate manifestările ei, este o artă pentru iniţiaţi. De asemenea, în raport cu standardizarea progresivă a tuturor formelor de artă pentru mase, pe care mijloacele moderne de propagare a imaginii şi a sunetului le răspândesc la scară mondială, ce şanse au oare aceste încercări ezoterice, indiferent de valoarea lor intrinsecă, de a fi într-o zi cu adevărat reprezentative pentru epoca noastră?”.

Neagu DjuvaraCivilizaţii şi tipare istorice

Adică, traduc eu, Coelho sau Llosa? Beatles sau Lady Gaga? Stephenie Meyer sau Tolkien?

La prima vedere mi-a venit să-i dau dreptate. Dar, dacă şăd şi cujet un pic, îmi amintesc că şi Balzac a câştigat bătălia pe termen lung cu toţii scriitorii de duzină ai epocii, care aveau atunci mult mai mult succes decât el. Aşa că, pe termen lung, cine ştie? Sau poate c-o s-o câştige – ambasada, vreau să zic – unul dintre acei rari scriitori care reuşesc să scrie şi pentru mase şi pentru elite în acelaşi timp; până la urmă asta înseamnă să fii cu adevărat reprezentativ, nu?

Publicitate

16 gânduri despre „Cine ne vor fi ambasadorii?

  1. Nu că aţi avea nevoie de aprecierile mele, dar trebuie să spun că-i faină foarte postarea, Şi ad\ncă-i dilema propusă de încântătorul domn Djuvara. Reverenţă amândurora!

    1. Mulţumesc, să ştiţi că o apreciere niciodată nu pică prost. 🙂
      Recunosc că deocamdată nu-mi trece prin cap niciun potenţial candidat, dar noi fiind apropiaţi de fenomen nu avem cum să-l vedem cu claritate.
      Mă întreb dacă fragmentarea socială în grupuri şi grupuscule nu face cumva imposibil ca un scriitor să mai fie cu adevărat reprezentativ pentru o întreagă civilizaţie. Pe de altă parte, se poate invoca argumentul că sunt trăiri, pasiuni şi probleme general umane – şi deci reprezentative pentru omenire în ansamblu.
      În fine, nu am eu cultura şi pregătirea teoretică pentru a adânci subiectul, din păcate, nu pot decât să formulez ipoteze vagi.

  2. Timpul spune tot, din punct de vedere istoric, dar influenţa se exercită şi acum, pe loc, nu doar pentru strănepoţii noştri. Lumea este doar alegere, dar oamenilor li se pare mai simplu să creadă altfel, ca să nu-şi asume responsabilitatea mentorilor pe care şi-i aleg, eu aşa cred.

    1. Păi ba îşi asumă responsabilitatea mentorilor, nu? Problema nu e asta, ci, eventual, calitatea mentorilor.
      Şi iarăşi ajungem la o ramificaţie a problemei: cine merită să rămână în memorie? Ăla care a influenţat o epocă, fie el şi mediocru, sau ăla care a făcut artă de calitate în epoca respectivă?
      Mă rog, probabil că răspunsul corect ar fi „ambii” dacă se doreşte o corectă reprezentare a epocii.

      De fapt, impresia mea e că şi cultura de masă se fragmentează până la a nu mai fi reprezentativă pentru grupuri masive: avem publicul amator de telenovele şi pe cel amator de filme de acţiune. Astea două n-au nimic în comun, ba din contră. Avem fanii muzicii hip-hop şi fanii lui Britney Spears. Ăştia nu s-ar recunoaşte ca aparţinând unui corp comun. Cum îi încadrezi pe toţi în aşa fel încât să găseşti elementele comune şi astea să nu fie extrem de vagi?
      (probabil că se poate,adică există nişte teorii despre caracteristicile comune ale culturii de masă, dar nu le-am citit eu).
      Toată discuţia asta abstractă mă cam ameţeşte… dar eu am pornit-o doară.

  3. Depinde de direcţia în care o ia societatea. în orice caz, după cum arată lucrurile, este foarte posibil ca peste o sută de ani Salamul Copilului Minunat care se Gu(i)ţă să fie considerat cel mai mare artist al începutului de mileniu trei, iar Manolescu, Paler, liiceanu, Boia, Opriţa şi alţii de acest gen să fie invidiaţi pentru că au avut onoarea de a fi contemporani cu Ady ŞhukarU de la Vâlcea.

    1. Păi tocmai, că exemplul lui Balzac, pe care l-am dat deja în text, cu perfidie, contrazice această chestiune.
      Problema ridicată de Djuvara are două aspecte:
      – cine va rămâne ca „mare scriitor” (muzician, filosof etc.) al epocii actuale, peste secole
      – dacă acesta va fi reprezentativ pentru ceea ce a fost epoca noastră sau dacă, fie talentul său incontestabil, va fi purtătorul de cuvânt al unui grup minoritar. De fapt, dacă o iau aşa, şi Balzac a fost oare reprezentativ? Adică, am putea zice că a creat un tablou relativ fidel al unei epoci (deşi n-am trăit pe vremea aia, ca să fim siguri) dar se regăseau oamenii epocii în ceea ce scria el? Nu. Deci, era sau nu reprezentativ?
      Şi sunt în stare să mă ramific aşa la nesfârşit.

      1. Ramane cine va publica prin absolut toate mijloacele: tablite de lut, papirus, pergament, celuloza, online, format epub si mai ales pe garduri si pereti. Abia atunci sansele de a fi pomenit de o viitorime cetoasa sunt semnificative. Acela poate fi oricine. Salam sau Plesu, filtrati de un strat gros de timp pot sa devina izomorfi. Iti imaginezi ca Epopeea lui Ghilga’ chiar este un poem sublim? Are un merit incontestabil: a supravietuit. Hadem sa ne imaginam cum vor suna in urechile stranepotilor nostri nemuritoarele versuri ale lui Guta:

        Spui doar vorbe-n vant
        Care ma fac sa plang
        Nu cred nici un cuvant
        Nu te mai ascult
        Cat vei mai continua
        Sa ma mai minti asa
        Mama ta nu ma vrea
        E impotriva mea

        De ce ma minti, de ce ma minti
        Eu stiu ca nu-i ceea ce simtiI
        Inima ta doar pe mine ma vrea…

        Ce naiba sa facem? Sa ranjim sau sa plangem?

        1. Păi aici sunt două aspecte: supravieţuirea „fizică” – adică textul nu s-a pierdut – şi cea intelectuală (? o fi bun termenul, n-o fi?) – adică textul nu doar că există dar este şi cunoscut de un număr cât mai mare de oameni.
          Vezi Conu Shake(speare) versus, nu ştiu, să zicem Tirso de Molina. Şi textele lui Molina se găsesc fizic, ba chiar l-a pus prima oară pe hârtie pe Don Juan; câţi mai ştiu de el? se poate spune că a supravieţuit? Se poate spune că-i reprezentativ?
          Altminteri nu, nu ştiu ce or să spună oamenii despre Salamu Minune De La Vâlcea sau cum l-o chema (da nu-s o nebunie numele astea, pe bune?). S-ar putea, cine ştie, pentru prima dată, să supravieţuiască în paralel şi cultura populară şi cultura cultă. 🙂

  4. Pai hai sa pornim de la exemplul tau cu Balzac. Crezi ca mai sunt multi oameni sub 40 de ani pe Terra care il considera pe Balzac genial? (ma rog, eu nu l-am considerat niciodata genial, dar asta-i alta mancare de peste). Peste 200 de ani nu stim daca va mai exista Franta, in consecinta, s-ar putea ca nimeni sa nici nu mai stie cine este (in Franta presupun ca s-ar face la scoala – poate in Statele Unite ale Europei sau whatever nu). Li s-a intamplat multora.
    In fine, nici eu nu stiu sa raspund la dilema lui Djuvara, si cred ca nimeni nu poate (am face exact ce spunea Lucian Boia ca e ridicol – previziuni despre viitor; nu se materializeaza:D)

    1. N-or mai fi mulţi cărora să le placă Balzac, dar despre ăia de care ziceam eu mai sus, contemporani de-ai lui de succes, nu se ştie nici cât despre el. Deci pân-acum le-a supravieţuit. De-acum încolo, da, e altă problemă, dar e din cauza atotputerniciei limbii engleze, chestie care pare să cam schimbe termenii jocului.
      Sau nu?

      Cât despre speculaţii, o fi ridicol, dar e plăcut şi e un sport util pentru minte. Dacă am discuta numai subiecte pe care le stăpânim şi despre care ştim tot care ar mai fi hazul? Aşa, ne mai punem rotiţele la treabă, totul e să recunoaştem că nu suntem atotştiutori.

  5. Eu posed o rezolvare la dilema asta :))
    De ce să ne limităm la a încerca sa facem previziuni pe 200- 500-2000 de ani? Haideţi să ne ocupăm mai sefeistic de treabă şi să vorbim de perioade de timp demne de acest univers, chiar dacă la acest capitol întreaga omenire cu istoria sa va fi depăşită. Ce va fi peste 10 mii de ani sau peste o sută de mii? Aici răspunsul cred că este clar…
    Avem două variante: ori nu va mai exista om pentru ca se va alege praful de toţi şi de toate, ori nu va mai fi pentru că va evolua sau involua suficient cât să nu poată fi considerat om nici cu cea mai mare bunăvoinţă. Atunci mai contează că peste 200 sau 2000 de ani de cine şi cum îşi vor aminti semenii? Mai contează ceva? De mori târziu, ori mori curând, de mori sătul, ori mori flămând, tot una e, căci rând pe rând ne ducem toţi.
    Noi ne amintim de Balzac, Balzac îşi amintea de alţii iar acei alţii de nişte alţii şi mai vechi. De noi ne vor aminti generaţiile vitoare, apoi, cândva, nici măcar de ei nu-şi va mai aduce nimeni aminte. Lumea se schimbă mereu. Dar niciodată nu s-a schimbat cu o asemenea viteză. Acum 400 de ani cine a scris o carte şi-a asigurat un loc în cărţile de istorie a artei alături de alte câteva sute de nume. Acum 100 de ani cine a scris carte şi-a asigurat un loc în istoria literaturii alături de mii de alte nume. Acum zece sau douăzeci de ani cine a scris o carte şi-a asigurat un loc între sute de mii de alţi scriitori. Iar cine scrie o carte în zilele noastre îşi asigură locul alături de alte zeci de nume într-un articol de ziar sau într-o postare de blog.
    Pentru noi Balzac, Hardy, Shakespeare sau Hemingway mai au valoare pentru că suntem copii ai unor vremuri trecute, am crescut fără 200 de canale la tv, fără internet şi fără ieşiri la clubul Bamboo la 15 ani. Noi avem încă puncte comune cu acei scriitori în ceea ce priveşte opinia despre frumos si bine. Dar câţi dintre copii din ziua de azi credeţi că vor ajunge cândva să aprecieze mai mult Hamlet decât Avatar? Câţi credeţi că vor fi dispuşi să citească Kafka în loc să se uite la ultima telenovelă care se desfăşoară într-un mediu familiar şi prezintă dileme de care se loveşte şi el?
    Poate exagerez şi poate nu văd eu corect, dar zău de nu mi se pare că noi semănăm mai mult cu oamenii de acum sute de ani decât seamănă copii noştrii cu noi.
    Am pus un copil de 14 ani să citească Robinson Crusoe. S-a oprit după douăzeci de pagini şi mi-a zis că e aiurea. Că ăla nu avea telefon mobil să anunţe ce-i cu el? L-am lămurit că nu avea iar atunci m-a întrebat ca de ce nu a făcut un foc mare să atragă atenţia celor care observă clipă de clipă pământul folosind sateliţi. I-am explicat si că pe vremea aia încă nu existau sateliţi şi a renunţat să mai citească cartea pentru că nimic din ce întâlnea acolo nu avea nici o semnificaţie.
    Distracţiile noastre, plăcerile noastre, visele şi speranţele noastre seamănă foarte mult cu ale celor de acum zeci sau sute de ani, ale copiilor noştrii şi mai ales ale generaţiilor care urmează să se nască vor fi total diferite. Cred că nimic din ce considerăm valoros sau important nu va mai însemna nimic în ochii lor, aşa cum nu înseamnă nimic copiilor de acum Ciocoiii vechi şi noi sau cronicile lui Grigore Ureche. Încercaţi să explicaţi unui copil la ce-i trebuia pământ lui Ion şi vedeţi cât îl interesează. Atât s-a schimbat lumea în o sută de ani. Dar schimbările sunt mult mai rapide acum. În urmă cu treizeci de ani cine avea casetofon era cool şi era cool timp de câţiva ani. Acum cine are ultimul răcnet de telefon, de laptop, de ipod sau de ce-o avea este cool azi, până mâine îi trece. Acum treizeci de ani prima dragoste însemna luni în şir de vise, aşteptări, speranţe şi o atingere a mâinii era deja un mare succes. În zilele noastre prima „dragoste” se întâmplă pe mess şi durează jumătate de oră pentru ca nimeni nu mai are timp de pierdut cu astfel de prostii. Rapiduletzul la mall, la club şi la shoping. Acolo-i viaţa, plăcerea şi succesul.
    Vreţi să fiţi ţinuţi minte? Atunci lăsaţi dracului scrisul şi inventaţi un vibrator mai performant sau un drog mai puternic.

    1. OK, gata, m-ai liniştit, mă duc la culcare. Nu de alta, dar e posibil să ai dreptate.
      We are Borg. Resistance is futile!
      De acord cu tine că lumea se schimbă din ce în ce mai repede. Acuma, ca să-ţi răspund repejor numai la ultimul paragraf şi să rumeg restul mai târziu, copilul ăla care la 14 ani nu ştia că altădată oamenii au trăit fără mobil şi satelit este un dublu eşec, al sistemului şcolar şi al educaţiei părinţilor, căci ţine de cultura generală şi se învaţă la istorie din clasa a patra că a existat Antichitate, Ev Mediu etc. când condiţiile de viaţă erau diferite.
      Să ştii că nici mie nu mi-a plăcut Robinson Crusoe când am citit-o (dar am citit-o pe toată), eu eram cu muşchetarii şi cu Winnetou.
      Pe de altă parte, ca să-mi sabotez eu însămi orice contraargument, îmi aduc aminte de o discuţie din blogosferă despre Idiotul lui Dostoievski, între nişte adolescenţi de 14-15 ani care găseau că e plicticos, că azi nu se mai vorbeşte aşa (adică prea lung, nu era Dostoievski telegrafic, ca pe mess). Mă gândesc, totuşi, că „Idiotul” poate fi prea complicat la 14 ani, eu l-am descoperit – şi pe el, şi pe Dosto – pe la vreo 17, era cu totul altceva.
      Deci, nu mai ştiu nimic…

      P.S. Felicitări pentru premiul de la concursul Helion.

  6. Offf! Ştia bine acel copil că au existat şi alte vremuri, special m-a întrebat acele prostii pentru a-mi arăta că ceea ce i-am recomandat nu i se potriveşte de nici o culoare. Un fel de ” eu sunt carnivor, la ce-mi foloseşte să aflu ce gândeşte iarba?”
    I-a plăcut foarte mult în schimb Jocurile Foamei pentru că aici a găsit măcar un personaj cu care să se identifice iar decorul este nu unul care a fost ci unul care ar putea să fie.

    1. Dacă era fată şi s-a indentificat cu Katniss nici nu se putea identifica, de nicio culoare, cu Robinson, care era adult şi bărbat pe deasupra, doh! Poate că, dacă ar fi fost cu o eroină naufragiată care se descurcă singură, i-ar fi plăcut. Să nu omitem că identificarea cu personajul poate fi decisivă la vârşte atât de fragede. Şi să nu generalizăm pornind de la un singur caz.
      Da, ştiu, unii nu citesc deloc. Dar totdeauna ăia care au citit au fost mai puţini decât ăia care n-au citit.

  7. Vă răspund eu la întrebare, domnule Profesor, printr-o afirmaţie..statistică: ‘totul porneşte de la fiecare dintre noi’.(şi de la cum ne susţinem pragmatic unii pe ceilalţi şi facem asta permanent). Adaug aici o logică: cînd îţi urlă burta de foame, numai la revoltă nu stai să te gîndeşti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.