Ion ManolescuDerapaj (2006)

Editura Polirom, 2006

(continuare)

Hai să revenim şi la cărţi, că m-am lenevit din cale-afară. Spuneam despre cartea lui Ion Manolescu, Derapaj,  că îmbină fresca socială nemaipomenit de reuşită cu o intrigă de tip “Pendulul lui Foucault”, plasată  în universul “Matrix”. Mai concret, în România tranziţiei, Alexandru Robe, 38 de ani, profesor universitar la Filologie, un tip stabilit într-o mediocritate confortabilă, descoperă o secundă lipsă din viaţa lui. Pornind de aici şi de la un cutremur pe care, se pare, l-au simţit doar câţiva inşi, Robe, asistat de iubita lui, Maria, şi de prietenul său cel mai bun, Mihnea, dă peste o conspiraţie condusă de Economiştii Minţii. N-o să vă zic acum ce puneau numiţii economişti la cale, că poate citiţi cartea.

Ziceam că în partea a doua o să bag cârcotelile, care vin după cum urmează. Partea reală e prea reală, iar cea fantastică în mod atât de vădit fantastică – o construcţie atât de artificială – încât mie nu mi se pare că se îmbină prea bine. La fel ca apa şi uleiul, cele două aspecte se separă, aşa încât ceea ce vezi nu este un amestec omogen, ci două elemente care-s în mod limpede diferite. Există de altfel şi o diferenţă de registru. Avem o parte de frescă socială, descrisă cu elementele ironiei şi umorului, dar care iese, în urma acestui tratament vie, reală, concretă – recognoscibilă. Şi avem o altă parte de intrigă fantastică foarte jucăuşă, amestecând Pif-uri cu tablouri de Luchian, cu un cod ascuns în romanul „Patul lui Procust”, totul într-o nebună plăcere de a improviza. Dar, deşi are răpiri şi dezvăluiri şi diverse alte elemente ce fac parte integrantă din reţeta unui roman de acţiune, taman această parte creează o impresie  statică, din pricina recursului prea des la dialoguri extrem de erudite, în care personajele îşi explică unul altuia ceva ca să priceapă cititorii. Una-două oamenii stau la masă şi discută pe cinci pagini despre de toate, de la Gutenberg până la accidentul lui Maurer, iar peste alte zece pagini urmează o nouă asemenea discuţie explicativă.

Ca efect, decorul – România noastră cea de toate zilele – eclipsează intriga; ceea ce poate că autorul şi-a dorit, dar atunci ar fi fost poate mai bine să scrie de-a dreptul un roman ancorat strict în realitate. Aşa, rezultatul este un hibrid, unul fermecător, bine scris, care conţine multe pagini de calitate, dar, în final, o construcţie pe care o simţi a sta şi pe drum, şi pe lângă drum. Poate-ar fi fost două cărţi mişto, luate separat, dar nu împreună. Cred că, paradoxal, dacă miza ar fi fost mai terestră, am fi avut un mare roman în literatură în locul unuia doar promiţător. Sunt convinsă însă că nu-i timpul pierdut şi că Ion Manolescu o să ni-l dea într-o zi.

Anunțuri