Gillian FlynnGone Girl (2012)

În română: Fata dispărută (editura Trei, 2014)

Cred că sunt singura din tot Internetul căreia nu i-a plăcut Fata dispărută. Așadar n-am de gând să-mi pierd foarte mult timp cu recenzia la cartea asta, mai ales că, vorba lui Tudor Ciocârlie, nu e Crimă și pedeapsă de Dostoievski. E o carte bine scrisă și se citește cu plăcere, chiar cu interes pe alocuri, deși la un moment dat mi s-a părut că era mai lungă decât o ținea suflul. Problema este că autoarea a încercat să scrie mai multe cărți într-una și nu prea i-au ieșit toate. Rezultatul este inegal și, de la un moment dat, devine acut sentimentul că ai în mână o carte scrisă numai cu gândul de a mai livra un twist la câteva pagini.

SPOILERE!

Cartea nr. 1. O căsnicie modernă nereușită. Când începe romanul, Amy Dunne dispare, exact în ziua celei de-a cincea aniversări a căsniciei ei cu Nick. Toate indiciile par să ducă spre el. Inițial, ne apropiem de acest mariaj din două direcții: dinspre capătul ei cu defect, prin perspectiva lui Nick și dinspre momentul de început, prin jurnalul lui Amy. Jurnalul se va dovedi a fi un fals, care nu o relevă pe Amy cea reală, dar cu toate acestea el ilustrează un anumit tip de căsnicie – femeia supusă în varianta 2.0, că doar nu credeați c-a dispărut odată cu patriarhatul.

Cartea asta mi-a plăcut cel mai tare. Din punctul meu de vedere ăsta era subiectul, romanul polițist putea lipsi. E o fișă de temperatură care consemnează amăgirile unei generații. O generație intoxicată de industria cinematografică și a publicității, dar și de un anumit tip de romane – și poate și self-help books – care crede că fericirea constă într-o anumită rețetă din care toate punctele trebuie bifate, fără să-și dea seama că din asemenea ingrediente poți să prepari o singură chestie: nefericirea. Nici nu l-a cunoscut bine pe Nick și Amy deja visează că prima replică pe care el i-a adresat-o va rămâne una dintre glumele de cuplu dintre ei, deși n-are de unde ști atunci dacă vor fi un cuplu. Dacă el a uitat un detaliu anume care pe ea a impresionat-o, ea interpretează asta drept un semn că n-o iubește, deși nu întotdeauna ceea ce e intens pentru un partener e la fel și pentru celălalt. Iar presiunea asta perpetuă la care îl supune pe Nick îl determină pe acesta să se îndepărteze de soție. Pe de altă parte, ironie, când Amy dă peste un iubit care e atent, ține minte ce-i plăcea, îi face surprize etc, realizează că nu asta își dorea de fapt și că soțul ei cel neatent dar care-i dădea atâta libertate de mișcare era de preferat. Că, poate, să știi o femeie atât de în detaliu înseamnă să fii obsedat de ea și că un obsedat nu e de dorit ca partener.

Pe scurt, cu toată inteligența ei prodigioasă, Amy habar n-are ce vrea. Și ca atâția alții din generația răsfățată, hedonistă și iresponsabilă de dinainte de criza economică, nu-i capabilă să-și asume răspunderea pentru situația în care se află, gata să dea vina pe alții, pe soț, pe părinți pentru fundătura în care se găsește în căsnicie și în viață.

Cartea nr 2. Un roman polițist. Firește, nu Nick e criminalul, dar dovezile încep să se adune încet împotriva lui. Jocul între mintea criminală care i-a copt-o și eforturile lui de a se salva este interesant, deși, de la un moment dat ți se cere cam mult suspense of disbelief ca să mai crezi că făptura aia psihopată chiar putea să scape cu atâtea. Povestea mai are meritul că este imprevizibilă, arătându-ți că spre deosebire de filme, în lumea reală criminalii pot fi și ei victime. Ca un punct pozitiv, și această parte capătă un aer de critică de moravuri pentru că autoarea subliniază mania americană de a judeca procesele în mass-media și de a da deja verdicte încă dinainte să fie desemnați jurații și felul în care rivalitatea dintre vedetele de televiziune influențează deciziile acestora de a se situa de partea uneia sau a alteia dintre părți.

Și cartea asta aș fi citit-o cu plăcere, numai că jocul se prelungește dincolo de absurd. Nu zic mai multe că stric finalul.

Cartea nr 3. Ar fi despre răspunderea părinților în creșterea copiilor. Despre ce să spui sau să nu spui, ce să faci sau să nu faci. E tratată în subsidiar, ca parte din istoria personală a lui Amy, și oricum e prea la modă să dai vina pe părinți pentru orice, așa că nu mi s-a părut la fel de reușită. Probabil și pentru că aici tenta satirică în care e de citit romanul lui Flynn este mai evidentă decât în rest.

Cumva, romanul (cartea unu plus cartea doi) este mai mic decât suma părților. Probabil din cauza finalului, care scoate lucrurile din sfera plauzibilului și le împinge în neverosimil. Înțeleg că autoarea ar fi zis pe undeva că de fapt toată cartea s-a vrut a fi o satiră la adresa cuplului modern american, numai că mie partea cu relația de cuplu nu mi s-a părut o satiră, ci o pictură după realitate. Cu tușe groase, da, dar realistă, nu satirică. În consecință, când în final totul a virat spre neverosimil, pentru mine s-a tăiat maioneza.

Cred că atunci când zic satiră eu mă gândesc automat la Mark Twain, Oscar Wilde și Bernard Shaw. Ca urmare nu pot să accept romanul ăsta ca aparținând acestui gen decât dacă mi-ar demonstra cineva că s-a inventat satira timidă. Pân-atunci, Gone Girl rămâne o carte de citit la un ceai, într-o duminică în care afară plouă și n-ai mare chef să faci ceva anume.

RECOMANDĂRI DE SERVIRE

ErasureLove To Hate You

Anunțuri