După cum vă anunțam ieri, a venit momentul să povestesc și eu cum s-a făcut de-am scris o povestire care o să apară în antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului, scoasă de Millennium Books.  Pe scurt și în măsura în care un scriitor poate explica de ce scrie ceea ce scrie, lucrurile au stat așa:

Un înger rătăcit și un diavol melancolic

Laura Sorin

Acum doi ani, coborând într-o după-amiază de vară în pasaj la Universitate, am văzut un înger fumând. Stătea pitit după un stâlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. Avea o cămeșoaie lungă până în pământ, o perucă blondă ridicolă și o pereche de aripioare care n-ar fi ridicat în aer nici măcar un curcan, darămite ditamai namila de bărbat. Nu știu la ce făcea reclamă sau pentru ce dădea pliante: la Universitate vezi tot soiul de minuni. Dacă ar fi trecut pe acolo vreun copil, i s-ar fi dus naibii toate concepțiile despre îngeri, mi-am zis eu și mi-am promis să fac o postare pe blog. Până acasă, însă, m-am răzgândit. Simțeam pe undeva pe-aici o poveste și, ca urmare, nu voiam să dau ideea lumii întregi, ca să nu mi-o fure altcineva înainte să apuc eu să-mi dau seama unde duce. Nici nu publicasem încă vreun text, dar înțelegeam deja ce coțofană avară poate fi scriitorul, fie el și începător, adunând tot felul de chestii sclipitoare și punându-le bine.

Așa s-a născut prima scenă dintr-o povestire cu un înger rătăcit și un diavol melancolic, care joacă un joc straniu într-un București indiferent față de ordinea celestă. Diavolul, sau, mai precis, diavolița în cauză îl surprinde pe înger în orașul ei, dedându-se la păcatul fumatului. Curioasă ca un demon – sau poate ca o femeie – se ia pe urmele lui și constată că este singura care îl vede pe înger ca atare. Vocea care povestește este a ei și are cinismul, ușurătatea, angoasa și tristețea pe care numai diavolul, privind de pe margine la carnavalul omenirii, le-ar putea avea.

Mult timp, această primă scenă a fost și singura. Apoi m-am apucat să schițez portretul diavoliței și am inventat un creaționism sucit care, nefiind cel oficial, nu este nici opusul lui, așa cum v-ați aștepta. Și tot scriam eu, și tot tăiam, și timpul tot duios trecea… Acuma,  după cum veți vedea din prezentarea de pe Galileo Online pe care n-am mai pus-o și aici, eu sunt ziaristă și, în timpul celor 12 ani de presă pe care i-am adunat până acum la CV, m-am ales cu o frumusețe de deformație profesională care constă în faptul că nu reușesc să termin nimic dacă nu aud ghilotina dead-line-ului cum începe să huruie amenințător deasupra capului meu. Ca urmare, probabil că aș fi lucrat și acum la povestire dacă nu mi-ar fi trăsnit prin cap că poate și-ar găsi locul în antologia gotică anunțată de Oliviu Crâznic. Odată ce mi-a venit ideea, toate piesele și-au găsit locul și toate întrebările răspunsul și textul a fost gata. Sigur, unele lucruri au căzut la montaj, și-așa se face că, de exemplu, n-o să aveți ocazia să-l cunoașteți pe Madian, iubitul înstrăinat dar gelos al diavoliței, care detestă omenirea cam cum ar detesta cineva puricii rezistenţi la insecticide din blana propriului câine. Asta e, poate cu alt prilej!

Asta este povestirea mea. Nu e prima pe care am scris-o pentru a o propune spre publicare, dar s-a nimerit să fie prima care o să apară. E poate naivă, dar e sinceră, pătimașă, melancolică, revoltată. E atât de reprezentativă pentru cine sunt eu încât e aproape un autodenunț. Sper să vă placă și promit ca pe viitor să fac și mai bine.

Și, ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc aici, după ce se termină seria de „making of” etc, o să pun un fragmențel din povestire aici, pe blog. Încercați să nu muriți de curiozitate până atunci, pentru că nu știți ce pierdeți. (Sau cel puțin așa trebuie să zic eu, pentru că reclama, chiar și în vreme de criză, este sufletul comerțului.)

P.S. Să știți că e foarte ciudat să te pui pe tine însăți drept tag la o postare. 🙂

CITIȚI ȘI:

Anunțuri