Margaret AtwoodWilderness Tips (1991)

Editura: Bantam Dell, 1998

Acum vreun an, am citit în Daily Mail un articol despre aspectele  mai puţin plăcute ale emancipării femeii, despre partea goală a paharului, despre care nu prea se vorbeşte. Sau nu explicit. Autoarea, al cărui nume nu-l mai ştiu, susţinea că revoluţia sexuală a anilor 60-70 le-a folosit în primă instanţă tot bărbaţilor, care au scăpat dintr-odată de o serie de complicaţii în materie de sex, cum ar fi efortul de a convinge partenera sau promisiunea neapărată că or s-o ia de soţie. Erau chiar citate opinii ale unora dintre fostele tinere emancipate, care declarau că au fost situaţii în care s-au simţit cumva constrânse să adopte un comportament mai liberal decât doreau, sub presiunea mediului înconjurător, ca parte a obligaţiei de a fi femei moderne. Dincolo de unele accente de radicalism feminist, cred că problema e valabilă şi am apreciat oricum curajul autoarei de a aborda şi aspectele negative aduse de emanciparea femeii*. (Din păcate, nu atât cât să păstrez linkul…)

Nu ştiu cum aş fi receptat această colecţie de povestiri a lui Atwood dacă nu aş fi citit textul respectiv. Aşa cum stau lucrurile, impresia mea este că ele, povestirile, pot constitui o ilustrare practică a tezei exprimate în articolul de mai sus şi o adâncire a temei în direcţia explorării părţii goale a paharului. Cu menţiunea că au apărut cu vreo 20 de ani mai înainte. Atwood nu e militantă în mod agresiv, ea ne spune practic zece poveşti cu femei – în majoritatea lor din punctul de vedere al protagonistei principale – zece vieţi ajunse într-un moment fie de cotitură, fie de criză. („That’s when looking back’s the hardest part of all”, cum ar cânta Mike and the Mechanics). Zece istorii particulare care completează un tablou general: golirea de conţinut a viselor tinerelor care au pornit să schimbe lumea şi care se trezesc în final cu mâinile goale, metamorfozarea tinerelor amante cu vederi liberale în soţii de genul celor pe care le dispreţuiau,

– … „that’s what happens when a girl becomes a wife„, iarăşi  Mike and the Mechanics

– trădarea trupului care îmbătrâneşte prea repede,  fără ca mintea să realizeze, darămite să fie pregătită pentru asta, lucrurile amânate până când e prea târziu, goana către următoarea promisiune, sau următoarea, până când nu mai există promisiuni. Mai rău, sugerează Atwood, nu există alternativă: lumea de dinainte, a mamelor acestor femei, era o colivie prea strâmtă, noua lume e un deşert vast, în care totul e nisip şi se scurge printre degete.

Isis in Darkness

Există ceva neliniştitor, febril, întunecat, în fiecare dintre povestiri, deşi, spre deosebire de alte creaţii ale lui Atwood, aceasta nu face apel deloc la fantastic. Sunt de ajuns întunecimile fiinţei umane. Uneori e suficientă trădarea cuiva pe care-l considerai prieten ca să-ţi pui sub semnul întrebării tot trecutul, inclusiv părţi ale lui care n-aveau legătură cu asta (Uncles). Alteori, o întâmplare anume îţi scrie dinainte tot viitorul (Death by Landscape). Într-una dintre povestiri, în aparenţă un fapt divers, Atwood face o paralelă neliniştitoare între umanitate şi ghinionista expediţie Franklin (The Age of Lead). O femeie modelează un bărbat, îl schimbă, îl modernizează, apoi realizează că îi e dor de vechea personalitate umilă, simplă, stabilă a acestuia (Hairball). Căsătorite sau, dimpotrivă, nemăritate şi fugind de angajamentele ferme, cu speranţa unei promisiuni de mai bine, femeile lui Atwood se trezesc la un moment dat cu mâinile goale şi se întreabă: asta a fost tot? asta trebuia să fac? oare chiar asta sunt eu?

Şi-s tot felul de mici pastile a la Atwood, ironii tăioase ca lama („She wasn’t helpless, she wasn’t hopeless. She was full of hope. It was hope that killed her”Weight), definiţii („menopause – a pause to reconsider men” – Weight) şi momente de mult prea târzie înţelepciune:

„Freedom isn’t having a lot of men, not if you think you have to”

(Wilderness Tips).

Preferata mea este „Isis in Darkness”, probabil singura poveste de iubire reuşită din volum, reuşită tocmai pentru că iubirea nu este consumată. Este reconstituirea răbdătoare a unei femei de către un bărbat, iar faptul că ea a fost poetă, iar el pare să-i scrie biografia este doar o aparenţă: biografia este modul lui de a o cunoaşte şi de a o înţelege, după ce o viaţă a iubit-o şi a fost ţinut la distanţă, de a o reconstrui din nou, în tot misterul ei, după ce ea însăşi a renunţat la tot ce era. Şi dacă asta nu e dragoste, atunci nu ştiu ce e.

RECOMANDARE DE SERVIRE

Evident, Mike and the Mechanics, Another cup of coffee

––––––––––––

* La fel cum şi corectitudinea politică e o idee bună, dar care a dat naştere şi la variate aberaţii, vezi „cenzurarea” lui Mark Twain ca s-o zic pe cea mai recentă. La asta se adaugă un articol scris de data asta de un bărbat care se plângea că a vrut să-i citească băieţelului lui poveşti seara, la culcare, şi aşa a constatat că toţi taţii din poveştile pentru copii – observaţie extinsă apoi la filme şi desene animate – sunt prezentaţi ca nişte încurcă-lume demni de tot râsul şi pe care nu poţi pune bază. Şi tatăl se întreba cum mai poate el să fie un erou în ochii copilului lui, când taţii sunt prezentaţi aşa.

În fine, nu mai ştiu câte şi pe unde am citit, dar am ajuns la concluzia că nici bărbaţii nu se simt bine în această perioadă de rescriere a rolurilor, că nu-şi dau exact seama cum anume trebuie să-şi mai manifeste sau demonstreze masculinitatea în raport cu nişte partenere din ce în ce mai independente, dar care, la rândul lor, nu ştiu exact ce anume să îşi dorească.

Anunțuri