Cărţi iubite

Femei pierdute

Margaret AtwoodWilderness Tips (1991)

Editura: Bantam Dell, 1998

Acum vreun an, am citit în Daily Mail un articol despre aspectele  mai puţin plăcute ale emancipării femeii, despre partea goală a paharului, despre care nu prea se vorbeşte. Sau nu explicit. Autoarea, al cărui nume nu-l mai ştiu, susţinea că revoluţia sexuală a anilor 60-70 le-a folosit în primă instanţă tot bărbaţilor, care au scăpat dintr-odată de o serie de complicaţii în materie de sex, cum ar fi efortul de a convinge partenera sau promisiunea neapărată că or s-o ia de soţie. Erau chiar citate opinii ale unora dintre fostele tinere emancipate, care declarau că au fost situaţii în care s-au simţit cumva constrânse să adopte un comportament mai liberal decât doreau, sub presiunea mediului înconjurător, ca parte a obligaţiei de a fi femei moderne. Dincolo de unele accente de radicalism feminist, cred că problema e valabilă şi am apreciat oricum curajul autoarei de a aborda şi aspectele negative aduse de emanciparea femeii*. (Din păcate, nu atât cât să păstrez linkul…)

Nu ştiu cum aş fi receptat această colecţie de povestiri a lui Atwood dacă nu aş fi citit textul respectiv. Aşa cum stau lucrurile, impresia mea este că ele, povestirile, pot constitui o ilustrare practică a tezei exprimate în articolul de mai sus şi o adâncire a temei în direcţia explorării părţii goale a paharului. Cu menţiunea că au apărut cu vreo 20 de ani mai înainte. Atwood nu e militantă în mod agresiv, ea ne spune practic zece poveşti cu femei – în majoritatea lor din punctul de vedere al protagonistei principale – zece vieţi ajunse într-un moment fie de cotitură, fie de criză. („That’s when looking back’s the hardest part of all”, cum ar cânta Mike and the Mechanics). Zece istorii particulare care completează un tablou general: golirea de conţinut a viselor tinerelor care au pornit să schimbe lumea şi care se trezesc în final cu mâinile goale, metamorfozarea tinerelor amante cu vederi liberale în soţii de genul celor pe care le dispreţuiau,

– … „that’s what happens when a girl becomes a wife„, iarăşi  Mike and the Mechanics

– trădarea trupului care îmbătrâneşte prea repede,  fără ca mintea să realizeze, darămite să fie pregătită pentru asta, lucrurile amânate până când e prea târziu, goana către următoarea promisiune, sau următoarea, până când nu mai există promisiuni. Mai rău, sugerează Atwood, nu există alternativă: lumea de dinainte, a mamelor acestor femei, era o colivie prea strâmtă, noua lume e un deşert vast, în care totul e nisip şi se scurge printre degete.

Isis in Darkness

Există ceva neliniştitor, febril, întunecat, în fiecare dintre povestiri, deşi, spre deosebire de alte creaţii ale lui Atwood, aceasta nu face apel deloc la fantastic. Sunt de ajuns întunecimile fiinţei umane. Uneori e suficientă trădarea cuiva pe care-l considerai prieten ca să-ţi pui sub semnul întrebării tot trecutul, inclusiv părţi ale lui care n-aveau legătură cu asta (Uncles). Alteori, o întâmplare anume îţi scrie dinainte tot viitorul (Death by Landscape). Într-una dintre povestiri, în aparenţă un fapt divers, Atwood face o paralelă neliniştitoare între umanitate şi ghinionista expediţie Franklin (The Age of Lead). O femeie modelează un bărbat, îl schimbă, îl modernizează, apoi realizează că îi e dor de vechea personalitate umilă, simplă, stabilă a acestuia (Hairball). Căsătorite sau, dimpotrivă, nemăritate şi fugind de angajamentele ferme, cu speranţa unei promisiuni de mai bine, femeile lui Atwood se trezesc la un moment dat cu mâinile goale şi se întreabă: asta a fost tot? asta trebuia să fac? oare chiar asta sunt eu?

Şi-s tot felul de mici pastile a la Atwood, ironii tăioase ca lama („She wasn’t helpless, she wasn’t hopeless. She was full of hope. It was hope that killed her”Weight), definiţii („menopause – a pause to reconsider men” – Weight) şi momente de mult prea târzie înţelepciune:

„Freedom isn’t having a lot of men, not if you think you have to”

(Wilderness Tips).

Preferata mea este „Isis in Darkness”, probabil singura poveste de iubire reuşită din volum, reuşită tocmai pentru că iubirea nu este consumată. Este reconstituirea răbdătoare a unei femei de către un bărbat, iar faptul că ea a fost poetă, iar el pare să-i scrie biografia este doar o aparenţă: biografia este modul lui de a o cunoaşte şi de a o înţelege, după ce o viaţă a iubit-o şi a fost ţinut la distanţă, de a o reconstrui din nou, în tot misterul ei, după ce ea însăşi a renunţat la tot ce era. Şi dacă asta nu e dragoste, atunci nu ştiu ce e.

RECOMANDARE DE SERVIRE

Evident, Mike and the Mechanics, Another cup of coffee

––––––––––––

* La fel cum şi corectitudinea politică e o idee bună, dar care a dat naştere şi la variate aberaţii, vezi „cenzurarea” lui Mark Twain ca s-o zic pe cea mai recentă. La asta se adaugă un articol scris de data asta de un bărbat care se plângea că a vrut să-i citească băieţelului lui poveşti seara, la culcare, şi aşa a constatat că toţi taţii din poveştile pentru copii – observaţie extinsă apoi la filme şi desene animate – sunt prezentaţi ca nişte încurcă-lume demni de tot râsul şi pe care nu poţi pune bază. Şi tatăl se întreba cum mai poate el să fie un erou în ochii copilului lui, când taţii sunt prezentaţi aşa.

În fine, nu mai ştiu câte şi pe unde am citit, dar am ajuns la concluzia că nici bărbaţii nu se simt bine în această perioadă de rescriere a rolurilor, că nu-şi dau exact seama cum anume trebuie să-şi mai manifeste sau demonstreze masculinitatea în raport cu nişte partenere din ce în ce mai independente, dar care, la rândul lor, nu ştiu exact ce anume să îşi dorească.

9 gânduri despre „Femei pierdute

  1. N-am citit nimic de Margaret Atwood şi n-aş putea spune de ce nici nu aveam în plan, dar cele scrise de tine m-au convins pentru că tema mă interesează şi am „meditat” şi eu destul de mult la ea…până la a lua în calcul ipoteza că feminismul a fost, dincolo de o nevoie, până la un punct, susţinut f mult dincolo de punctul respectiv, în special din raţiuni economice…
    În fine, n-o mai lungesc mult, dar îţi las pentru când ai timp şi chef ceva ce am scris acum mai bine de un an pe tema asta, la momentul la care începea să mă intereseze 🙂
    http://www.rontziki.ro/2009/07/relatiile-in-deriva.html

    1. Atwood e feministă într-un mod interesant, adică feministă cu ochii deschişi. Se simte din ce scrie că e revoltată de felul în care au fost – şi uneori mai sunt – tratate femeile, dar că, în acelaşi timp, nu-şi face iluzii cu privire la rezultatele mişcării, adică nu trăieşte în negarea aspectelor neplăcute.
      Unele dintre femeile din povestirile astea sunt prădătoare cu acte în regulă, la fel ca bărbaţii; asta nu le face însă foarte fericite şi nici măcat foarte sigure pe ele.
      Eu n-aş considera încă terminat rolul mişcării feministe, dar constat că a început să se risipească în chestii absurde. Nu ştiu dacă mai ţii minte prin anii 90, când a fost făcut filmul „Disclosure” – în care femeia era agresoarea sexuală, practic – ce scandal au făcut. Iar mie filmul ăla mi s-a părut dimpotrivă, un soi de afirmare a puterii femeilor, chit că în sens negativ.

  2. cred ca, pe subiect, vei gasi foarte interesant acest articol
    http://www.dailymail.co.uk/femail/article-398998/How-feminism-destroyed-real-men.html
    si, dupa ce-l citesti si te bucuri de el (mie mi s-a parut excelent) citeste asta, scrisa de sotia lui, ca o replica ceva mai tarziu:
    http://www.dailymail.co.uk/femail/article-456237/Liz-Jones-Im-finally-finally-finally-divorcing-husband.html
    scuze ca sunt destul de lungi, insa merita fiecare rand…

    1. Mda, sunt o ilustrare a problemei, în felul următor:
      – din articolul ei reiese clar cum femeile de azi încearcă să fie tot, să nu cedeze controlul în nimic şi sfârşesc prin a sufoca partenerul, care nu mai are niciun motiv de mândrie personală şi ajunge să compenseze culcându-se cu alte femei, care-i dau senzaţia că e important, că e dezirabil, că e un premiu şi nu o anexă.
      – din articolul lui reiese limpede o altă problemă a cuplurilor moderne: bărbatul care vrea să fie respectat ca mascul alfa deşi NU este mascul alfa (mi se pare ridicol termenul dar să-l folosim în acest context). Adică atunci când te ţine nevasta pe casă, masă, haine şi maşină – cazul lui, chiar – şi nu temporar, până termini un proiect important pentru tine, atunci nu eşti bărbat, eşti o cocotă, oricum ai da-o.
      – faza de la final, cu patul este o idioţenie, că adică acolo dovedeşti că eşti şeful; în primul rând că s-au văzut şi bărbaţi legaţi de o singură femeie pentru că îi satisfăcea ca nicio alta, deci nu-i o armă exclusiv masculină. În al doilea rând, se confundă a face sex cu a fi masculul alfa şi se ajunge la ideea că, cu cât faci sex cu mai multe femei, cu atât eşti mai bărbat. Şi aste devine o formă de compensare a bărbatului într-o societate în care nu-şi mai găseşte locul. Ce s-a întâmplat cu responsabilitatea? Nu mai e macho? Probabil că nu.
      – tipul are dreptate într-un singur loc: da, femeilor nu le plac tipii pe care îi domină prea uşor, se plictisesc. Asta nu înseamnă că varianta „taci din gură” la care face el referire este funcţională. Ăla care-mi face mie o fază de-aia e ăla care iese pe uşă în cinci minute, cu direcţia pizda mă-sii imprimată pe fund.
      Am citit pe undeva că o problemă ar fi lipsa „pragului”, a ritualurilor de trecere. Pe vremuri fie vânai primul leu, fie ucideai primul duşman în război – era un prag de care, odată trecut, băiatul era recunoscut ca bărbat. Acum echivalentul lor modern nu există şi asta duce la tot felul de încercări ale bărbatului de a-şi demonstra lui şi lumii că e bărbat. Când partenera mai şi devine competitor, natural că lucrurile se complică.
      Şi, ca să mai zic ceva şi de femeile moderne, cred că problema lor e că nu înţeleg că în viaţă trebuie să aleagă şi că trebuie să mai şi cedeze.

      1. In general sunt de acord cu interpretarea ta, cam asa am vazut si eu lucrurile, cu o ssingura diferenta (care nu neaga neaparat ce spui tu, ci mai degraba nuanteaza): desi ai dreptate ca exista si barbati legati de o singura femeie din cauza sexului, in cazul unui barbat e foarte grav, dupa parerea mea, daca nu e barbat exact acolo unde trebuie, adica in dormitor. Acolo este locul in care si femeilor dominatoare le place sa fie dominate, iar cu lugu lugu, hai sa te mangai serafic la lumina lunii, iubita mea, nu mai faci impresie decat eventual pustoaicelor sub 25 de ani fara experienta (dac-o mai exista specia). Iar asta nu a reusit feminismul sa schimbe, fiindca nu are cum. ..

        1. Păi şi pentru o femeie e grav dacă partenerul ei nu e bărbat în dormitor 🙂 .
          Cred că feminismul a schimbat lumea dormitoarelor destul de mult, de fapt însăşi ideea importanţei orgasmului feminin a apărut odată cu emanciparea femeii, că înainte, vorba aia: „Închide ochii şi gândeşte-te la Anglia”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.