Toate au început cu marţienii

Întâlnirea de la Prospect Art cu Lucian Boia a fost mai degrabă un dialog liber cu sala. Aş fi preferat o prelegere urmată de întrebări. Aşa, discuţia a fost împrăştiată şi nu ştiu cu ce anume ne-am ales noi – în afară de a întâlni un nou exemplu, după Florin Manolescu, de gentleman şi de intelectual autentic – cât despre Lucian Boia, el trebuie să fi fost siderat de unele întrebări care i s-au pus.

Lucian Boia, alături de preşedintele Cenaclului ProspectArt, Cristian Tamaş. Foto: Mihai Grămescu

După cum ne-a povestit el însuşi, cercetările imaginarului pe care le-a întreprins, inclusiv înfiinţarea unei catedre de istorie a imaginarului au pornit … de la marţieni. Mai precis de la lectura, în copilărie, a romanului lui Henri Stahl – „Un român în Lună”, în care românul se întâlneşte pe Lună cu un marţian şi de la o discuţie ulterioară (la o vârstă matură) cu Helga Abret, cadru universitar. Aşa au luat naştere lucrarea scrisă în colaborare „Secolul marţienilor” (publicată, până în prezent, numai în limba germană), care explora evoluţia Planetei Marte şi a marţienilor în literatura şi imaginarul colectiv,  şi preocuparea statornică a profesorului Boia pentru explorarea imaginarului uman.

Pasionaţii de SF au mai aflat că Lucian Boia a scris şi o lucrare despre „Explorarea imaginară a spaţiului„, de data asta în franceză (el îşi scrie cărţile în franceză şi variantele în română sunt traduceri) şi a promis că ambele volume, acesta şi cel cu marţienii, or să apară în româneşte de îndată ce o să îşi găsească timp să le traducă el însuşi.

O omenire fără iluzii

Inevitabil, s-a discutat o vreme şi despre comunism ca mit şi despre mitizarea şi demitizarea istoriei (de exemplu, despre rolul postum pe care l-a avut Mihai Viteazul în realizarea unirii provinciilor istorice româneşti – nu aia de la 1600, ci aia din 1859). Lucian Boia a semnalat că în momentul de faţă importanţa miturilor istorice s-a diminuat în România, că se poate observa o mutare a atenţiei de la istorie la problemele momentului. Este, de fapt, un fenomen general, nu doar unul românesc, provocat de erodarea ideologiilor naţionale.

De altfel, Lucian Boia a subliniat că asistăm la un proces de fragmentare socioculturală şi a miturilor – nu mai există o mare mitologie, ci doar grupuleţe care împărtăşesc aceleaşi mituri. Nu mai există mari mituri, împărtăşite pe scară largă şi trăite cu intensitate, mai ales de când ateismul a căpătat teren. Lucian Boia a vorbit chiar despre „o blocare în faţa viitorului, sub presiunea previziunilor catastrofice”. După părerea sa, societatea actuală se caracterizează prin  tocirea credinţei în viitor (fie el cel concret sau cel de pe lumea cealaltă) şi prin cantonarea tot mai mare în prezent. Profesorul Boia a lansat chiar ipoteza desăvârşirii biologică ca nouă mitologie – odată cu creşterea speranţei de viaţă (într-un secol s-au câştigat 30 de ani de viaţă în plus, în medie, şi s-au câştigat ani şi ca prelungire a tinereţii). Cu alte cuvinte, vremurile actuale nu sunt prea benefice pentru mituri.

Am mai aflat că fondul mitologic rămâne acelaşi, dar că îmbracă alte haine, exemplu cel mai interesant fiind mitul sfârşitului lumii, care are încă o carieră frumoasă, atât în SF cât şi la nivelul scenariilor de tip „încălzire globală” sau „război atomic” ce ne-au bântuit sau ne bântuie în continuare. Uneori, chiar progresul tehnic contribuie la proliferarea unor mituri, pentru că le conferă o aparenţă ştiinţifică. De asemenea, mitul extraterestrului este o evoluţie a mitului străinului, a celui diferit: dacă, în Antichitate, când lumea era în mare parte neexplorată, se presupunea că la marginile lumii locuiesc kinocefali şi alte fiinţe stranii, odată cu extinderea cunoaşterii şi cu cartografierea planetei, străinul s-a mutat în spaţiul cosmic.

Lecţie prin exemplul personal

Altminteri, am avut ocazia să vedem un om competent în domeniul său, cu o reputaţie solidă în ţară şi peste hotare, căruia nu i s-a urcat la cap. Nu tu aere superioare, nu tu ifose, a răspuns cu răbdare la toate bălăriile – şi au fost unele întrebări de-a dreptul jenante – ba chiar, la un moment dat, a subliniat că ar putea răspunde la o anumită întrebare, dar că ea nu ţine de domeniul său de activitate – istoria şi studiul imaginarului – aşa încât, deşi are o părere despre asta, ea nu are altă valoare decât de simplă opinie, ca a oricărui om. Acum să mă scuzaţi dar, după ce am văzut atâţia oameni, în viaţa publică, în cea personală şi în blogosferă, care confundă a avea o părere cu a şti despre ce vorbesc, eu una sunt încântată când dau peste oameni care preferă să se abţină şi să nu-şi vândă orice panseu drept un diamant pur şi nepreţuit.

Aşa, dezlânat, aş mai aminti că Lucian Boia nu crede că istoria se repetă şi nici că din studiul ei se pot trage nişte concluzii de natură să ne permită să prevestim cum va evolua umanitatea. (Deci nici vorbă de psihoistoria lui Asimov… Aici opinia lui Lucian Boia nu se prea pupă cu a lui Neagu Djuvara, care este de părere că un pattern ar exista, deşi şi el crede că predicţii ar fi dificil de făcut oricum). „Din istorie nu se învaţă nimic, pentru că nu ştii din ce să înveţi„, spune profesorul Boia, subliniind că istoria nu poate reconstitui oricum decât o parte din complexitatea trecutului şi că, pe deasupra, nici nu există istorie obiectivă, tehnic vorbind. Întrebat de ce, atunci, mai studiază istoria, a răspuns zâmbind dezarmant: „Am o relaţie  de iubire cu istoria”.

Asta este o foarte palidă reproducere a ceea ce a spus, de fapt, invitatul, mai ales că nici n-am avut timp să scriu imediat. Decât să citiţi ce prostii zic eu aici, mai bine i-aţi citi cărţile.

Şi, dacă tot am vorbit de omuleţi verzi şi drept răsplată că aţi citit până la coadă, iaca un bonus: